(poema
escogido del muro de Antonio Moya, foto via Wikipedia)
***
No es
tristeza, es asombro mi llanto:
sentir que me desprendo de una rama y me lleva un gorrión
hacia su nido,
que me envuelve una luz de cáscara opalina y la quiebro y
soy pájaro y el aire aprende a soportarme,
que soy aire y que rozo como el fuego las crines de los potros
y su pelaje es suave y sabe a polen
en mi lengua de yegua
que combate los vientos, me combato,
lucho mordiéndome las corvas
de macho oscuro
y derramo
su semen, me derramo sobre helechos
que se pudren. Más tarde,
estallo como un feto de gacela
entre mis propias fauces.
sentir que me desprendo de una rama y me lleva un gorrión
hacia su nido,
que me envuelve una luz de cáscara opalina y la quiebro y
soy pájaro y el aire aprende a soportarme,
que soy aire y que rozo como el fuego las crines de los potros
y su pelaje es suave y sabe a polen
en mi lengua de yegua
que combate los vientos, me combato,
lucho mordiéndome las corvas
de macho oscuro
y derramo
su semen, me derramo sobre helechos
que se pudren. Más tarde,
estallo como un feto de gacela
entre mis propias fauces.
Es mi
llanto el rocío:
en cada gota
uno de tus rostros
se desliza,
reluce
y se evapora.
en cada gota
uno de tus rostros
se desliza,
reluce
y se evapora.
(Hainuwele)
***
Nu e nici urmă de tristețe, tânguirea mea e uimire:
să simt cum cad de pe un ram și că te duce o vrabie
la cuibul ei,
că mă înfășoară o lumină cu o crustă opalină și că o sparg
și devin pasăre, iar aerul se deprinde să mă țină sus,
că sunt aer și că ating ca focul coama mânjilor
și părul lor e fin și are gustul polenului
de pe limba mea de iapă
ce adulmecă vânturile, mă zvârcolesc,
lupt mușcându-mi pulpele
de armăsar negru
și împrăștii
seminția lui, mă răstorn peste ramuri
ce putrezesc. Mai târziu,
salt ca un făt de gazelă
printre prorpiile respirații.
Roua e tânguirea mea:
cu fiecare strop
alunecă
unul din chipurile tale,
strălucește din nou
și se evaporă.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu