Articole publicate la ROMÂN ÎN LUME

  
Fără ghid prin Muzeul Guggenheim de Bilbao

Orice oraş mare al lumii are ceva distinct în arhitectura sa, reprezentat de unul sau de chiar câteva obiective rememorabile din punct de vedere turistic: Parisul se identifică cu Turn de Effel, Londra este cunoscută prin Big Bang, la Barcelona ve-i găsi cel mai lung scaun din lume, proiectat de Antonio Gaudi şi intrat în Cartea Guiines, iar la Bucureşti ve-i putea vedea Clădirea Parlamentului, cea mai mare ca volum şi extindere construcţie modernă din lume (desigur, după Pentagon: n.n.).
Oraşul Bilbao la care vom face referinţă în continuare este considerat pe buna dreptate cel mai mare centru urbanistic din partea de nord a Spaniei. Aspectului de oraş modern, hiper-industrializat, caracteristic unei urbe portuare, i se adaugă multiple detalii alogene de avangardă, care îmbogăţesc substanţial imaginea sa obişnuită. Privit dintr-o asemenea perspectivă estetică, Muzeul Guggenheim se înscrie perfect în ansamblul arhitectural existent, constituind punctul de atracţie principal pentru oricare dintre vizitatori. Plasamentul avantajos în raport cu alte contrucţii mari din vecinătate şi spaţiul larg pe care îl ocupă chiar în centrul oraşului, vizavi de Universitatea Deusto, îl face accesibil nu doar pentru orăşeni, ci şi pentru turiştii veniţi din mai toate colţurile lumii.
Dacă te vei întâmpla cumva în incinta spaţioasă a Muzeului Guggenheim, ve-i întâlni cu siguranţă şi mulţi emigranţi români, rezidenţi în Spania, la recomandările insistente ale unuia dintre care am şi poposit, anul trecut, în acest loc minunat, unde se cumulează periodic şi devin un reveriment expoziţional public lucrări de valoare ale culturii universale. Atunci am avut posibilitatea să văd expuse în original lucrări ale pictorilor ruşi Aivazovsky (Al nouălea val) sau Repin (Burlacii de pe Volga), provenite de la Muzeul Ermitaj din Sankt-Petersburgh, picturi despre care citisem în copilărie sau în manualele şcolare de istorie a artei şi care erau ideologizate din scoarţă în scoarţă...
Din câte cunoaştem, misiunea Muzeului Guggenheim de Bilbao este să reunească, să conserveze şi să investigheze obiectele de arta modernă şi contemporană, expunându-le într-un context bine stabilit al Istoriei Artelor prin prisma a multiple perspective artistice şi direcţionate spre o audienţă cât mai mare şi diversă. Obiectivul colaboratorilor de acolo rămâne a fi unul obligatoriu şi demn de respect, care presupune ca aceştia să contribuie la cunoaşterea artei şi procesului de a savura operele de artă. Despre toate la rând vom putea afla intrând în interiorul acestui edificiu superb, epatant prin formele ce le conţine, alcătuind prin sine una din piesele fundamentale în reţeaua de Muzee Guggenheim, despre care ştim că îşi desfăşoară activitatea în întreaga lume.
Muzeul Guggenheim de Bilbao a fost inaugurat în anul 1997, lucrare realizată de arhitectorul american Frank O. Gehry, şi contează de atunci pe o Colecţie Permanentă. Superbul edificiu din oraşul basc aparţine Fundaţiei Solomon R. Guggenheim, fondată în 1937, care mai are în posesie şi gestionează alte patru asemenea muzee: Muzeul Solomon R. Guggenheim de pe Quinta Avenida din New-York, Colecţia Peggy Guggenheim situată pe Marele Canal din Venezia, Muzeul Ermitaj Guggenheim din Las Vegas şi Deutche Guggenheim din Berlin.
Răsfoind programul artistic expoziţional actual al Muzeului, surprindem titluri interesante şi pline de conţinut ideatico-artistic, cum ar fi „Cosas del Surrealismo” (Însemnele surrealismului/suprarealismului) (29/02/2008/ -07/09/2008), o amplă expunere de lucrări aparţinând unei tendinţe artistice care a influenat decisiv nu doar lumea picturii, ci şi cea a cinematografiei, teatrului, poeziei şi arhitecturii. Circa 250 de asemenea lucrări cuprinde respectiva expoziţie, provenite din rezervele diverselor colecţii muzeistice sau particulare din întreaga lume, multe dintre care nu au mai fost expuse anterior în public. Estetica vizuală a cestei mişcări revoluţionare în arta modernă recapăta aici formele ei abstracte şi, implicit, palpabile.
O altă noutate a sezonului artistic în curs de desfăşurare este expoziţia „Borderline” (20/05/2008 - 05/10/21008). Veţi descoperi aici o lume artistică neyrogenă, teoretizată de fiecare dată tot mai mult şi iniţiată prin anii 60 ai secolului trecut. Tendinţele principiale ale artei borderline se reduc la supremaţia sculpturii asupra picturii, a conceptului asupra materialului şi a ideii asupra calităţii senzoriale.
Dintre expoziţiile permanente reţinem titlul „La materia del tiempo” (Materia timpului) de Richard Serra sau vom putea admira „O selecţie de lucrări instalate în exterior şi de piese situate într-un mod specific”, realizate de diverşi artişti contemporani pentru colecţia proprie a edificiul proectat de Frank Gehry.
Să notăm şi alte câteva expozţii temporale care urmează să se desfăşoare în viitorul apropiat: Juan Muñoz: retrospectivă (27/05/2008 - 28/09/2008); Învăţând prin intermediul artei 2008 (17/06/2008 - 24/08/2008); Lucrări deosebite din colecţia Muzeului Kunsthistorisches de Viena (07/10/2008 – 22/03/2009).

Celebrul Puppy, câinele-gardian de o înălţime de 12 metri aflat la intrarea în edificiul Guggenheim, construit din oţel şi acoperit cu flori vii, nu are rostul să sperie pe nimeni, ci imprimă locului originalitate şi efect vizual puternic. De fapt, această lucrare proiectată de arhitectul american Jeff Koons a fost instalată chiar în zilele când a început ridicarea edificiul şi iniţial se intenţiona să rămână aici doar timp de vreo nouă luni. Anterior, bustul lui Puppy a mai stat în localitatea germană Arolse, în San Francisco şi Sidney. Succesul extraordinar al activităţii complexului muzeistic a trezit multiple critici ale oponenţilor ideii ca atare. Însă recunoaţterea mondială şi beneficiile enorme aduse oraşului Bilbao au dat o imagine pozitivă Muzeului, demonstrată şi prin faptul decernării Premiului Internaţional Puente de Alcantara (1998), premiu care consfinţeşte ideea de Muzeu European al Anului şi de care s-a mai învrednicit doar Muzeul MARQ din Alicante în tot teritoriul Spaniei.

Construcţia exterioară, aparent complicată a Muzeului, alcătuită din bare ce susţin diverse forme geometrice, triunghiulare sau dreptunghilare, şi acoperită cu un aliaj din zinc şi titan, formând astfel o carcasă foarte dură, se deosebeşte net de spaţiul simplu în amenajament şi intens aerat din interior. Din câte se vede, o asemenea podoabă arhitecturală contrazice în esenţă evoluţia arhitecturală a sec. XX , semnificând împreună cu valoarea expoziţiilor artistice pe care le găzduieşte un simbol al oraşului Bilbao şi un loc de perigrinaj pentru oricare iubitor de frumos.

Nota bene: Preţul relativ mic al biletului de întrare face accesibilă vizitarea tuturor expoziţiilor desfăşurate aici în orice perioadă a anului: un adult va plăti 12, 50 euro pentru un bilet de întrare, un pensionar sau un student până la 26 de ani – 7,50 euro, iar copii până la 12 ani şi Prietenii Muzeului vor intra gratuit. Grupurile de vizitatori vor achita fiecare persoană în parte cîte 10.50 euro pentru un bilet de întrare, Bonul Artean costând 12,50 euro şi presupunînd o întrarea dublă, în Muzeul Guggenheim şi Muzeul de Arte Frumoase din Bilbao. Orarul de lucru este unul bine stabiit pentru toată perioada anului: de marţi până duminică între orele 10.00 – 20.00 (închis în zilele de luni); în lunile iulie şi agust ale anului se lucrează într-un orar special: de luni până duminică între orele 10.00 – 20.00. 


În vizită la „Adam şi Eva”

„La întrarea în parc porțile sunt de prisos,
Aici fiecare copac e un Eros...”

Situat într-o zonă climaterică temperată şi dispunând de un relief al suprafeţei solului destul de variat, teritoriul actual al R. Moldova se distinge printr-un număr semnificativ de ansambluri de arhitectură peisajeră. În special sunt remarcabile parcurile vechi, care prin varietatea lor vegetativă au o mare importanţă ştiinţifico-estetică şi recreativ-culturală.
În prezent sunt luate sub ocrotirea statului circa 20 de parcuri vechi din republică, care au o suprafaţă totală de 191 de hectare. Printre cele mai frumoase pot fi menţionate parcurile din Brânzeni, Hânceşti, Ivancea, Mândâc, Micleşti, Mileşti, Temeleuţi, Ţaul, Stolniceni, Livădeni, Bălăbăneşti, Cuhureştii de Sus, Iarova şi Rediul-Mare. Formate în mare parte ca ansambluri de arhitectură peisajeră încă la sfârşitul sec. XVIII sau la începutul sec. XIX, aceste parcuri au în parte propriile conace boiereşti şi sunt tributare esteticii „clasicismului”, „romantismului” sau „naturalismului” european. Putem depista în arhitectura lor atât reminiscenţe ale „grădinii rectangulare-geometrice” franceze, cât şi tradiţiile „aleilor şi cascadelor italiene” sau predilecţiile engleze de păstrare a specificului reliefului natural în „grădinile epocii romantismului”. În aria acestor parcuri există o colecţie bogată de peste 200 de specii de arbori, arbuşti, liane, dintre care 150 sunt exotice.
Un exemplu în acest sens îl poate servi parcul din satul Mileşti* (r-nul Nisporeni), recunoscut a fi unul dintre cele mai vechi din republică şi aflat actualmente sub ocrotirea statului. Recent s-au organi¬zat lucrări de reconstrucţie a conacului boieresc, rămas de pe vremea latifundiarului Constantin Kazimir care a proiectat şi parcul ca atare la jumătatea sec. XIX, în localul căruia s-a deschis Muzeul de natură, istorie şi etnografie (6 mai 2008). În anii din urmă, la iniţiativa primăriei locale s-au efectuat lucrări de amenajare a respectivului parc, precum şi a altor obiecte de menire culturală şi sportivă, efectundu-se lucrări de plantare, extindere a supra¬feţelor împădurite şi a reabilitării zonelor verzi din împrejurimi.
Sistemul de plan al distinctului ansamblu peisajer este bine conturat şi acoperă o suprafaţă totală de circa opt hectare. De-a lungul aleilor şi pe perimetrul părţii de sus ale parcului cresc în rânduri drepte copaci seculari. La marginea suprafeţei vegetale luată sub ocrotirea statului, unele specii rare de arbori şi arbuşti se învecinează cu alte grupuri compacte de copaci. Toţi aceşti arborii şi arbuştii se disting printr-o varietate de calităţi decorative şi formează un peisaj pitoresc.
Valoarea esenţială a parcului o constituie colecţia dendrologică, ce cuprinde circa treizeci de specii vegetale rare. Tisa (Taxus), spre exemplu, face parte din cele mai longevive specii de arbori, pentru care nici vârsta de 1000 de ani nu semnifică o limită exactă. Arborele în cauză ia deseori forma unui arbust şi cumulează mai multe vârfuri. Patria lui sunt insulele Azore, munţii Algeriei şi teritoriile Asiei Mici, dar din cauza calităţilor înalte al lemnului a suferit tăieri masive, astăzi devenind o raritate a florei planetei noastre. De asemenea, exemplare de tisa s-au mai păstrat în munţii Kaucaz, Carpaţi, în Crimeea, Belarusi şi Bucovina, precum şi în unele regiuni ale Europa de Est, cum ar fi partea riverană a Mării Negre unde s-au păstrat asemenea specie de copac cu o înălţimea de 35 de metri şi o vârsta de circa două mii de ani. Exemplarele de tisa ce cresc în parcul din Mileşti atrag neapărat atenţia vizitatorilor, dar trebuie să reţinem faptul că fructele lor sunt otrăvitoare.
Printre alte specii rare de copaci, în parcul din Mileşti cresc bradul alb, maclura (ce are fructele asemenea portocalelor), arborele scoruş (cu frunza lată), molidul Enghelman, prunul Pisard etc. Tot aici se impune atenţiei vizitatorilor un stejar secular cu o înălţime de 17 metri. Un alt lucru demn de remarcat între hotarele actuale ale parcului este existenţa unei mese masive din beton armat, la care afirmă localnicii că a stat însăşi Ludmila Tereşcova, prima femeie-comonaut din lume. Evenimentul s-a produs spre sfârşitul anilor 60 ai secolului trecut şi a rămas în memoria sătenilor fără ca acest fapt interesant să fie înregistrat undeva anume. Multe alte somităţi ale vremilor demult apuse au colindat aleile întortochiate ale vechiului şi frumosului parc mileştean...
Să mai precizăm că, vizavi de sus-amintitul conac boieresc, se înalţă doi copaci misterioşi. Anume aceştea sunt cele două exemplare de Ginkgo biloba recunoscute în toată republica şi chiar peste hotarele ei, reprezentant unical al gincoaceelor răspândit încă din era terţiară. În formă lor sălbatică, reprezentanţii speciei respective s-au mai păstrat doar în munţii Chinei. Iată de ce asemenea specii de copac sunt îngrijite şi luate sub ocrotirea omului în multe grădini botanice al lumii, fiind una pe cale de dispariţie. Merită să amintim că, în Europa, această specie vegetală a fost adusă pentru prima dată în secolul XIII din patria lor, China.
Ginkgo din Mileşti sunt unii dintre cei mai bătrâni copaci din această specie pe teritoriul republicii. Vârsta lor trece peste 100 de ani şi au o înălţime de14-15 metri. Parcul dendrologic din Mileştii constituie la moment unicul loc din sud-estul continentului european unde se pot colecta seminţe de ginkgo pentru înmulţirea speciei în cauză. Urmaşi ai arborilor ginkgo din Mileşti cresc în mai multe parcuri din republică, precum şi în alte grădini botanice din ţările continentului european. Localnicii îi numesc în mod metaforic pe aceşti doi ginkgo „Adam şi Eva”, ambii fiind consideraţi drept simboluri vii ale dragostei nemuritoare.

*Notă informativă (2008). Distanţe: până în centrul raional Nisporeni – 25 km, până la staţia de cale ferată Pârliţa – 16 km, până la Chişinău – 95 km. Suprafaţa – 4394 ha. Gospodării – 997, numărul total de locuitori – 3158. Densitatea populaţiei - 102,4 locuitori/1 km2. În sat există Liceu Teoretic, Casă de cultură, două biblioteci publice, Casă de sănătate, Oficiu poştal, Grădiniţa de copii şi Biserica „Sf. Gheorghe” (construită de către românofilul Constantin Kazimir în anul1864).


Comuniştii moldoveni – uz de fals, fărădelegi şi fraude electorale

Starea de deznadejde a oamenilor de bună credinţă de la Chişinău şi alte centre urbane de pe întreg teritoriul basarabean alternează în prezent, după câteva zile de manifestaţii anticomuniste, cu speranţa în reinstaurarea dreptăţii sociale, periclitate în mod brutal de forţele ostile democraţiei, conduse pe ultima sa suta de metri, de la timona statului moldovenesc, de către miliţianul Voronin. Paradoxul situaţei în care s-au pomenit manifestanţii din stradă şi, implicit, partidele politice cu drept de a intra în viitorul parlament chişinăuean (PL, PLDM şi AMN) se reflectă şi prin reacţia tacită, „de aşteptare”, a oficialilor statelor UE şi SUA, pe de o parte, şi, pe de altă parte, implicarea politică (şi nu doar atât: n.n.) a oficialităţilor ruse întru susţinerea „plăpândei statalităţi moldoveneşti”.
Regimul autoritar comunist din RM, impulsat cu osârdie de oficialii de la Kremlin, nu doreşte să cadă nici după cea de a doua perioadă de aflare la guvernare, aplicând în acest scop tot instrumentariul informativ şi mari resurse din bugetul de stat. Drept rezultat al activităţii electorale şi postelectorale de maştab a comuniştilor s-a ajuns din nou la putere, făcându-se multiple fărdelegi şi uz de fals la toate nivelurile statului, ceea ce s-a concretizat până la urmă într-o fraudă electorală şi i-a condus spre o victorie finală sigură.
Procesul de renumărare a voturilor, variantă la care au căzut de acord opozanţii şi reprezentanţii puterii, pare să fie un alt şiretilic al miliţianului Voronin, sub a cărui baghetă a avut loc tot acest scenariu monstruos derulat pănă acum, inclusiv incendierea blocului parlamentului şi preşedinţiei, Rămân însă într-un con de umbră ostilităţile la care se dedau cu obidienţă poliţiştii locali, chpurile pentru a afla pe acei care, după părerea lor, se fac vinovaţi de tulburarea ordinii publice din zilele anterioare. Sute de tineri şi zeci de jurnalişti sunt reţinuţi şi bătuţi cu bestialitate, statul român fiind ţinta tuturor criticilor guvernanţilor actuali. O soluţie a îndeplinirii cerinţelor manifestanţilor, adică desfăşurarea alegerilor repetate, ar fi la părerea noastră, cea propusă de academicianul Mihai Cimpoi, care deja şi-a depus mandatul de deputat din partea AMN şi a propus colegilor de partid şi aleşilor poporului din celelalte doua partide parlamentare de opoziţie să facă acelaşi lucru. Deocamdată reaţia acestora e nulă, dar ar fi o ultimă şansă de a da cu tifla comuniştilor moldoveni, din partea majorităţii cărora se aşteaptă în viitorul cât mai apropiat legiferarea limbii ruse drept a doua limbă de stat, schimbarea tricolorului şi a imnului de stat, etc.
Republica Moldova ar intra astfel într-o fază de dictatură roşie pronunţată, ceva asemănător, dacă nu chiar mai grav, cu ceie ce se întâmplă în Coreea de Nord sau Cuba. Unde mai pui că totul se petrece în chiar inima Europei, iar peste un milion de cetăţeni moldoveni emigranţi sau semi-emigranţi nu au putut vota la recentele alegeri electorale parlamentare. Mulţi dintre ei se simt neputincioşi şi se întreabă unul pe altul „Cei de făcut?..”. Multiplele manifestaţii ale emigranţilor moldoveni întru susţinerea fraţilor sau părinţilor rămaşi acasă, desfăşurate la Paris, Londra sau Dublin, sunt semne clare de patriotism şi asentiment neprefăcut, dar în consecinţă nu se reuşte nicidecum să fie trezită definitiv opinia publică mondială, ca să se ia măsuri drastice cu guvernanţii comunişti de la Chişinău.
Drept exemplu de asemenea asentiment, venit din partea basarabenilor de peste hotare, poate fi adus şi cazul recentei lor întruniri în Santander, pe Plaza Mexico, în frumoasa capitală cantabră. Să mai precizăm că, conform ultimilor date statistice, în Spania se află peste 100 de mii de emigranţi moldoveni, câteva mii dintre care locuind în Cantabria şi, împreună cu cetăţenii români, alcătuind cea mai mare populaţie de emigranţi din regiune.
Întrunirea propriu-zisă a avut loc în mod spontan şi a fost motivată de cazul fraudării alegerilor de către comunişti şi de faptul tratării cu bestialitate a celor care au participat la recentele manifestaţii de către aşa-zişii „oameni ai ordinii”, adică sutele de consângeni din Chişinău şi din alte localităţi din republică. Peste 70 de protestatari s-au adunat în ziua de 9 aprilie la Santander, unde şi-au exprimat dezacordul cu politica dictatorială a lui Voronin. Dată fiind complexitatea problemelor abordate, toţi ei şi-au propus o nouă întâlnire, sancţionată, când se va face şi o declaraţie oficială de protest adresată oficialităţilor modoveneşti de la Chişinău (RM neavând deschisă ambasadă sau măcar un consulat în Spania: n.n.), realizându-se pe parcurs şi ideea formării unei asociaţii a cetăţenilor moldoveni din regiune.


Grigore Vieru. În dialog cu moartea

La 18 ianuarie 2009, în urma unui accident de trafic ce i-a cauzat la puţin timp şi un stop cardiac (al treilea la număr!), a trecut în lumea celor drepţi şi marele poet român-basarabean Grigore Vieru. Asta se întâmplă după alte câteva cazuri de accidente letale în trafic a oamenilor de cultură basarabeni, cum ar fi dispariţia prematură a soţilor Ion şi Doina Aldea-Teodorovici...
Deşi aprecierile critico-literare şi cele pur omeneşti, fie că sunt de dată mai recentă sau anterioare, par acum să nu cuprindă în toată mărimea adevărul constant despre viaţa şi traiectoria creatoare deosebită a Marelui Om, acestea trebuie totuşi aduse de fiecare dată, mai ales atunci când se impune să stea drept baricadă „de flori”, ca să comitem o metaforă, în faţa intriganţilor autohtoni sau de aiurea, cei care au lovit cu toporul în imaginea Sa curată, fie că-şi zic publicişti (cu sau fără de pseudonime!), grupuri de pseudoliteraţi ori alte specimene având interese ascunse.
Poetul trăieşte prin poezia şi activitatea sa culturală pentru a perpetua frumosul în inimile oamenilor din jur, ci nu pentru a se apăra de nimicnicia unora. Însă nu a fost să fie astfel cum şi-a dorit Grigore Vieru. Aşa că a plecat obosit şi întristat dintre noi, poate puţin înduioşat de ultima comemorare a lui Eminescu la care a participat în orăşelul Cahul şi de unde a pornit spre casă, la Chişinău, fără să bănuiască că va trebui să continuie un dialog cu moartea, deja pe tărâmurile ei înceţoşate, început încă într-un poem al său mai vechi, în care zicea:

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau sa zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urasc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă -
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Ca n-ai avut niciodată copii.

No tengo, muerte, contigo nada más,
Ni siquiera te odio,
Así como alguien te echa una maldición,
Es decir, denunciando la luz.

¡¿Pero que harías tú y como vivirías
Si tuvieses una madre y ella muriese?
¿Qué harías tú y que pasaría
Si tuvieras unos hijos y ellos muriesen?!

No tengo, muerte, contigo nada más,
Ni siquiera te odio, yo.
Puede ser que seas grande y yo tan pequeño,
Pero vivo solo desde mi existencia.

No tengo miedo, y nada de temor,
Solo compasión por ti,
Porque nunca has tenido una madre,
Porque nunca has tenido unos hijos.
(traducere din română în spaniolă de A.L.)

Rămâne de ghicit acum care ar fi rezonanţele lirice ale acestui dialog ancestral între Om şi Moarte venite de pe ceea lume. Să ne rugăm pentru odihna sufletului marelui nostru poet, poate că astfel vom auzi continuarea poemului Său scris pe când era în viaţă...


Vot de blam lui Voronin şi Co.

Doar 33 de centre de votarea vor sta la dispoziţia cetăţenilor moldoveni aflaţi în afara republicii la data de 5 aprilie a.c., zi când vor avea loc alegerile prlamentare şi când se va decide care dintre partidele politice va ajunge la putere pentru următorii cinci ani în „cel de al doila stat românesc”. La 5 martie, data limită de depunere a actelor pentru participare, CEC a înregistrat 23 de partide politice şi opt candidaţi independenţi, toţi dornici sa ocupe cele 101 scaune de deputaţi în viitorul parlament al republicii. Deşi vădit modificată configuraţia partidelor de pe eşicherul politic, graţie rezultatelor ultimelor alegeri parlamentare din 2005 şi mai ales celor obţinute la alegerile primare din primăvara lui 2007, „greii” actualei campanii electorale rămân a fi PCRM şi AMN. Au mari şanse de a depăşi pragul de 6%, necesare accederii în Parlament, partidele liberale ale lui Vl. Filat şi Gh. Ghimpu, precum şi nou-promovata Uniune Centristă condusă de expremierul V. Tarlev. Marele perdant al actualei confruntări electorale se arată a fi PPCD-ul lui Iu. Roşca, care s-a tansformat în timp dintr-o mişcare naţională de masă, aşa cum era considerată de toată lumea la începutul anilor 90 a secolului trecut, într-o simplă monedă de schimb aflată la discreţia clanului Voronin şi Co.
În paralel cu micul-mare accident politic „Roşca-PPCD”, un alt film cu conţinut lamentabil pare să se consume şi să se vrea pus pe post de la capăt. Opt ani de ocult parazitism administrativ şi politic par să nu mulţumească nicicum pe personajele teatrilui politic autohton, cele care au reuşit performanţa să conducă nestingheriţi unicul stat comunist din Europa. Cum să reacţionezi la asemenea caz curios în felul său, când chiar şeful PCRM aflat în plin activizm electoral, poposeşte la Ungheni şi cerşeşte în mod direct şi grosolan voturile localnicilor, afirmând că „dragostea (odată manifestată către comunişti: n.n.) trebuie să fie veşnică...”. Se cere să specificăm faptul că, la alegerile parlamentare precedente, partidul lui Voronin a acumulat peste 53% din sufragii în raionul Ungheni.
O altă „perlă” a mentalităţii neocomuniste o atestăm la Avdarma, un sat aparţinând autonomiei găgăuze, unde poliţistul Voronin a adresat ameninţări başcanului şi populaţiei autohtone, asta în caz că vor vota alt partid decât de „roşu”. Tot el, aflat pe ruta propogandistico-electorală, a fost huiduit mai recent de către sătenii din Vorniceni (Străşeni), dar s-a făcut a nu-i vedea deorece îşi cunoaşte alegătorii fideli de la distanţă.
Nici speaker-ul Parlamentului de la Chişinău, cu toată figura sa scoasă de pe tapet, nu se bucură de mare „dragoste” din partea alegătorilor, căzând pradă huiduielilor în timpul unei întâlniri de program în satul Bălăureşti (Nisporeni).
Alţi câţiva ambasadori moldoveni, şi-au luat concediu pe timpul campaniei electorale ca să „pună vârtos umărul la propăşirea ţării”, cum se exprima în faţa preşedintelui Voronin un proaspăt laureat al premiului de stat pentru tineret în domeniul culturii, consilier al ideologului bolşevic, vicepremierul Victor Stepaniuk.
Aşa se face că, la moment, în Cehia, China şi în alte ţări ale lumii lipsesc de la apel ambasadorii comunişti, preocupaţi fiind de alegerile din republică. Cine să mai aibă treabă cu emigranţii în asemenea momente vitale pentru actualul partid de guvernământ?

O finală fără de sfârşit

Actualmente există multiple formate („5+2”, „2+1” etc.), planuri (ex. „Kozac”) şi teorii mai mult sau mai puţin aplicabile vizavi de multtrâmbiţata „reglamentare a conflictului transnistrean” şi, drept rezultat, restabilirea de facto a hotarelor R.Moldova de până la începutul războiului de pe Nistru (1991-1992). În acest proces de durată s-au implicat (în mod direct sau indirect!) statele vecine, OSCE, SUA şi, nu în ultiml rând, Rusia – unica ţară care, contrar înţelegerilor internaţionale, îşi menţine forţele aşa-zis „pacificatoare” pe teritoriul nerecunoscutei „republici moldoveneşti nistrene”, deţinând şi un important arsenal de muniţii la Colbasna.
Făcând o scurtă analiză a situaţiei social-politice, economice şi militare din regiune, vom putea observa cu siguranţă că autorităţile de la Kremlin, datorită şi activităţii insatisfăcătoare a organizmelor internaţionale şi republcane de profil, au reuşit să încline până la urmă balanţa propriilor interese geopolitice. Actorii politici de la Chişinău şi Tiraspol se sforţează ani la rând să găsească soluţii amiabile de ieşire din situaţia de criză politică, prin tergiversarea procesului reformator aprofundând declinul economic în regiune şi, în mod logic, nivelul de viaţă al populaţiei în ansamblu pe republică. Totul se produce pe fundalul unei lupte politice acerbe a diplomaţilor ruşi pentru această palmă de pământ, lucru demonstrat şi la ultimul summit OSCE desfăşurat în anul curent la Helsinky.
Căderea în abisul dependenţei economice faţă de Rusia desenează două linii paralele, una care înaintează pe direcţia „Chişinău-Moscova” şi alta - „Tiraspol-Moscova”. Ca să fim mai clari în ceea ce vrem să evidenţiem vom aminti de datoria colosală pentru consumul gazelor naturale ruseşti, care, fără calcularea penalităţilor, a depăşit demult cifra de un mlrd de USD pentru fiecare dintre părţi. Datornicii pare că se întrec între ei în a face sluj stăpânilor de la Est, bătând tot mai des în uşa Kremlinului.
Lucrurile nu se opresc aici. Ceea ce nu-şi poate permite parlamentul de la Chişinău, face fără mustrări de conştiinţă legislativul de la Tiraspol, semnând zilele acestea proiectul unei adresări către Duma de Stat a Federaţiei Ruse cu rugămintea de a i se acorda regiunii un ajutor urgent, motivul fiind „criza financiară mondială”. Se ştie că Rusia a acordat în repetate rânduri regimului tiraspolean ajutor material şi financiar, ultimul dintre care a fost destinat lichidării consecinţelor secetei din vara anului 2007 şi a cuprins suma de 27,7 mln USD. Atunci a avut şi Chişinăul ceva de câştigat din arhicunoscutul spirit de generozitate moscălesc, dar nu mai mult...
Trăgând în acelaşi jug , dar fiecare în partea sa, ca în cunoscutul basm a lui Krâlov, guvernele majoritar filoruse de la Chişinău şi Tiraspol au reuşit contraperformanţa să crească rata inflaţiei cu 10 şi, respectiv, 25,7 la sută pentru lunile ianuarie-noiembrie a.c. Cifrele cu greu pot reda imaginea veridică a situaţiei economice catastrofale prin care trece populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului, iată de ce vom face trimitere şi la alte date relevante, subliniind faptul că preţurile la produsele alimentare pe piaţa autohtonă de consum au crescut de la începutul anului cu circa 30% şi continuă să crească în ajunul Sărbătorilor de iarnă.
Ministrul rus de externe Lavrov şi şefii lui dela Moscova vor să aibă la cherem Transnistria, Transnistria şi, pe de asupra, tot teritoriul R. Moldova, aşa cum le-a căzut pradă Cecenia, iar de curând Abhazia şi Osetia de Sud. Au şi argumentele lor irefutabile, panslaviste, expuse cu voce tare la Helsinky şi cu alte ocazii. Ce mai contează o întâlnire sau alta între şefii de state. Sunt chestii de protocol, nu mai mult. Câştigul de cauză este deja asigurat prin contrafacerea istoriei, rapt diplomatic sau ameninţare militară. Toate metodele sunt utile întru afirmarea idealurilor mari de cucerirea întregii lumi. Transnistria constiuie doar un mic pas spre victoria spiritului devorator neorusesc în complexul şi diabolicul lui program de schimbare a orânduirii existente a lumii contemporane. Însăşi procesul înstrăinării regiunii transnistrene a început demult, încă de pe timpul incursiunii armate a generalului Suvorov. Acum asistăm cu toţii la faza finală a istoriei înstrăinării sale de ţară, care pare să fie fără de sfârşit.


Teatrul unui singur actor

Ceea ce se întâmpla în ultimul timp la Chişinau poate fi catalogat drept „teatrul unui singur actor”. Autorul diferitelor scenarii social-culturale sau politico-religioase la care suntem cu toţii martori le-a imprimat acestora o alura cât se poate de firesc-fariseică, având atu-ul unei strategii geopolitice gândite cu anticipaţie. Vecinătatea domeniului politic cu cel al religiei nu este întâmplătoare si vom vedea mai jos de ce. Filmul şirului de evenimente preponderent paradoxale la prima vedere se derulează cu rapiditate, iar actorul principal, ca şi autorul, deja nu mai sunt anonimi. Preşedintele republicii cu rezidenţă în acest oraş-capitală, având o denumire care se asociază urbelor turistice, Vladimir Voronin, face legile după bunul său plac, în plan extern ghidându-se după „recomandarile” stricte ale lui Vladimir Putin sau ale Patriarhului Aleksei II, iar în plan intern - aplicând cu insistenţă acerbă prerogativele ideologiei bolşevice ale partidului său comunist pe care îl conduce în mod autoritar şi despotic chiar de ani grei. De fapt, asta face fară mustrări de conştiinţă, profitând din plin de postul pe care îl detine de la 2001 incoace, cu intreaga populatie cuprinsă între Prut şi Nistru, pe care o trateaza în spirit internaţionalist, adică ca pe un conglomerat de „naţiuni înfrăţite”, cu toate că vorbitorii de limbă română alcatuiesc majoritatea aici (circa 70%). Voronin îşi are modele demne de urmat în cazurile actualilor preşedintii „de neschimbat” ale câtorva republici ex-sovetice, cum ar fi Aleksandr Lukaşenko în Belorusia sau Nursultan Nazarbaev în Kazastan, ca să nu amintim de cazul devenit clinic al lui Igor Smirnov, preşedintele nerecunoscutei republici moldoveneşti nistrene (r.m.n.), ale caror maniere dictatoriale sunt menajate şi chiar susţinute de către oficialitaţile de la Kremlin. Una peste alta, se configureaza astfel o situaţie delicată în plan intern, Republica Moldova având nesolutionată din punct de vedere teritorial problema Transnistriei şi ocupând penultimul loc după nivelul de trai al populatiei (PIB) printre ţările europene, depăşind la acest capitol doar Albania. În plan extern, oficialitaţile de la Chişinău practică o politica duplicitara, Voronin facând neobosit naveta la Bruxel sau Moscova, în capitala parlamentară europeană fiind tachinat, în Rusia însă primind medalii, premii şi onoruri de tot felul. Aşa deci este clar unde se simte mai bine Voronin, anume el personal şi nu sutele de mii de basarabeni care au invadat piaţa de muncă rusească, parăsindu-şi locurile natale pentru a-şi ciştiga umila existenţă. Să mai specificăm că, conform recensământului efectuat în anul 2004 şi actualizat la 1 ianuarie 2007, numărul populaţiei republicii era de aproximativ 3,5 milioane de persoane (fără a lua în consideraţie populaţia din regiunea transnistreană şi oraşul Bender:n.n.), ceea ce înseamnă o scădere cu 350 de mii de persoane faţă de anul 1989, când avuse loc ultimul recensământ.
Tendinţa negativă de creştere a numărului populaţiei atestată în ultimii ani nu reprezintă un caz deplasat în contextul ţărilor de pe bătrânul continent, doar că în Republica Moldova acesta apare pe fundalul unui flux migratoriu nemaicunoscut până în prezent. Numărul exact al celor plecaţi la muncă sau cu domiciliul permanent în alte ţări, estimat eronat de statisticienii locali la circa 600 de mii de persoane, atinge în adevăr cifră de peste un milion. Drept mărturie stau faptele: există in republică sate supranumite „de vădane” sau „de vădăoi”, adică sate semipustii. O statistică mai recentă scoate la iveală alte câteva date pe cât de exemplificatoare pe atât de strigătoare la cer: circa 50 de mii de copii moldoveni locuiesc ani în şir cu un singur părinte sau chiar fără părinţi, aceştia din urmă fiind plecaţi la muncă peste hotare, multi dintre ei lucrând ilegal. Psihologii au constatat că asemenea copii sunt afectaţi grav de lipsa educaţiei în familie, devenind sau prea timizi sau supraexcitaţi nervos.
De fapt, resurecţia românilor-basarabeni în ţările Europei de Vest, după valul de emigraţie în Rusia şi alte state est-europene, s-a transformat în timp în alte doua valuri de emigrări din perioada postsovietică. Dacă în Spania majoritatea emigranţilor basarabeni au sosit preponderent abia după anul 2000, numărul lor crescând rapid pe parcursul ultimilor ani, apoi, în Portugalia, numărul acestora a început să crească semnificativ în a doua jumătate a anilor 90, în prezent observându-se un proces de stagnare sau, mai exact, de lentă scădere, situaţie explicată în special prin lipsa locurilor vacante pe piaţa muncii lusitane şi prin salarizarea mai proastă a angajaţilor în comparaţie cu statul vecin.
Făcând o scurtă retrospectivă a fenomenului respectiv, distingem că primul şi cel mai masiv flux de emigranţi a cuprins ţări ca Israel şi Grecia şi poate fi datat cu primii ani ai desprinderii Moldovei de fosta URSS (adică după anul 1990). Tot aici pot fi subscrise şi sutele de mii de emigranţi (la care se adaugă şi cei plecaţi la muncă temporar) în Federaţia Rusă, Ucraina, Kazahstan sau alte ţări din fostul lagăr comunist independente azi. Procesul de revenire în patrie (căci a existat şi aşa ceva!) a durat puţin şi a fost nesimnificativ, sucombând la scurt timp după iniţiere.
Al doilea val de emigrări masive s-a orientat spre ţări ca Italia, Franţa şi, respectiv, Portugalia de care am amintit mai sus. Spania, deci, poate fi numită în acest context ţara spre care se direcţionează al treilea flux migratoriu de basarabeni. Într-un număr mai mic, dar nu şi mai puţin important, există astăzi emigranţi români-basarabeni în Germania, Ţările de Jos, Marea Britanie sau Irlanda. De fapt, îi putem întâlni cu siguranţă pe conaţionalii noştri în toate ţările UE, ba chiar în Australia, Coreea de Sud sau Canada. Modul în care au ajuns sau mai ajung acolo sunt diferite. Paradoxul consistă în faptul că modalităţile legale de a te face cu o ofertă de muncă sau o invitaţie în una din ţările cu un înalt nivel de trai costă mai puţin, însă sunt greu de obţinut, pe când căile frauduloase de atingere a acestui scop sunt mai accesibile, dar costă mai mult.
Fenomenul migratoriu a existat din cele mai vechi timpuri şi are un impact direct asupra dezvoltării civilizaţiei moderne. Fermentul procesului de globalizare afectează mult orice societate, iar distonanţa dintre nivelul de trai al populaţiei statelor înalt dezvoltate şi al celui din aşa-zisa lume a doua sau a treia ţinteşte direct în echilibru social-economic mondial. Revenind la subiectul investigaţiilor noastre, apare o întrebare logică: de ce sau, mai exact, cum a fost posibil ca o republică precum Moldova, situată din punct de vedere geografic în chiar centrul continentului european, cu un teritoriu care depaseste puţin cifra 33 de mii de kilometri patraţi şi cu o populaţie de aproximativ 4 milioane de locuitori s-a transformat dintr-un „rai al agriculturii”, cu oameni harnici şi primitori, într-o „forjerie” de emigranţi? Să fie oare vorba de o tramă, de o nouă tramă a propovăduitorilor ideologiei marxist-leniniste reveniţi la putere?
Aşa sau altfel, viaţa de emigrant, cu toate ajunsurile şi neajunsurile ei, a devenit mai atractivă pentru românii-basarabeni decât cea din propria patrie. Conform unui sondaj efectuat anul trecut de c ă tre o publicaţie editată la Chişinău, 8 din 10 cetăţeni ai republicii doresc să plece la muncă peste hotare. Ce te faci atunci când costul real al unui bilet de călătorie spre ţările „adevăratei Europe” a depăşit demult suma astronomică de 4000 de euro? Cu asemenea afaceri murdare se ocupă firme-fantomă sau persoane fizice influente, având acordul tacit al guvernanţilor. Interesul financiar al intermediarilor se suprapune celui al guvernanţilor care îi protejează şi care transformă asemenea „afaceri” într-o politică de stat clar direcţionată. Or, cetăţenii plecaţi la muncă peste hotare expediază anual milioane de euro acasă, bani destinaţi în special membrilor familiilor lor, statul şi băncile, care, direct sau indirect, aparţin aceloraşi guvernanţi, având venituri majore de pe urma punerii în circulaţie ale acestor sume. Astfel, pe de o parte, înfloreşte corupţia în rândul functionarilor de stat, pe de altă parte, se mimează tendinta spre atingerea unei posibie cote înalte de bunăstare a poporului.
Ghidat de interese conjuncturiste dar mai ales personale, preşedintele Voronin duce o politică extremistă românofobă, impunând aşa-numita „limbă moldovenească” în şcoală, schimbând istoria românilor cu una aşa-numită „integrată” sau expulzând din republica preoţi cu cetaţenie română. Mai mult decât atat, la iniţiativa sa se intenţionează a vota în Parlamentul de la Chişinău aprobarea unui alt imn (pe motiv că, adicătelea, cel compus pe versurile poemului „Limba noastră” de Alexei Mateevici nu mai este actual:n.n) şi chiar sa înlocuiască stema actuală (capul de bour: n.n.) de pe drapelul republicii. Asemenea manifestări de rea-voinţă se fac impotriva României, acolo unde actualamente studiaza şi muncesc legal mii de basarabeni. Mai recent, Parlamentul de la Bucureşti a votat trimiterea de ajutoare umanitare şi resurse financiare pentru eradicarea consecinţelor secetei din anul trecut. Să mai adaugăm ca secetă a făcut destule ravagii şi pe tot teritoriul României, relaţia cu Republica Moldova ramânând totuşi a fi una prioritară pentru statul român.
Nu este de mirare de ce precipitata dar atotcuprinzatoarea activitate politică a preşedintelui Voronin şi a partidului său se amplifică pe zi ce trece. Or, se ştie că în anul 2009 vor avea loc alegerile parlamentare, imediat după care va fi ales un nou preşedinte de stat. Ramâne de văzut cine va fi acesta. Să sperăm că nu va mai fi un fost poliţist-brutar sau...


Iniţiativă plauzibilă sau interes preelectoral

Aşa cum Guvernul din Republica Moldova rămâne a fi deocamdată servil comunistilor din Parlament şi, în acelaşi rând, catalogat ca „cel mai prost din lume” (conform unui studiu recent făcut public de Banca Mondială), pare o butaforie noua iniţiativă prin care acesta a aprobat la 30 ianuarie a.c. un Plan naţional de actiuni pentru anul 2008 privind protejarea cetaţenilor Moldovei aflaţi peste hotare. Nu-i greu de ghicit în textul dat publicităţii arhicunoscuta şi omniprezenta tentă demagogica şi lozincardă a vetustei doctrine leniniste, promovate cu insistenţă şi azi de către propăvăduitorii lui cei mai devotaţi.

De ce anume acum, tocmai după şapte ani de guvernare, şi-a amintit prim-ministrul Tarlev şi Co. de cei peste un milion de compatrioţi aflaţi peste hotare, emigranţi cu acte în regulă sau ilegali? Să nu fie oare plauzibila intenţie a guvernanţilor un alt şiretlic electoral făcut în preajma alegerilor parlamentare din 2009? Întrebarea propriu-zisă poate fi uşor retractată şi ca un răspuns direct vizavi de această chestiune. Pretinsul Plan naţional include şi cetăţenii moldoveni din regiunea transnistreană, cu toate că, după câte se ştie, teritoriul în cauză se află de jure deja de peste 15 ani în componenţa statului, însă nu si de facto. Să exemplificăm situaţia creată printr-un singur caz elocvent şi... ridicol: pe malul drept al Nistrului nu are liber acces, fară permisiunea oficialităţilor de la Tiraspol, nici chiar temutul preşedinte Voronin pentru ca, să zicem, să-şi viziteze satul de baştină Corjova. .. Puncte de suspensie şi de la început.

Aşadar, Planul la care ne referim se vrea materializat printr-o serie de acţiuni ce presupun protejarea drepturilor cetaţenilor moldoveni aflaţi în străinatate. Asta înseamnă facilitarea regimului de vize, încadrarea legală în câmpul muncii, combaterea traficului de fiinţe umane, extinderea şi consolidarea misiunilor diplomatice, asistenţă juridică ş.a.m.d. Toate bune şi frumoase. Avem în total 24 de puncte care se axează în speţă pe înfiinţarea misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare în câteva state, inclusiv Irlanda, Spania şi Turcia. Documentul aprobat mai prevede intensificarea cooperării cu ţările terţe în diverse domenii, consolidarea cadrului juridic bilateral şi informarea cetaţenilor. Există deja 31 de reprezentanţe diplomatice ale Republicii Moldova în toată lumea, dintre care cel mai recent deschis este Consulatul General cu sediul la Bologna (Italia).

Bucuraţi-vă, prieteni, fiindcă, în sfârşit, cetăţenii moldoveni vor avea în curând (nu ştim când va avea loc evenimentul:n.n.) propria misiune diplomatică în Spania. Cunoaştem puţin despre istoricul relaţiilor diplomatice (dacă au existat căndva: sic!) dintre Republica Moldova şi Spania. Fapt e că statul iberic nu are ambasadă sau consulat la Chişinău, iar unica reprezentanţă diplomatică a statului din estul Europei îşi avea sediul la Barcelona, fiind însă doar o filială a Ambasadei Moldovei în Franţa, cu sediul la Paris. Perspectiva deschiderii unei ambasade sau a unui consulat (ori şi una şi alta) la Madrid sau la Barcelona ar însemna într-adevăr mult pentru emigranţii cu cetăţenie moldovenească. Nimeni nu poate pune la îndoială asemenea fapt.

Răspundeam mai sus la întrebarea de ce tocmai acum şi-a amintit guvernul de La Chişinău de cetăţenii emigranţi şi ce scopuri ocultează iniţiatorii multaşteptatului Plan naţional, Aşa că, zicem noi, există destule dubii în privinţa bunelor lor intenţii şi nu este cazul să ne facem multe iluzii. Ne-am convins deja că grija şi protecţia statului pentru emigranţi este o bulă de săpun colorată în roşu, care s-a spart de atâtea ori până acum. Suntem siguri că mulţi, dacă nu majoritatea dintre basarabenii plecaţi temporar sau cu viză permanentă în alte ţări, au resimţit personal lipsa de interes al guvernanţilor faţă de problemele vitale ale emigranţilor. Iata de ce suntem înclinaţi să credem că interesul celor care stau în spatele unui Plan scris şi aprobat peste noapte nu este atât de sincer şi are multiple afinităţi electorale.Trebuie doar să fim atenţi la filmul evenimentelor ce se succed în republică şi în afara ei, ca să ştim pe cine sau cum votăm la momentul oportun. Or acoliţii din Guvern ai comuniştilor moldoveni, prin asemenea iniţiative pripite şi populiste, deja ţintesc în electoratul de peste hotare, inclusiv în cel din regiunea transnistreană. Alta e că opoziţia, în formula-i actuală decimată de impostori, nu prea oferă multe alternative. La subiectul în cauză, însă, ne vom referi cu altă ocazie.

Faptul că tot mai mulţi basarabeni caută pe orice cale să plece peste hotare nu pare să-i preocupe pe Tarlev şi Co. Ba din contra, unora poate doar să le trezească grija pentru propriul fotoliu. Aşa cum face, spre exemplu, dl.Victor Ţvircun, Ministrul Educaţiei şi Tineretului, care a declarat evaziv într-o recentă conferenţă de presă că nivelul de predare în instituţiile de învăţământ superior rămâne a fi foarte ridicat şi că acesta nu poate fi vehiculat ca motiv pentru care circa 1000 de studenţi, din totalul de 5300, nu au revenit nici pînă în prezent în ţară după ce, în vara anului 2007, plecaseră temporar în SUA, incluşi fiind în cadrul programelor Work and Travel. Arhivigilentul ministru moldovean nu a vorbit însă la acea conferinţă de presă despre lipsa de perspectivă a viitorilor absolvenţi în a ocupa un post bine salarizat pe piaţa de muncă internă.

Urmând logica evenimentelor descrise mai sus, suntem nevoiţi să-i sumăm şi pe cei circa 1000 de studenţi basarabeni plecaţi în „lumea nouă” la sutele de mii de emigranţi care deja „beneficiează” de prevederile celor 24 puncte din istoricul Plan naţional pentru anul 2008. Cum să te reţii şi să nu strigi în gura mare aşa, în stil brejnevisto-bodiulist: „Tot mai bine şi mai bine!!!”

Parada partidelor politice

Promisesem într-un articol publicat anterior la rubrica de mai sus că vom realiza o incursiune în universul abscons al partidelor care fac parte din actualitatea politică a Republicii Moldova. Vom transborda aici realizarea parţială a tentantei idei, dar nu pentru a ne delecta sau a ne rataci şi mai mult în pădurea deasă a politicii autohtone sau, mai exact spus, autohtonizate, ci pentru a ne clarifica niţel sau, de ce nu, cât se poate de mult în acuta problematică: care, cum şi unde va trage în anul preelectoral 2008. Deocamdată, însă, din lipsă de spaţiu, propunem o scurtă trecere în revistă a partidelor reprezentative, fară însă a da preferinţă vreunuia dinntre ele pentru ca nu cumva să fim învinuiţi de colaboraţionism...
Zis şi făcut. După câte suntem informaţi de portalul inormativ UNIMEDIA, pe întreg teritoriul republicii (adică de la Naslavcea la Giurgiuleşti, fără însă a lua în consideraţie teritoriul nerecunoscutei r.m.n.) activează 29 de partide politice. Nu sunt multe, dar nici puţine dacă e să comparăm cu, spre exemplu, Spania care deja se află într-unul dintre epicentrele febrei electorale de pe mapamond. Deşi în statul iberic sunt înregistrate circa o mie de partide politice, doar două dintre ele au şanse reale de a accede la putere – PSOE şi PP. În R. Moldova, însă, totul este altfel nu doar în domeniul economic sau societate. Eşicherul politic rămâne a fi controlat aici în modul următor: pe segmentul de stânga se află Partidul Comuniştilor, reprezentanţii şi susţinătorii căruia nu şi-au pierdut din starea morală nici după eşecul parţial suferit la alegerile primare din primăvara anului 2007; de centru-stânga - Partidul Democrat; de centru – Alianţa Moldova Noastră; de centru-dreapta – Partidul Liberal Democrat; de dreapta – Partidul Liberal şi Partidul Popular Creştin Democrat.
Cam la asta se reduce harta politică actuală a statului moldav, zis independent, de sub Declaraţie de Independenţă a căruia şi-au retras deja semnăturile câţiva dintre deputaţii-semnatari. Nu facem o aluzie peiorativă la adresa statului, ci vizăm anume conducerea comunistă care a gafat enorm şi mai gafează în continuare ca un student care nu poate şi nici nu vrea să-şi înveţe lecţia, iar procesul retroactiv de debilizare continuă evoluează din varii motive, inclusiv ideologice...
Dar cum rămâne cu opoziţia, vă veţi întreba în mod logic. A existat în permanenţă în ultmii opt ani şi... mereu în minoritate. Fiecare lider şi-a dorit şi îşi doreşte un partid al său, unul personal ca Iu. Roşca (preşedintele PPCD) sau unul împărţit la doi ca D. Diacov şi O. Serebrean (PLDM). Dacă primul din listă nu mai poate fi schimbat din funcţie de ani grei şi fără sorţi de izbândă, „trudind” întru realizarea idealurilor naţionale (sic:!), ceilalţi doi şi-au dat mina până la urmă, făcând să fuzioneze partidele lor – Partidul Democrat şi, respectiv, Partidul Liberal. Nu vom reuşi să răspundem la întrebarea care parcă s-ar impune: ce au comun din punct de vedere doctrinar sau statutar democraţii cu liberali? Făcând o paralelă la temă, vom răspunde cu o altă întrebare incitantă: ce au comun comuniştii moldoveni cu religia creştin-ortodoxă?
Noul Partid Liberal Democrat, înfiinţat la 10 februarie a.c., s-a declarat din start în opoziţie faţă de comunişti, liderii lor uitând să amintească de neaşteptata manevră politică la care au colaborat, votând la un loc cu parlamentarii comuniştii un preşedinte intrus şi neavenit momentului. Arborând lozinca „Venim să construim”şi criticând sus şi tare partidul de guvernământ, preşedintele nou-ales al PDLM D. Diacov s-a declarat deschis către ideea de europeneism, menţionînd că R. Moldova ar trebui să aibă relaţii foarte bune cu vecinii, inclusiv cu România, şi asrfel să fie un partener stabil şi previzibil. Face de amintit că cele două partide au întrunite în prezent 13% din voturile parlamentare.
Mai credibil în sensul bunelor intenţii pare să fie Alianţa Moldova Noastră în frunte cu S. Urechean, însă componenţa pestriţă a acestui partid lasă încă mult de dorit. De fapt reprezentanţii lor în Parlament au fost şi sunt până în prezent unica opoziţie reală faţă de comunişti, dacă e să nu ţinem cont de deputaţii PPCD, parte dintre care s-au conformat politicii aventuriere ale liderului lor. Aşadar, parada partidelor politice continuă...

Poetul José Hierro – un Lucian Blaga al Cantabriei

Cantabru prin adopţie, José Hierro s-a născut în anul 1922 la Madrid și a avut un dublu debut literar, consemnat în 1947, cu plachetele de versuri „Tierra de nosotros” şi „Alegria”, pentru ultimul dintre care i s-a decernat premiul „Adonais”(1947).
Reprezentant de seamă al generației anilor 50 din secolul XX, autorul a fost distins și cu alte premii literare: „Nacional de Poesia” (1953), „De la Critica” (1958 și 1965), „March” (1959) şi „Principe de Asturias” (1981). Ulterior i s-au decernat premiile: „Nacional de las Letras Españolas” (1990), „Reina Sofía” de „Poesía Iberoamericana” (1995), „Europeo de Literatura Aristeión” (1999) și „Cervantes” (1998).

Scriindu-și din superstiție majoritatea versurilor prin cofetăriile orașelor Madrid, Valencia sau Santander, în cel din urmă dintre care a şi locuit permanent pe parcursul ultimilor ani de viață, José Hierro poate fi catalogat ca un veritabil poet al cetății. Așa avea să afirme și în versurile inscripționate pe frontispiciul unuia dintre cele doua felinare, montate în centrul pieței Numancia din capitala Cantabriei: „La ciudad me decia que no queria morir sola, que no la abandonara” (Oraşul îmi zicea că nu vrea să moară în singurătate, că să nu-l părăsesc: trad. în română). Moare pe 21 decembrie 2002 din cauza tabagismului, după ce suferise și un infarct miocardic în anul 2000...

Trecută la începuturi printr-o curbură spațial-temporală devastatoare (războiul și foametea lasă patria sa în ruine), poezia sa se regăsește plenar în habitatul imaginativ al propriului eu, populat masiv de variate arhetipuri lirice. Poeziile scrise la acea vreme comportă clar sau sunt distinct pătrunse de accente autobiografice şi sociale dureroase, proprii momentului postbelic care caracterizau Spania la jumătatea secolului trecut.

Paradoxal, în anul când Hierro îşi publica primele sale cărți, care aveau să-i aducă recunoștința unanimă a criticilor literari, poetului român Lucian Blaga, din motive exclusiv ideologice, i se interzicea orice gen de publicare de către guvernanții comuniști din România. Acesta avea doar dreptul să facă traduceri... Interdicția a durat până în anul 1960, timp în care autorul reușește să finiseze patru cicluri noi de poeme: „Vârsta de fier“, „Corăbii de cenușă“, „Cântecul focului“, „Ce aude unicornul“, mesajul lor fiind refractar ideologiei comuniste.

Referindu-ne la una si aceiași perioadă de creație, face de menționat faptul că, dacă Blaga își transfera racursiul liric de la ireal la real, traiectoria scrierilor poetice ale lui José Hierro evoluează spre dimensiuni artistice transcendentale istoriei și societății. Ruptura de la estetica realismului nu are loc instantaneu, ci suportă durată în timp. Valențele-i personale legate de supraconștientă le putem detecta ușor în volumul „Cuanto se de mi” (1957), unde distingem vădite asonanțe lirice cu poezia filozofică şi expresionistă a lui Lucian Blaga (facem referință la acea scrisă în perioada interbelică (vezi, spre exemplu, volumele În mare trecere (1924) sau Laudă somnului (1929)). Detașat de istorie şi timp, poetul spaniol accede spre „grota sonoră a enigmei”, căutând în stil blagian „frumusețea nelocuită”. Spre niște tărâmuri transcendentale universului se îndreaptă eul creator din versurile cuprinse în volumele „Libro de las alucinaciones” (1964) sau „Cuadro de Nueva York”, editat mai recent.

Doi poeți de descendență latină, două destine literare distincte, însă atâtea similitudini lirice...

José Hierro

ALEGRÍA

LLEGUÉ POR EL DOLOR A LA ALEGRÍA.
Supe por el dolor que el alma existe.
Por el dolor, allá en mi reino triste,
un misterioso sol amanecía.

Era alegría la mañana fría
y el viento loco y cálido que embiste.
(Alma que verdes primaveras viste
maravillosamente se rompía)

Así la siento más. Al cielo apunto
y me responde cuando le pregunto
con dolor tras dolor para mi herida.

Y mientras se ilumina mi cabeza
ruego por el que he sido en la tristeza
a las divinidades de la vida.

José HIERRO

BUCURIE

Durerea m-a condus spre bucurie.
De suflet am aflat atunci când doare,
Iar din durere a răsărit un soare
În trista-mi, misterioasa împărăție.

O bucurie-i frigul dimineții
Și vântul rece și nebun ce bate.
(Simțeam cum sufletul-mi frumos se zbate,
Deși văzuse primăveri, verdeață).

Așa o simt mai mult. Ochesc tot cerul
Și când întreb răspunde cu-adevărul
Durerilor ce vin peste-a mea rană.

Și-n timp ce capul mi-e străluminat
Mă rog pentru acel când trist am stat
De toate zeitățile mundane.

Lucian Blaga

SUFLETUL SATULUI

Copilo, pune-ti mâinile pe genunchii mei.
Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
și inima-ti zvâcnește mai rar,
ca și cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
și dacă ti-ai sângerat picioarele
te așezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

EL ALMA DEL PUEBLO

Mi niña, pone tus manos sobre mis rodillas.
Yo creo que la eternidad se nació en el pueblo.
Allí cualquier pensamiento es lento,
Y el corazón latiere raramente,
Y aparecer no golpea dentro del pecho,
Si no en un sitio muy profundo de la tierra.
Aquí se cura la sed del redimir
Y si te están sangrando los pies
Te sentarás encima de un fogón de barro.

Mira, es tarde.
El alma del pueblo aletea arreador,
Así como una aroma tímida de hierba tajada,
Así como una caída del humo desde los aleros de pajas,
Así como un juego de corderos sobre las tumbas altas.

O asociaţie deschisă către tot ce e românesc

Ţinând cont de identitatea naţională comună, Asociaţia Românilor Rezidenţi în Cantabria „Dacia” se declară deschisă tuturor cetăţenilor din R. Moldova stabiliţi cu traiul în această provincie. Unica şi logica condiţie care se impune, fie-ne iertată cacofonia, este ca eventualii doritori de a-i completa rândurile membrilor să accepte şi să respecte obligaţiunile statutare şi, nu în ultimul rând, să aibă simţire românească. Frumoasa şi revelatoarea idee ne-a fost expusă fără echivoc de catre membrii comitetului directiv al Asociaţiei „Dacia” Ionel Cloşcă (vicepreşedinte) şi Gianina Cristina Dracinschi (secretară şi purtătoare de cuvânt) în timpul unei scurte dar prolifice întrevederi, legată prin pură coincidenţă de prezenţa noastră la prima reuniune a tuturor reprezentanţilor asociaţilor de emigranţi rezidenţi în Cantabria. Evenimentul s-a produs pe data de 20 februarie curent în sala recent înfiinţatului Centru Municipal de Emigraţie şi Cooperare întru Dezvoltare şi a fost patronat de Consiliul Sănătate, Emigrări şi Cooperare întru Dezvoltare de pe lângă Primăria din Santander în persoana consilierei Carmen Martin Nuñez. Pe finalul articolului vom aduce şi alte detalii la acest al doilea subiect abordat, propunându-vă să trecem la punctarea temei expuse din start.

Vizând istoricul Asociaţiei „Dacia”, Ionel Cloşcă a subliniat faptul că în cei puţin peste doi ani de activitate membrii ei au organizat de sinestătător sau au participat la diverse manifestări social-culturale din provincia cantabră. Merită de notat prezenţa activă la ambele Festivaluri Interculturale ale Emigranţilor, care se desfăşoară în mod tradiţional în fiecare an - unul în Santander şi altul în Torelavega. O altă preocupare importantă se centrează pe sărbătorirea în fiecare an a zilei de 1 decembrie – Ziua Independenţei României, în cadrul căreia sunt invitate ansambluri folclorice, se dansează şi se servesc bucate preparate în pur stil românesc. Să mai amintim deasemenea că, acu aproximativ doi ani, prin aportul a câtorva membri ai Asociaţiei şi altor oameni de suflet s-a deschis o biserică românească cu sediul în oraşul Santander, unde iniţial a dus slujbele un preot originar din Basarabia. Specificul acestei biserici catolico-creştine consistă şi în faptul că slujbele se ţin atât pentru enoriaşii de rit catolico-creştin, cât şi pentru cei de rit creştin ortodox. La capitolul realizări mai pot fi numite şi alte reuşite. Toţi doritorii de a deveni membri activi ai Asociaţiei, îi avem în vedere desigur şi pe românii cu cetăţenie moldovenească rezidenţi în Cantabria, pot accesa e-mailul metalion2007@yahoo.es sau să sune la numărul de telefon 667806109.

Deschisă către toată suflarea românească din regiune şi colaborând fructuos cu autorităţile locale, Asociaţia se află într-un continuu şi firesc proces de reformare. După cum ne-a anunţat Ionel Cloşcă, în timpul apropiat vor avea loc realegeri în consiliul directiv. Să mai specificăm că în Cantabria sunt înregistraţi drept rezidenţi circa 3600 de cetăţeni români, dacă nu-i sumăm aici şi pe acei cu dublă cetăţenie moldo-română, 1480 dintre care sunt angajaţi în câmpul muncii şi achită taxa pentru asigurarea socială. În pofida crizei economice ce a cuprins întreg teritoriul Spaniei, tot mai mulţi dintre aceştia se decid să devină „autonomi” sau să-şi deschidă propriile firme.

Prezenţa Asociaţiei „Dacia” în viaţa socială a provinciei s-a făcut simţită şi la reuniunea reprezentanţilor asociaţiilor de emigranţi din toată Cantabria. Atât Ionel Cloşcă cât şi Geanina Cristina Dracinschi s-au făcut observaţi în cadrul acestei prime reuniuni prin comentarii referitoare la tema cursurilor de formare ale emigranţilor, precum şi prin întrebări pertinente privitoare la posibilitatea includerii acestora la diversele proiecte de servicii si resurse economice, întrebări acordate direct consilierei Carmen Martin Nuñez.

Prezenţa noastră la asemenea reuniune a fost fructificată şi ea într-un fel, ca să nu să se creadă că am pierdut timpul în zadar pe aici, doamna consilieră reuşind să ne răspundă în mod expromt la una dintre întrebările ce viza direct activitatea Asociaţiei „Dacia”, în special rolul acesteia în a omogeniza comunitatea românească din regiune. Referinţele în mare parte pozitive pe care le-a expus cu vădită amabilitate s-au ciocnit pe final de oprobiul personal faţă de acei cetăţeni români, în special rromi de etnie, care, a specificat dumneaei, au venit în Spania „să cerşească, să tâlhărească sau să întoarcă pe dos cutiile de gunoi...”.


A fost pus în uz un nou paşaport

Vestea despre noua realizare a guvernanţilor de la Chişinău a făcut deja înconjurul lumii. Ministrul Dezvoltării Informaţionale Vladimir Molejen a declarat presei că procesul de confecţionare a multrâvnitului paşaport a durat 5 ani, echipamentul pentru confecţionarea sa costând în circa 4,5 mln. de dolari (SUA). Să ne reamintim în acest context de versurile poemului „Pasport” (Paşaportul) semnat de către regretatului poet rus Vladimir Maiakovsky în timpuri demult uitate. Acu nu ne rămâne altceva decât să declamăm cu pasiune, aşa cum a facut-o la vremea sa Maiakovsky: „...invidiaţi-mă, eu sunt cetăţean al Uniunii Sovietice!”, ca nu peste mult timp să se sinucidă... Primul şi unicul deţinător al paşaportului biometric (cu fotografia amprentelor digitale în interior si cu un chip ce conţine o antenă şi o micrischema cu date personale) este un alt Vladimir, preşedintele Voronin.

Desigur că nu dorim nimănui un asemenea deznodământ tragic al vieţii, mai ales că paşaportul biometric la care ne referim nu e obligatoriu în nici un stat în lume şi se va fi util abia peste 7-10 ani când, după cum a afirmat ministrul în cauză, toate ţările europene vor trece la utilizarea acestuia. Cu toate că s-au investit mulţi bani, destui pentru a majora pensiile mizere ale bătrânilor sau a creşte salarile mici ale profesorilor, costul rămâne a fi unul aşa-zis accesibil pentru populaţie - 75 de euro sau 1250 de lei moldoveneşti. Or, cheltuielile au fost acoperite în totalitate de Întreprinderea de stat „Registru”, adică banii au fost scoşi tot din buzunarul contribuabilului. Din câte cunoaştem nu a luat încă sfârşit procesul de paşaportizare iniţiat anterior, iar marii restanţieri la acest capitol sunt cetăţenii moldoveni din regiunea transnistreană, chiar dacă administraţia de la Chişinău li-a promis paşapoarte gratuite.

Odată cu realizarea noului proiect supramodern de paşaportizare, ministrul moldovean a reuşit să lase în urmă atâtea ţări europene. Chiar şi Spania, se pare, mai are ceva timp până să atingă asemenea performanţă.




La orgă - Wolfgang Amadeus Andro

O catedrală catolică, oriunde s-ar afla în lume şi prin ce gen arhitehtonic nu s-ar deosebi, se identifică într-un fel şi cu sunetele divine ale orgii sau cu ritrmurile celeste ale corului său bisericesc. Şi cu una şi cu cealaltă se leagă direct viaţa şi activitatea protagonistului rândurilor de mai jos. În special orga bisericească, în toată complexitatea tehnică, îl interesează pe Wolfgang Amadeus Andro, un român din Huşi cu o înfăţişare prezentabilă, de profesie flautist şi dirijor de cor, actualmente montator şi reparator de orgi şi, nu în ultimul rând, interpret la orga Catedralei Santisimo Cristo din oraşul Santander.

Provenind dintr-o familie numeroasă de muzicieni, părinţii i-au dat în mod firesc prenumele marelui compozitor austriac Mozart, prenume de care s-a ataşat sufleteşte şi rezonanţei căruia tinde să-i corespundă în realitatea cotidiană. Este un lucru greu, însă nu imposibil de realizat, ne-am zis ascultând ritmurile pătrunzătoare ale orgii la care cântă în timpul slujbelor religioase şi pe care tot el a montat-o şi acordat-o în vestita Catedrala santanderină. Are la activ şi ceva compoziţiuni muzicale liturgice, una mai recentă fiind o liturgie realizată în stil bizantin.

A sosit în Spania în anul 2000. În România a absolvit Liceul de muzică din Iaşi, a lucrat în Alba-Iulia ca profesor de flaut şi dirijor al corului Bisericii greco-catolice de rit oriental. A urmat un serviciu similar prestat la Biserica romano-catolică din Piteşti. Apoi a făcut Seminarul teologic franciscan din Belluno (Italia), unde mai are stabiliţi cu traiul alţi doi fraţi – unul preot şi celălat pictor şi restaurator de biserică. A venit în Spania din curiozitate, ştiind că-i o ţară cu vechi tradiţii catolice. Aşa a abandonat călugăria în favoarea prietenei sale orga.

Locuieşte în Santander din anul 2004, după ce trecuse un curs intensiv la un atelier (taller) de orgă din Madrid. Tot de pe atunci lucrează în domeniul respectiv pe cont propriu împreună cu alţi doi concetăţeni, alcătuind una din cele şapte echipe de montatori şi reparatori de orgi existente la ora actuală în Spania. Are realizate deja câteva asemenea proiecte. Lucrează şi noaptea, dând preferinţă orarului nocturn pentru a beneficia de orele de linişte strâns corelate cu echilibrul intern, atribute indispensabile acutizării sensibilităţii auzului muzical în procesul armonizării sunetelor tuburilor de orgă. Or orga, după cum se ştie, este supranumită regele tuturor instrumentelor muzicale de suflat, în registrele acesteia înglobându-se perfect sunetele emise de mai multe asemenea instrumente.

Orele de interpretare la orga Catedralei Santisimo Cristo a unor compoziţii muzicale din Bach, Hendel sau din opera magistrală a tizului său Mozart se suprapun sau completează în mod fericit timpului acordat muncii de montare si reglare a sunetelor orgilor altor biserici din împrejurimi. Mentori şi susţinători i-au fost şi sunt don Jose Vilaplana, don Francisco Gutierez şi, nu în ultimul rând, parocul Jose Rucabaldo de la parochia Catedralei San Jose.

Orga tipică spaniolă, supranumită şi orgă barocă, are particularităţi distincte faţă de orgile romantice, clasice sau de cameră, ca să numim doar câteva tipuri mai cunoscute în lumea muzicii clasice. Wolfgang Amadeus Andro pare să şi-o fi însuşit la perfecţie din moment ce o are alături în fiecare zi. Deşi orga îi rămâne prietenă de nedespărţit, el îşi aminteşte cu dor de oraşul natal unde îl aşteaptă mereu soţia şi fiul, care, preluând ştafeta de la tatăl său, cântă la vioară şi pian.


Salvarea prin disponibilizări masive

Dacă guvernele ţărilor din fostul lagăr comunist precum Cehia, Slovenia, Slovacia, Polonia sau chiar Romănia şi Bulgaria, ultimele două dintre care au completat între timp rândurile Uniunii Europene, încearcă să-şi atragă cetăţenii aflaţi peste hotare prin oferte de muncă tentante şi condiţii de trai relativ avantajoase, autorităţile moldovene spulberă orice speranţă în acest sens pentru cetăţenii săi emigranţi. Alţi 8-9 mii de angajaţi din sistemul bugetar vor fi indisponilbilizaţi în următorii trei ani, completând rândurile de şomeri sau ale sutelor de mii de concetăţeni emigranţi. Vehiculând cu termenul de „optimizare” a cadrelor finanţate din bugetul de stat şi inoculând repugnanta idee în mentalitatea oamenilor ca ceva indispensabil momentului, Ministrul Economiei şi Comerţului Igor Dodon face astfel să se economisească circa 13 milioane de euro la bugetul de stat, lăsând pe drumuri 5300 de profesori, 1000 de agricultori, 700 de funcţionari publici etc. Procesul de indisponibilizare forţată se va desfăşura în mod eşalonat, conform unui plan prestabilit: 2008 - o reducere de cel putin 3000 de angajati; 2009 - cel putin 4 mii de angajati; 2010 – restul de până la 8-9 mii de angajaţi.

Fenomenul propriu-zis nu constituie o noutate în R.Moldova şi pare să nu influenţeze prea vizibil piaţa internă a muncii, numărul şomerilor nefiind unul semnificativ dacă e să facem o comparaţie cu situaţia din alte ţări europene. Oficial sunt înregistraţi 70 de mii de şomeri pe teritoriul republicii, cifra reală fiind însă cu mult mai mare. Dar asta nu preocupă pe guvernanţii comunişti, politica lor de indisponibilizare căpătând amploare, cu toate că tot ei se prefac a fi îngrijoraţi de scăderea la jumătate a populaţiei active.
Banii trimişi de către emigranţi – asta în adevăr interesează clanurile de familie sau de partid ale autorităţilor comuniste, totalul remitenţelor oficiale şi neoficiale ale emigranţilor moldoveni pentru anul 2007 trecând peste cifra astronomică de un miliard trei sute de mii de dolari, sumă care depăşeşte bugetul public naţional, precum şi valoarea tuturor investiţiilor străine de după proclamarea independenţei republicii. Deşi în ultimii doi ani se făcea resimţită o scădere uşoară a fenomenului emigraţionist, recenta disponibilizare va da la sigur un impuls semnificativ procesului migratoriu.

Exodul moldovenilor continuă, guvernul găsind astfel soluţia promisei creşteri a salariului la bugetari prin... disponibilizarea acestora. Greul acestei ordonanţe de stat revoltătoare cade pe umerii intelectualilor, în mare parte profesori cu salarii mizere între 30-50 de euro lunar, care nu-şi vor mai putea presta serviciile în propria republica, dar nici peste hotare, unde devine aproape imposibilă omologarea diplomelor universitare. Situaţia critică creată din domeniul educaţiei impune directorii şcolilor săteşti să ceară profesorilor din clasele mari să dea lecţii prelungite elevilor din claselor primare, aşa ca în primii ani postbelici. Nici agricultorii nu au fost „trecuţi cu vederea” de arhivigilentul ministru Dodon, deşi anume domeniul agricol mai poate salva economia moldovenească aflată în continuu regres. O republică eminamente agrară nu-şi poate permite luxul reducerii la minimum a forţei active de muncă.

Emigraţia s-a transformat demult în panaceul guvernanţilor moldoveni. Or cine nu ar dori să conducă un stat cu o populaţie în mare parte virtuală, aşa ca în jocurile computerizate pentru copii.




Cultul pentru muzica autentică

Protagonistul rândurilor de mai jos, Laurenţiu Căldare, originar din Craiova, a venit în Spania acu câţiva ani în urmă ca mii şi mii de alţi emigranţi români. Laurenţiu are un serviciu bun, angajat fiind de o firmă importantă de staţionare şi spălare a autoturismelor şi lucrând în una din filiale cu sediul situat în plin centrul Santanderului. Deja a câştigat atenţia clienţilor pe care îi deserveşte. Are o familie frumoasă (soţia Tatiana Camelia şi bebeluşul Lorena), locuieşte într-un apartament închiriat şi conduce o maşină procurată la preţ redus. Până aici nimic deosebit, veţi zice, dar asta fiindcă nu cunoaşteţi şi alte detalii...

După specificul muncii prestate aici, în Spania, nu veţi da că Laurenţiu poate fi şi muzician de profesie, şi nu un oarecare, ci unul adevărat. Dacă vom avea pacienţa necesară ca să lecturăm rândurile de mai jos până la capăt sau, poate, cu vreo ocazie, să-i ascultăm cântecele, vom descoperi un veritabil clarinetist şi tenor, care a evoluat cu destul succes şi fără întrerupere timp de 15 ani la vestita Filarmonica de Stat „Oltenia” din Craiova. Absolvent al Institutului de Artă din Craiova, pe parcursul mai multor ani a făcut diverse turnee în ţară şi prin majoritatea ţărilor europene, având la activ şi o dublă colaborare cu distinsul cântăreţ şi compozitor Tudor Gheorghe. Împreună au înregistrat două C.D.-uri, puse pe piaţă muzicală în anul 2003, cu care s-au bucurat de un real succes la publicul meloman. Compoziţiile muzicale de pe ambele discuri ţin de genul clasic şi sunt intitulate în cheie simbolică „Primăvara” şi, respectiv, „Toamna”, intrepretate majistral de orchestra şi corul Filarmonicii „Oltenia”. Să mai specificăm că, înainte de a se vedea integrat în corpul respectivei instituţii muzicale, Laurenţiu Căldare a activat în ansamblul folcloric „Mugurelul” din Craiova, condusă pe atunci de Nicu Creţu, lucru care i-a servit desigur drept trambulină spre realizarea viselor sale de interpret.

Cantabria, care între timp i-a devenit o a doua patrie, este cunoscută ca o provincie cu vechi tradiţii muzicale în Spania, bazate în special pe folclorul autohton. Rădăcina termenului ca atare duce direct spre ideea văditei sinonimii cu muzica. Cu toate acestea, reieşind din cele relatate de Laurenţiu, aflăm că prin împrejurimi nu ve-ţi găsi o instituţie de profil serioasă în sens profesional, unde s-ar fi putut studia, spre exemplu, arta corală, gen de care sunt pasionaţi atât soţia cât şi el însuşi. Pentru a-şi putea susţine şi perfecţiona calităţile vocale, ambii caută căi de afirmare a spiritului: ea intenţionase chiar să ia parte la concursul „Hijos de Babel”, dar a întârziat cu prezentarea cererii de participare, şi actualmente este invitată periodic de către episcopie să interpreteze cântece liturgice în orele de slujbă religioasă la Catedrala santanderină; el continuă să participe la repetiţiile corului de pe lângă Palatul de Festivaluri din Santander. Prezenţele în scenă sunt mai rare aici, dar cu atât mai relevante prin repertoriul foarte variat, calităţile vocale remarcabile şi stilul original de interpretare ale membrilor corului. Registrul operelor cuprinde lucrări de rezonanţă în lumea muzicii clasice: „Aida” de Verdi, „Don Jiovani” de Mozart, „Evghenii Oneghin” de Ciakovsky, „Carmen” de Bizet, etc. Remunerarea rămâne a fi o chestie pur simbolică, compensată în mod fericit cu memorabile deplasări prin centrele culturale ale ţării, cum ar fi, spre exemplu, Barcelona, Pamplona, Palencia sau Girona.

Făcând pasul de la folcloric la clasic şi viceversa, protagonistul povestirii noastre a trăit şi trăieşte în continuare ritmurile muzicii autentice, pe care şi le-a autocultivat şi pentru care are un cult deosebit. Iată de ce, împreună cu un coleg din Basarabia şi altul din ţară, a înfiinţat ansamblul „Mioriţa”, în componenţa căruia cântă la clarinet şi interpretează ca vocalist melodii folclorice culese din mai toate zonele României. Vitalie Zamfirov şi Ghiţă Paraschiv, aşa se numesc ceilalţi doi componenţi ai grupului, cântă unul la organ şi celălalt ocupă locul de solist vocal. Tripletul sunt dispuşi să cânte pentru toţi acolo unde şi atunci când sunt invitaţi, fie de Ziua României sărbătorită anual de către românii din regiune, fie la diverse Festivaluri Interculturale la care participă împreună cu membrii Asociaţiei românilor rezidenţi în Cantabria „Dacia”, fie la alte sărbători ale anului, nunţi sau chiar cumetrii. Să mai notăm în acelaşi context că, în vara anului 2007, clarinetistul nostru a reprezentat România la Festivalul Internaţional de clarinete care se desfăşoară anual în Cantabria, primind deja o invitaţie repetată şi pentru anul în curs. La aceiaşi manifestaţie culturală, de rând cu clarinetişti din multe alte ţări europene, şi-a demonstrat măiestria profesională şi Adrian Receanu din Basarabia.

Ca să nu pară puţin, Laurenţiu s-a înscris mai recent în ansamblul „Tiempo de Bollero” din Santander, ce este format doar din spanioli şi care interpretează melodiile cu ritmuri lente ale genului dansant pe care îl reprezintă. Câte nu face omul pentru a-şi potoli setea de muzică, autentică desigur...


„Moldstar” obţine noi rezultate

Departe de a fi o echipă consacrată pe plan extern şi cu o activitate relativ scurtă în timp (rotungeşte doar trei ani de la înfiinţare:n.n.), dar cu o componenţă omogenă şi cu un public de apartenenţă etnică clar definită, formaţia de fotbal „Moldstar” are deja la activ unele rezultate notabile, participând la diverse competiţii regionale din provincia Cantabria. Istoricul acestei echipe de fotbal, alcătuită actualmente din circa 15 jucători, majoritatea lor cetăţeni moldoveni şi români, a început cu meciuri amicale jucate pe stadioanele de la Albericia, un sector dens populat al Santanderului, unde se află şi baza sportivă a cunoscutului club de fotbal „Racing” din localitate, care are în actualul sezon o participare foarte reuşită din Primera Division a Spaniei.

Vom trece în mod subtil de la numele F.C. „Racing” la subiectul ce vizează formaţia „Moldstar”, care s-a înscris în paralel la două competiţii fotbalistice regionale: la Campionatul Cantabriei de Fotbal 7 şi, mai recent, la un turneu de fotbal mare cu participarea masivă a unor echipe reprezentând diverse ţări ale Europei, Americii Latine şi Africii, alcătuite în special din emigranţi rezidenţi în Spania, căruia i se mai zice în mod provizoriu pe aici - „El mundialito”.

Făcând o scurtă incursiune în istoricul echipei, vom mai menţiona că „Moldstar” a ocupat în toamna anului trecut locul trei în cadrul Turneului Internaţional de Fotbal 7 „Copa laboral”, dotat cu premii băneşti şi cupe pentru primele două locuri ocupate, precum şi cupe comemorative pentru ocupantele locurilor trei şi patru. Puţin nu le-a ajuns băieţilor noştri ca să joace finala mare, dar rezultatul atins poate fi considerat o reuşită dacă ţinem cont că în competiţie au intrat din start 37 de echipe.

Dacă prestaţia în Campionatul Cantabriei de Fotbal 7 din varii motive nu este deocamdată cea sperată, calificarea din una din grupele „mondialitului” în etapa următoare nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării, în special după egalul (3:3) înregistrat de „Moldstar” pe data de 8 martie curent în faţa echipei Cubei, alcătuită efectiv din columbieni deoarece în grupe există deja o echipă reprezentând acest stat, meci disputat în nocturnă pe stadionul din localitatea cantabră Puente San Miguel. Dramatismul întâlnirii a atins cota cea mai înaltă pe final, moment când latino-americanii conduceau detaşat, iar mai apoi le-au fost marcate trei goluri consecutive la diferenţă de doar câteva minute unul de celălalt. Schimbarea bruscă a rezultatului partidei i-au lăsat perplecşi pe latino-americani, trezind euforie în tabăra noastră de parcă Dumnezeu a intrat pe teren ca să facă această egalitate şi...dreptate.

Fără a menţiona în mod direct pe cineva dintre jucători, ci relevând implicit spiritul colectiv şi sacrificiul de care dau ei dovadă în teren, aceştia nefiind profesionişti ca atare, Victor Făureanu, fost component al formaţiei şi cel care de fapt a dirijat jocul de la margine, a lăsat să se înţeleagă într-o discuţie avută la finalul meciului că compatrioţii noştri au demonstrat că pot juca şi că pot înscrie un nou succes în palmaresul echipei.



CMICAD este interesat în colaborarea cu românii rezidenţi în Cantabria

Inaugurat relativ recent (la data de 7 februarie a.c.), Centrul Municipal de Imigraţiuni şi Cooperare pentru Dezvoltăre (CMICAD) are proiectată o vastă activitate în Cantabria. Localul situat în plin centrul oraşului Santander (str. San Jose 10) are o mărime de 250 de metri patraţi. De rând cu reprezentanţi ai diferitor O.N.G.-uri, asociaţii de emigranţi şi personalităţi politice, la deschiderea Centrului a participat şi don Iñigo de la Serna, primarul capitalei cantabre. Dealtfel, anume oficialii Primăriei locale au propus înfiinţarea unui asemenea tip de instituţie şi şi-au asumat responsablitatea ca să-i gestioneze activitea, care include un larg program formativ/informativ desfăşurat în rândurile emigranţilor cu scopul de a facilita procesul de integrare a lor în societatea spaniolă. Ideea în sine se impunea a fi realizată cu mult timp în urmă, deoarece nu mai e un secret că, pe zi ce trece, creşte numărul rezidenţilor străini din această provincie.

D-na Clara Miranda, funcţionara reponsabilă a CMICAD, ne-a relatat că dirijează munca unei echipe de tehnicieni cu experienţă, care sunt disponibili oricând, ţinând cont de datele orarului de lucru, să acorde consultaţii tuturor emigranţilor şi să le promoveze ideile. Acest lucru poate fi făcut printr-o înscriere prealabilă la numărul de telefon 942203173, sau expediind un e-mail prin poşta electronică la adresainmigracion@ayto-santander.es, sau înregistrându-te în mod personal. Pe parcursul primei săptămâni din momentul inaugurării au apelat la serviciile Centrului peste o sută de emigranţi. La jumătatea lunii martie erau deja înregistraţi circa 270 de rezidenţi străini, dintre care 40 de columbieni şi... doar 8 români.

Lipsa unei campanii de informare în masă vizavi de existenţa CMICAD face ca numărul celor audiaţi să crească destul de lent. Acest lucru se resimte mai ales în rândul numeroasei diaspore româneşti, care include indubitabil şi cetăţenii moldoveni din regiune. Pentru a sensibiliza opinia publică şi a dinamiza procesul de integrare al emigranţilor, d-na Clara Miranda face un apel către toţi emigranţii români din Cantabria, cât şi către cei de alte naţionalităţi, să se adreseze Centrului şi să beneficieze de serviciile prestate de către tehnicieni pentru propriul intere


Maria Cebotari interzisă la Chişinău

Atitudinea românofobă a autorităţilor de la Chişinău a devenit deja un fapt diurn şi se manifestă permanent şi prin toate mijloacele posibile. Unul dintre cele mai recente cazuri de false însinuări ale comuniştilor moldoveni îl vizează pe Constantin Tănase, redactorul-şef al săptămânalului „Timpul”, învinuit pe nedrept de aşa-zisa „instigare a urii între etniile conlocuitore”. O altă bizarerie a realităţii culturale basarabeane consistă în pregătirea pentru tipar sau, mai exact spus, reeditarea „dicţionarului moldo-român” de Vasile Stati, tirajul caruia (circă 5 000 de exemplare) s-a epuizat şi unii cititori, cică, abia aşteaptă să se înfrupte din nou cu „curechi”(dialectism moldovenesc) în loc de „varză”. În aceeaşi direcţie a arbitrarului şi a nonvalorii în domeniul lingvistic, dar şi în alte domenii ce ţin de segmentul ştiinţelor umane, promovând idealurile revanşiste ale colegilor lor din fostul cabinet Tarlev, pare să se îndrepte şi conducerea ministerului de resort din nou-formatul guvern Greaceanâi.
Nimic însă nu se poate compara cu ceea ce fac comuniştii din memoria celebrei cântăreţe de operă şi actriţe de film Maria Cebotari*. Destinului dramatic pe care l-a avut i se mai adaugă azi, după 59 de ani de la moartea-i subită, o doză de reavoinţă din partea diriguitorilor culturii/inculturii din Basarabia. Ne referim în mod special la filmul documentar de lung metraj „Aria” (regia - Vlad Druc, scenariul - Dumitru Olărescu), care redă în imagini vii viaţa şi activitatea profesională a Mariei Cebotari. Documentarul „Aria” are o durată de 1 oră şi 20 de minute şi a fost turnat cu un buget minim, de 140 de mii de lei, la studioul cinematografic „Viaţa”. Autorii filmului au colaborat efectiv cu Cinemateca Română, de unde au obţinut imagini inedite de arhivă, dar şi cu Gosfilmfond din Moscova şi alte câteva filmoteci particulare din Austria. Oferind publicului o bogată selecţie audio, pelicula documentară are o dramaturgie aparte şi un uriaş efect emotiv.
Turnată în 2002 cu sprijinul Departamentului cinematografie din republică şi ecranizată pentru prima dată pe 5 octombrie 2004 la Casa Cineaştilor din Chişinău, pelicula a fost interzisă ulterior, autorii neavând dreptul la prezentarea propriei producţii cinematografice. Să mai amintim că, în anul 2005, Vlad Druc şi Dumitru Olărescu au participat cu succes la Festivalul Internaţional al Filmului Documentar organizat de OWH TV Studio, unde au luat premiul întâi pentru acest film. Deşi nu sunt la primul lor premiu internaţional, acesta din urmă are o valoare aparte. Cel puţin aşa a declarat regizorul Vlad Druc după cea de a doua prezentare în public a peliculei, care a avut loc la 28 martie la Biblioteca publică „Dimitrie Cantemir” din or.Ungheni.
Să revenim, însă, la curioasa „interdicţie” şi la motivele invocate de către vechilii ideologici. Unul dintre motive (şi cel mai vehiculat) ţine de apartenenţa naţională a Mariei Cebotari, subliniată fiind aici cunoscuta sa declaraţie: „Sunt româncă, iar faptul că mă revendică ruşii, italienii, nemţii, mă flatează, dar rămîn ceea ce sunt: româncă...”. O altă inepţie comunistă se bazează pe inventata sa colaborare cu regimul nazist (e un fapt istoric ca a dansat cu fiurerul la o receptie data după un concert de răsunet avut la Berlin). A demonstrat că nu e culpabilă atunci cand s-a opus omiterii de pe un afiş a numelui unui mare compozitor de origine evreu. Şi azi i se mai imputează faptul că a jucat unul dintre rolurile principale în coproducţia româno-italiană „Cătuşe roşii” („Odessa în flăcări”, 1942), cenzurată de autorităţile comuniste şi redescoperită recent în arhivele cinematografice italiene.
Viitorul peliculei documentare „Aria” rămâne şi în continuare să depindă de nişte vechili ideologici, pentru care arta cinematografică (strabunelul Lenin o alătura chiar, în mod individual, la celelalte cinci arte ale umanităţii: n.n.) se reduce, ca să o spunem direct, la proletcultism.

*Maria Cebotari (alternativ Cibotari, 10/02/1910 (Chişinău) – 9/06/1949 (Viena)). Studiază la şcoala normală de fete Florica Niţă şi la Capela Metropolitană din Chişinău condusă de Mihail Berezovschi, după care urmează Conservatorul „Unirea” din Chişinău (1924-1929). După terminarea studiilor la conservatorul din oraşul natal, a fost angajată actriţă la Teatrul de Artă din Moscova. În 1929 a plecat la Berlin, unde a luat lecţii de canto. A debutat în 1931 în rolul lui Mimi din opera Boema de Giacomo Pucinni la opera din Dresda. Aici a rămas ca solistă până în 1943; în perioada 1935 – 1943 a dat reprezentaţii şi pe scena Operei de Stat din Berlin. Ulterior a fost angajată ca solistă permanentă a Operei de Stat din Viena. Foarte apreciate au fost reprezentaţiile sale în operele lui Wolfgang Amadeus Mozart şi Richard Strauss (care a şi scris pentru ea opera “Salomeea”). A participat la festivalurile muzicale din Salzburg la invitaţiile lui Bruno Walter şi Herbert von Karajan, obţinând un mare succes în rolul contesei din opera „Nunta” lui Figaro de Mozart. A cântat sub bagheta unor mari dirijori ca Fritz Bush, Arthuro Toscanini, Clemens Krauss, Karl Böhm şi Wilhelm Furtwängler. La vârsta de doar 24 de ani, Mariei Cebotari i se conferă cel mai înalt titlu onorific existent în Germania şi Austria - de Kammersängerin. A jucat în opt filme artistice, turnate în Germania şi Austria, alături de alte vedete ale cinematografiei de atunci, inclusiv împreună de soţul ei, Gustav Diessl.


Rezonanţele nefaste ale unei melodii

„Hai veniţi beloruşi şi tătari ăi tunguşi...”. Cine a intonat cântecul al carui refren începe cu versul de mai sus a fost un bun pioner şi, în mod sigur, un viitor cetăţean al republicii sovietice moldoveneşti. Nu neapărat, însă. Fiecare îşi are propria soartă. Cântece de acest gen erau compuse cu duiumul prin anii 70-80 ai secolului trecut şi nu era atât de uşor să le memorizezi pe toate. Şi-apoi nici nu erai obligat să o faci, dacă nu ţinem cont de acele melodii pe versuri patriotarde şi lozincarde care erau incluse în programul şcolar. Totuşi, refrenul melodiei la care facem referinţă nu putea-i să-l uiţi uşor, căci îţi suna în urechi câte două ore de muzică pe săptămână, când fiecare elev de clasa a cincea a şcolii medii cânta cât îl ţineau bojocii, aşa ca să fie auzit de profesorul/profesoara care dirija cu rău-famatul „stilou-arătător” în faţa întregii clase.
Nu despre asta, însă, voiam să scriu în rândurile ce urmează, cu toate că există o oarecare relaţie paradoxală între actuala situaţie de criză demografică din R.M. şi adresare cu iz internaţionalist din textul melodiei, notele căreia mai sună şi acu unora în urechi. Se pare că melodia cu ritmuri atât de jucăuşe îşi recapătă rezonanţa între timp. Nu şi în inimile celor plecaţi la muncă peste hotare pentru ca să-şi poată întreţine familiile, lăsându-şi gospodăriile pustii şi pământurile nelucrate. Dintre aceştia sunt destui la număr (cifra exactă depăşete un milion de persoane), iar fenomenul a ajuns să preocupe ONU, care recent şi-a trimis reprezentanţii în probleme demografice în R. Moldova.
Din moment ce nu există premize ca emigranţii moldoveni să revină acasă, iar străinii nu vor să plece într-o ţară săracă, autorităţilor moldovene nu le rămâne altceva decât să invite „fraţii pe veci” din Rusia sau Belorusia, aşa cum o făceau şi pe vremea URSS. Într-acolo îşi îndreaptă privirea Voronin şi Co. Se pare că pe aceştia nu îi interesează stoparea fenomenului migratoriu şi nici nu se preconizează măsuri pentru stimularea natalităţii (sunt atestate doar opt naşteri la o mie de locuitori pe republică). Savanţii avertizează că, în următorii 50 de ani, moldovenii vor dispare din spaţiul pruto-nistrean din cauza migraţiei şi a procesului de îmbătrânrie a populaţiei. Atunci nimeni nu îi va salva pe moldoveni de la dispariţie, nici ONU, nici beloruşii şi nici chiar tunguşii...


Transnistria în transă

Mulţi se întreabă azi despre planurile guvernării comuniste. Acestea capătă contur de la o vreme încoace şi au o direcţionare clar definită. Se apropie data alegerilor parlamentare din 2009 şi Voronin împreună cu acoliţii săi urzesc planuri epatante, stând sub „umbrela” confecţionată din material de culoare kaki „made in Rusia”. Unul dintre asemenea planuri ar fi, spre exemplu, aşa-zisa rezolvare a problemei transnistrene. Or, afirma cu prefacuta nonşalanţă preşedintele moldovean în cadrul unei recente emisiuni televizate intitulată „Conversaţii cu preşedintele”, transmisă pe postul loial comuniştilor NIT, care viza inclusiv şi multtrâmbiţata sa întâlnire cu dictatotul din nerecunoscuta r.m.n., desfăşurată luna trecută în oraşul Bender (Tighina): „Mare dorinţă nu am avut, nu am şi nici nu cred că voi dori să mă văd cu Smirnov. Dar pentru a rezolva problema transnistreană, sunt gata să mă aşez la masa de negocieri măcar şi cu necuratul...”.

Asta a şi făcut Voronin, urmând cu stricteţe indicaţiile Moscovei, adică s-a întâlnit cu fratele său de peste Nistru (tocmai după şapte ani de guvernare: n.n.). Scopul final cică ar fi revenirea la masa de negocieri în formatul „5+2” (fără includerea României) şi recunoaşterea R.Moldova ca stat unitar. Voinţă comună de reîntrupare a teritoriului transnistrean e una logică şi indiscutabilă, iar necesitatea aceasta poate fi catalogată drept arhistringentă, dacă nu ar exista atâtea şi atâtea deficienţe politice de ordin intern şi extern ale actualii guvernări. A sta cu un picior în rai şi cu altul în iad nu înseamnă neapărat a face o „politică de dalog”, ci mai mult miroase a „politică duplicitară”...

Îmbrăcând toga de politician umil şi făcând naveta între Bruxellas şi Moscova pe parcursul primului mandat prezidenţial (2001-2005), menţinând între timp relaţii cultural-economice privilegiate cu România şi alte ţări europene, după alegerile parlamentare din martie 2005 Voronin şi Co. a continuat cu perseverenţă drumul spre Est, un drum ales cu anticipaţie în defavoarea celui occidental. Peste 40 de întâlniri la nivel înalt a avut preşedintele moldovean cu omologul său rus Putin de la 2001 încoace, iar rezultatul apare acum în toată monstruozitatea sa.

De fapt, transnistrizarea Basarabiei a început încă de pe vremea preşedintelui Lucinschi şi se execută în prezent cu şi mai mare avânt atât din interior cu forţele proprii de către comunişti autohtoni, cât şi cu ajutorul mass-mediei ruseşti şi a organizaţiilor naţional-patriotice filoruse gen „Prorâv” venite din exterior. Politica de dezromânizarea şi dezinformare se face cu insistenţă şi permanent, cea mai nouă afirmare a spiritului românofob sunt, pe de o parte, interzicerea prin lege a deţinerii dublei cetăţenii moldo-române de către funcţionarii de stat, pe de altă parte, escluderea posibilităţii de deschidere a oricăror asociaţii sau instituţii culturale româneşti pe teritoriul republicii. Legea propriu-zisă, votată în unanimitate în Parlamentul de la Chişinău de către majoritatea comunistă, nu vizează direct alte ţări decât doar România, astfel fiind avantajată în primul rând Rusia care are lumină verde la toate iniţiativele sale culturale desfăşurate în R. Moldova. Ce să mai zicem de Transnistria, pe teritoriul căreia mai locuiesc peste 600 de mii de vorbitori de limbă română, care s-au aflat de facto pe parcursul ultimilor 17 ani sub ocupaţie rusească. Asta fiindcă, spune Voronin în cadrul emisiunii sale televizate la care faceam referinţă mai sus, „...cei de la Bucureşti l-au convins pe Snegur să înceapă războiul cu Transnistria”. Gogomăniile voroniste nu i-au sfârşit aici, ci, din cauza apolitismului celei mai mare părţi a populaţiei autohtone, capătă rezonanţe şi se transformă rapid în edevăruri irefutabie. Iată de unde se trage popularitatea constantă (circa 40%) a căpeteniei comuniştilor moldoveni, din minciună şi lipsă de respect faţă de poporul cu simţire românească, în faţa căruia are neruşinarea să vorbească în limba rusă, făcându-se a uita că 2/3 dintre ei sunt vorbitori de limbă română.

Să revenim, însă, la „istorica întâlnire” de la Bender, oraş trecut cu forţa în „volostea” smirnovistă a Rusiei, conducerea căreia nu se mulţumeşte doar cu anexarea nedeclarată a teritoriului de dincolo de Nistru, ci susţine ideea unei Moldove integre şi aşa-zis neutre. Adică doreşte în fapt o nouă anexare a Basarabiei. Întâlnirea de protocol dintre Voronin şi Smirnov a avut drept rezultat unele concesii reciproce, una mai bizară în conţinut presupunând următoarele: din partea conducerii transnistrene - se acceptă libera trecere şi deplasare a oficialilor moldoveni pe teritoriul r.m.n. (fără pază de corp, desigur: n.n.); din partea autorităţilor moldoveneşti - se procede la înaintarea unei solicitări ce prevede anulare restricţiilor de circulaţie a liderilor de la Tiraspol pe teritoriul statelor membre ale UE (circa 60 de persoane). Din câte cunoaştem, câteva nume de persoane non-grata au fost omise anterior din această lungă şi sumbră listă, unul dintre fericiţii deţinători de viză de Europa fiind Evghenii Şevciuk, tânăr politician, membru al partidului „Edinaia Rusia” (Rusia Unită), cel care se presupune că îl va înlocui la putere pe Smirnov.

Dacă tot zice Voronin că e gata să pacteze şi cu necuratul pentru a revedea teritoriul transnistrean în componenţa Moldovei, nu a mai rămas mult până la alegerile parlamentare din anul viitor. Până atunci s-a angajat conducătorul comunist să-şi relizeze visul vieţii sale, unul tardiv şi umilitor în esenţă. Ştim pe câţi arginţi a vândut Iuda pe Isus Hristos, însă nu cunoaştem deocamdată cât îi va costa pe basarabeni promisa sa reîntregire a republicii. Un posibil scenariu politic presupune că, odată cu înfăptuirea „micii uniri”, atotputernicul diriguitor va schimba prevederile Constituţiei în ce priveşte dreptul la două mandate prezidenţiale consecutive şi i se va permite în mod legal să candideze la al treilea mandat prezidenţial. Mizând pe voturile populaţiei transnistrene, în caz de victorie a partidarilor săi în maratonul electoral va ceda liderilor de la Tiraspol până la 20 din cele 101 de locuri existente în viitorul Parlament de la Chişinău.

Populaţia din teritoriul transnistrean e în transă şi uşor de influenţat din punct de vedere electoral, pătrunsă-i fiind de spiritul demagogic smirnovist. Să sperăm, totuşi, că sângele apă nu se face...




A cui e sârma ghimpată de pe Prut?

Autorităţile comuniste de la Chişinău, servile Rusiei şi marcate de tumoarea unei ideologii de partid vetuste, devin tot mai ridicole în jocul lor poitic duplicitar. După reînceperea relaţiilor bilaterale absconse şi umilitoare cu liderii transnistreni în vedrea reintegrării teritoriului din partea dreaptă a Nistrului, care par sa nu mai aibă un final fericit, ministerul de externe moldovean în frunte cu ex-vameşul Anrei Stratan, făcând sluj preşedintelui Voronin, a decis să meargă mai departe şi să propună României un tratat al micului trafic de frontieră, realizat într-o variantă proprie. Deşi demnitarii de la Bruxellas susţin şi chiar încurajează astfel de iniţiative cu ţările vecine UE, există nişte reglamentări stricte care prevăd ca asemenea zone de acces liber al cetăţenilor statelor interesate să acopere o suprafaţă cuprinsă între 30-50 km. de la frontieră. Varianta moldovenească a tratatului presupunea includerea întregului teritoriu de stat, inclusiv Transnistria, iar vina că abuziva propunere nu a trecut (şi, dealtfel, nici nu putea să treacă!), a fost lăsată pe seama Bucureştiului. Frumoasa intenţie de colaborare s-a dovedit a fi o parşivă capcană pentru cei neiniţiaţi. Dezinformarea populaţiei băştinaşe a devenit o armă utilizată des de diriguitorii comunişti, românofobia intrând demult în arsenalul lor ideologic şi ajungând a fi un soi de politică de stat nedeclarată.

Deşi propunerea propriu-zisă nu mai poate figura la masa de tratative din simplul motiv al neconcordanţei cu prevederile UE, necuratul şi-a făcut treaba şi tonul discuţiilor bilaterale pe acestă temă în curs de desfăşurare a devenit unul tensionat...

Anterior iniţierii ideii tratatului micului trafic de frontieră de care aminteam mai sus s-a consumat un caz mai puţin normal sau chiar anormal am zice pentru un stat ce se vrea a fi democratic. Încă în luna octombrie anul trecut, Consiliul raional Ungheni a propus, din considerente exclusiv economice, scoaterea sârmei ghimpate de la frontiera moldo-română pe o suprafaţă de 80 ha. Mai mult, se prevedea înlocuirea sârmei ghimpate ruginite cu multe decenii în urmă cu dispozitive speciale, modernizate, de securizarea a graniţei de stat, proiect finanţat de UE. Grănicerii s-au opus activ respectivei propuneri, dar dreptul de a da curs iniţiativei edililor de la Ungheni a fost câştigat prin judecată. Militarii de la graniţă au pornit „la atac” şi au făcut recurs la Curtea de Apel Bălţi. În acest moment determinant s-a inclus pe fir preşedintele în exerciţiu, tot el şi comandantul suprem al armatei. Acesta nu a tăgăduit mult şi venit personal la Ungheni, înconjurat de toată suita sa de slujitori şi bodygarzi, chemându-l „la covor” pe Ion Harea, preşedintele Consiliului raional Ungheni, şi zicându-i cu sarcasm: "Voi, aştia de la Ungheni, aveţi probleme cu graniţa? Sârma ghimpată nu-i a voastră. Dacă nu vă veţi linişti, veţi nimeri în puşcărie cu tot cu consiliul vostru şi în primul rand preşedintele raionului!". Fraza cu care şi-a terminat Voronin peregrinajul la Prut nu l-a descurajat pe alesul local al unghenenilor, şi, în replică, acesta i-a răspuns prompt: „"Nu avem probleme cu graniţa, ci cu sârma ghimpată, care este o ruşine a Europei. Consiliul raional Ungheni, dominat de partide democratice, a decis să o dea jos şi să modernizeze frontiera şi are deja şi proiect. În toată Europa nu mai există sârmă ghimpată, există alte modalităţi, mai moderne, de supraveghere a frontierei, iar noi am rămas cu cel puţin 50 de ani în urmă".

Gard de sârmă ghimpată la frontiera moldo-română mai există şi la Cantemir, acolo însă spiritele nu s-au aprins deocamdată... Să ne întrebăm, totuşi, cum poate fi semnat un tratat funcţional al micului trafic de frontieră când sârma ghimpată stă pe Prut?


Scrisul pe oglindă

Literatura sau adevărul literar demult nu mai este la modă la Chişinău. Deşi există o Uniune a Scriitorilor din R.Moldova şi două sau chiar trei grupări literare de nonconformişti, actuala putere ţine la respect sau, dacă nu, neglijază cu bună ştiinţă orice manifestare a cugetului liber. Acest lucru ignobil se întâmplă din rea-voinţa unuia sau altuia dintre demnitarii culturii moldoveneşti actuale, cum ar fi, spre exemplu, ministrul Artur Cosma sau prim vice-ministrul Victor Stepaniuc, şi a căpătat de la o vreme încoace statut legal. Aşa se face că, de azi înainte, mai multe tipuri de literatură vor fi interzise în republică. Legea propriu-zisă, decretată la inţiativa Ministerului Culturii şi Turismului, deja a fost votată în Parlament şi prevede interzicerea editării literaturii care contravine prevederilor regimului constituţional, adică defăimează statul şi poporul, îndeamnă la război şi agresiune etc., etc.

În contrabalanţă, tot legislatorii au susţinut ideea editării unui anumit tip de literatură din contul bugetului de stat, dar au lăsat la discreţia demnitarilor Minesterului de resort şi Academiei de Ştiinţe a Moldovei elaborarea listelor cu titlurile de cărţi propuse de editurile de stat. Scenariul monopolizării de către stat a domeniului editorial nu mai este o noutate astăzi, fiind aplicat cu o deosebită râvnă în anii de tristă faimă a perioadei sovietice. Acum se face doar o simplă reactivare a sa, iar consecinţele nefaste ale unui atare soi de activitate le cunoaştem cu toţii...

Directorii şi redactorii mai multor edituri private moldoveneşti şi-au exprimat dezacordul faţă de o astfel de lege degenerativă, afirmând în unison în unul din numerele curente ale cotidianului „Timpul” că o asemenea atitudine a guvernanţilor comunişti faţă de literatura naţională este mai gravă decât cenzura practicată cândva. Iată cum explică situaţia creată Ion Negrei, şeful redacţiei Istorie la Editura Prut Internaţional, vicepreşedintele Asociaţiei Istoricilor: „Este interesant că în acelaşi articol au băgat lucruri general condamnabile, dar în frunte au plasat defăimarea statului şi a poporului. Dacă dăm noţiunea asta abstractă de popor, trebuie să se spună şi despre care popor este vorba. Pe urmă, nu poate fi pus monopol asupra unei teme ştiinţifice... Asta e mai grav decât cenzura, pentru că cenzura poate admite diferite puncte de vedere, iar asta presupune monopolul statului asupra unor teme. Aşa ceva este inadmisibil într-un stat democratic”.

Buchia părtinitoare a respectivei legi ar putea chiar să-i defavorizeze pe unii scriitori cunoscuţi şi apreciaţi de publicul larg de cititori, creând opotunităţi nesperate pentru grafomanii şi lichelele ideologizate, servili actualei guvernări comuniste. Deja sunt introduse schimbări radicale în lista de literaţi incluşi în programul de învăţământ preuniversitar şi universitar pentru anul viitor. Din nou va fi studiată de către elevi şi studenţi „opera literară” a unor autori bolşevici precum Bucov, Lupan sau Deleanu. Din motive clare de înţeles, unii dintre marii scriitori în viaţă de la Chişinău au refuzat să colaboreze la editarea noilor manuale şcolare. Clasicii literaturii române (Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade ş.a.), în caz că nu vor fi omişi cu premeditaţie de către autorii acestor manualele cu miros de mucegai, se vor alege cu referinţe sau comentarii literare defectuoase şi cât mai restrânse ca volum.


În recreaţie la Colegiul San José

Recunoscut drept unul dintre centrele şcolare de prestigiu în regiune şi având o deschidere largă către masele defavorizate ale populaţiei, inclusiv imigranţii, Colegiul San José din capitala cantabră are o istorie aparte şi destul de lungă ca durată în timp.
1859 este anul exact al înfinţării acestei instituţii de învăţământ deosebite ca valoare educativă. De atunci şi până în prezent au studiat aici mii şi mii de elevi. O funcţionară a unei bănci, un şofer de taxi sau un simplu avocat, pe cine nu a-i întreba dintre localnici iţi va vorbi în termeni apreciativi despre acest centru educativ Vicencian (denumire dată în cinstea unuia dintre fondatori - Vincente de Paúl:n.n.), diriguit cu evlavie crestină timp de circa 150 de ani de către supanumitele Hijas de la Caridad.
Venind într-un asemnea locaş al cunoştinţelor ve-i simţi neapărat existenţa unei sensibilităţi aparte a colectivului pedagogic, îndreptate către toţi elevii, în special către acei din familiile cu situaţii economice complicate. Anume asemenea habitad educativ crează condiţiile favorabile unei integrări personale şi sociale depline pentru copii de diferite vârste.
Pe lângă atâtea alte oportunităţi didactico-educative complexe, Colegiul San José s-a dovedit a fi un centru şcolar absolut benefic pentru copiii imigranţilor, demonstrat şi de faptul că 150 dintre cei peste 700 de elevi care studiază aici sunt originari din alte state ale lumii, majoritatea lor fiind veniţi din America Latină. Cifrele în cauză sunt elocvente în sensul numărului crescând al populaţiei de alte naţionalităţi emigrate în Spania, date furnizate cu bunăvoinţă de către sora Rosa Mª Sagrado González, una din cele două directoare ale Colegiului, tot ea fiind şi responsabilă pe relaţiile cu publicul.
În ce priveşte vorbitorii de limbă română care studiază aici, numărul lor nu depăşete 20 de elevi (15 din Republica Moldova şi 5 din România), dar, a specificat d-na directoare, ponderea lor se resimte prin înaltul nivel de cunoştinţe cu care vin din patria lor de origine şi abilitatea cu care reuşesc să se acomodeze noului sistem educaţional. Deşi modelul spaniol de predare nu se deosebeşte cu mult de cel românesc, există totuşi un soi de nesincronizare tematică, la care se adaugă, cum este şi firesc, relevanţa specificului cultural-social spaniol. Impresionată în mod special de uşurinţa cu care aceştia învaţă şi posedă limba spaniolă, d-ei a apreciat în paralel şi capacităţile lor performante în domeniul ştiinţelor exacte, regretând cu sinceritate în glas că, din considerente etice şi de securitate, nu poate menţiona câteva nume de elevi români care merită toate laudele.
Concepţia creştină pe care se bazează modelul de predare la Colegiul San José nu influenţează negativ perfecţionarea cunoştinţelor ca atare, ba din contra - le stimulează. Obiectul de religie este unul opţional. Mai mult ca atât, nu se pune problema delimitării clare a hotarelor dintre religia catolică şi cea de rit creştin-ortodox în procesul de studii, cu toate că s-ar părea că asemenea discrepanţe de tratare a Bibliei ar putea afecta psihologic pe unii dintre elevi. Aşadar, în procesul de învăţământ, Religia se studiază doar punct de vedere istoric şi documentar, fapt care nu afectează pe nimeni în special şi a devenit o normă firească de educaţie spirituală a elevilor.
Simplitatea în conduită şi ataşamentul profesorilor faţă de elevii lor crează reciprocitate şi o atmosferă socială dezinhibată, toate la un loc menite să formeze relaţii frumoase între copiii de diverse naţionalităţi. Sub acest aspect, elevii români sunt favorizaţi şi-şi pot face mai uşor noi prieteni într-o ţară străină până nu demult. Îndemnul recunoscut de toţi „Un prieten este un tezaur” persistă mereu în aulele Colegiului, aflându-şi ecoul şi în exterior. Iată de ce, a specificat sora Rosa Mª Sagrado González, multdorita vacanţă de vară din anul acesta îi va aduna din nou, ca şi în anii precedenţi, pe mulţi dintre copiii de imigranţi vorbitori de limbă română care studiază la Colegiul San José, însă deja departe de Santander, la Potes, în împrejurimele renumitului munte Piscul Europei, unde fiecare se va afla acompaniat de un prieten spaniol de aceeaşi vârstă cu el.


Tentaculele puterii sovietice

Despre data de 28 iunie 1940, drept zi a ocupaţiei sovietice a Basarabiei (în conformitate cu pactul Ribentrop-Molotov!), s-a discutat mult şi totdeauna în contradictoriu. Istoricienii prosovietici şi proruşi consideră că a fost vorba, totuşi, de eliberarea Basarabiei de către trupele sovietice (?), deşi cei circa 50 de ani de sovietizare forţată i-a lăsat pe basarabeni cu gustul amar al neîmplinirilor, înstrăinaţi de tot ce-i românesc. Planurile cincinale supraîmplinite doar pe hârtie cu respect faţa de idea fixă despre societatea perfectă a comuniştilor repugnanţi, la putere acu, se dovedesc a fi, o dată în plus, false şi lipsite de pragmatism, cu toate că apar la ziua de azi sub forme miniaturale de promisiuni tardive. Ar fi trebuit de mult să devină clar pentru toţi locuitorii dintre Prut şi Nistru, ca şi pentru toţi oamenii care îşi îndreaptă privirile spre un stat numit din inerţia istoriei R.Moldova, că nu mai este loc pentru neobrăzarea comunistă care domină autoritar pe această palmă de pământ românesc. Adevărul istoric sau cel literar, ca şi orice alt adevăr în afară de cel comunist-bolşevic, nu reprezintă pentru ei o valoare, ci vorbe în vânt, destine nesemnificative, simple mase de oameni care nici nu merită etichetaţi, în vocabularul lor vetust, măcar cu termenul de „proletari”.

Cum se marchează în prezent această zi de o simbolistică tristă pentru populaţia băştinaşă? - vă veţi întreba, poate, acei care cunosc adevărata istorie a Basarabiei şi care ţin minte, nu doar din auzite, cum se promova prin intermediul serviciilor de informare în masă sau în procesul de studii la instituţiile de învăţământ ideea de eliberare de sub jugul moşieresc-român, vehiculată cu insistenţă atâţia ani la rând de sovietici.

Nicicum sau în măsura posibilităţilor unor partide politice de opoziţie şi reieşind din realitatea politică a vremii. Iată răspunsul pe care îl veţi primi imediat. Un ziar republican local chiar şi-a propus să facă un sondaj printre cititorii de rând, oferindu-le o întrebare, deloc retorică, referitoare la faptul cum vor omagia această zi fatidică parlamentarii de la Chşinău, în majoritatea lor comunişti sau aliaţi ai acestora. Celor interesaţi li se propunea trei variante de răspuns, toate în sensul ideii „vor pleca la discotecă”... Într-adevăr, îi doare în cot pe legislatori de istoria regiunii şi de problemele poporului de rând, fiindcă mulţi dintre ei sunt vorbitori de limbă rusă şi trecuţi de vârsta pensionării, cu pensii plătite din bugetul de stat în sumă de peste 5000 de lei moldoveneşti lunar (peste 300 de euro), pe când persoanelor deportate de stalinişti între anii 1946-1949 li se alocă puţin peste 500 de lei moldoveneşti lunar.

Să mai adăugăm aici şi un alt exemplu al neobrăzniciei autorităţilor moldoveneşti. Cu puţin timp în urmă, cu reala cerinţa de majorare a pensiilor, a avut loc o manifestare paşnică a câtorva sute de pensionari pe scările palatului Preşedinţiei. Acţiunea nu a avut substrat politic, organizată fiind de o asociaţie a pensionarilor din republică supranumită „Salvgardarea”. Drept rezultat al insistenţelor pensionarilor, motivate în sens economic, unii dintre bătrâni s-au pomenit cu chipurile însângerate din cauza forţelor de ordine, asmuţite asupra lor de către diriguitorii statului.

Pe lângă alte activităţi comemorative înregistrate în republică, conchidem, totuşi, că ceva se face în memoria acelei zile de 28 iunie 1940. Organizaţia de Tineret a Partidului Liberal a desfăşurat la susnumita dată un Flaş-mob, având forma unui „Lanţ viu al Memoriei” şi ţinut vizavi de Preşedinţia R.M., cu lumânări aprinse în memoria celor care au murit în urma ocupaţiei sovietice. Propriu-zis, procesul ocupării Basarabiei a durat doar câteva zile, fiind imprevizibil şi instantaneu pentru autorităţile româneşti, populaţia băştinaşă rămânând de atunci încoace la cheremul unui guvern roşu, de genul celui castrist...

Ca şi în anii dictaturii sovietice, nu există schimbări de formă şi conţinut în interiorul manualelor de istorie naţională, aşa-numită „integrată”, editate de un minister de educaţie şi ştiinţă retardat şi servil voronismului. Aşa ca şi în trecut, elevilor şi studenţilor basarabeni li se predă o istorie inventată, prin care se încearcă o nouă tentativă de „spălare a creerilor”. Scenariul se repetă: comsomoliştii şi ştabii lor îi învaţă pe cei mici cum să-şi lege cravata roşie la piept, umplund cu prezenţa lor desueta lagărele pionereşti de cândva. Pe urmele lor calcă cu fermitate octombreii, cerându-le cu insistenţă semenilor mai mari să sune din goarnă adunarea la drapel. Poate că astfel se vor face auziţi şi ei, pentru a primi insignele cu chipul radios al leşului din Mauzoleul de la Kremlin.


Fericirea la românii-basarabeni

Sentimentul de fericire, spre care aspiră sau ar trebui să aspire fiecare fiinţă umană activă, e o chestiune ce ţine de mulţi factorii individuali, care derivă indubitabil dintr-o viziune personală a lumii, una senzitivă. În lanţul realităţilor cotidiene poate fi importantă orice zea şi deseori trăirea sentimentului în cauză nu depinde doar de persoana care îşi doreşte să fie fericită. Cine nu vrea să fie fericit şi care sunt în fine parametrii fericirii? Nu vom intra în detalii psihaanalitice şi nici nu vom trece la promovarea principiilor de bază ale religiei budiste, cele care ne ghidează pe o cale aparte spre atingerea unui asemenea scop seducător.

Se pare, totuşi, că fiecare popor are modul său tradiţional de a percepe sentimentul fericirii, unii mai deschis sau libertin, alţii mai inhibat sau conservator. Fatalişi cum suntem caracterizaţi sub acest aspect psihoemoţional, nouă, românilor, nu ne rămâne decât să căutăm un loc la coadă în lista popoarelor lumii. Nu e un secret că depresia ca stare de spirit inhibatoare a devenit un fenomen generalizator în toată lume, în special la români, şi industria farmaceutică producătoare de antidepresante se dezvoltă cu mare succes aici şi acolo. Starea de fapt e considerată a fi una dintre bolile cele mai grave ale organismului uman, care afectează iniţial părţile sale neurosensibile şi reprezintă în fond antipodul armoniei existenţei interioare.

Viaţa paradisiacă ca habitacol al oamenilor fericiţi a devenit deja o legendă, numărul celor nemulţumiţi de propria viaţa crescând de la o zi la alta. „Nivelul de fericire” pe mapamod are tot mai multe în comun cu „nivelul de viaţă” a societăţii moderne şi se corelaţionează intens cu „situaţia materială” sau, în cazuri speciale, cu situaţia politică a statelor. Contrapunerile rezultate între viaţa reală şi cea ideală au devenit atât de palpabile încât, step by step, încep să anihileze caracteristicile genotipului unei naţii, făcând loc în plan secund celor produse de factorul social-economic al ţării.

Aşa se face că cetăţenii moldoveni, români ca provenienţă, se află pe ultimile locuri între cele mai nefericite populaţii din lume. Respectivul sondaj, efectuat de Institutul de Cercetări Sociologice de pe lângă Universitatea di Michigan (SUA), a cuprins 98 de ţări şi regiuni ale lumii din care au participat între 400 şi 1000 de cetăţeni, răspunzând la întrebarea dacă se consideră fericiţi şi dacă sunt mulţumiţi de viaţa lor. Drept rezultat a reieşit că cetăţenii moldoveni, de rând cu ce-i din Zimbabve şi Armenia, se află printre ultimele clasate în această curioasă listă. Îi urmează la puţină distanţă cetăţenii din Bielorusia, Ucraina, Rusia, Irak sau Albania. Numărul statelor cu populaţie majoritar nefericită se reduce la 19, precizează colaboratorii instituţiei în cauză, primul loc printre „fericitele” popoare fiind atribuit Danemarcei. Respectivul sondaj a cuprins statele unde locuiersc peste 90% din populaţia planetei, cauzele nemulţumirii oamenilor de propria viaţă le ve-ţi afla cu siguranţă în R. Moldova, acolo unde dirigueşte autoritar guvernarea comunistă...


Transnistria sau Tratatul trădării

Rusia e pe cale să obţină o nouă victorie geopolitică pe „frontul de Vest” sau, cel puţin, aşa se prefigurează din recentele declaraţii ale oficialilor moldoveni vizavi de statutul regiunii transnistrene. Ceea ce au planificat politicienii ruşi încă de pe timpurile apuse a guvernării lui Bejnev în URSS capată acum contur şi se materializează perpetuu. Povara problematicii teritoriului transnistrean a tras până la urmă la fund, după 17 ani de naufragiu forţat, o înreagă republică moldovenească secătuită de intrigi politice şi comunism rebel. Faptul propunerii de a acorda statut de republică şi constituţie proprie Transnistriei de către clica comunistă de la Chişinău e un rezultat benefic doar Rusiei, însăşi autorităţilor transnistrene şi, nu în ultimul rând, partidului de guvernământ de la Chişinău. Tratatul, odată semnat, ar însemna o triplă victorie a rusofiliei, plus o salvare in extremis pentru comuniştii moldoveni în perspectiva participării lor la alegerile parlamentare din 2009.

Perna de oxigen a imperialismului rus care se numeşte R.M.se umflă pe zi ce trece între hotarele României şi Ucrainei si îl salvează în ultimă instanţă de pericolul real al europenizării. Or Rusia s-a vrut mereu în istoria ei seculară să fie o lume aparte, mistico-patriotică în aspiraţii, ruptă de restul civilizaţiei, asta însemnând în timp oprimarea popoarelor mici cu care se învecinează, distrugerea lor în caz că se împotrivesc. Pentru atingerea acestui obiectiv se uzează orice metode eficiente de politică dură, decimatoare...

Proiectul tratatului R.M. cu Transnistria, scris în rusă în cabinetele liderilor de la Kremlin, acceptat şi tradus în limba de stat la Chişinău de către comunişti şi acoliţii lor din alte partide, înseamnă în fapt transnistrizarea şi rusificarea republicii. Asta însă nu contează atunci când e pus în joc viitorul unui partid şi al liderului lui, preşedinte în funcţiune, care a găsit momentul oportun pentru a realiza ultima sa promisiune făcută alegătorilor în 2005: reintegrarea teritorială a Transnistriei în componenţa statului moldovenesc. Promisiuni au fost făcute multe şi nici una înfăptuită, dar ultima dintre ele pare să aibă efect determinant pentru viitorul politic al sistemului actual de guvernare. S-a mers până acolo că li se va acorda dreptul la iniţiative legislative proprii membrilor Sovietului Suprem de la Tiraspol, cu posibilitatea de a ieşi din componenţa R.M. în caz de unire cu România. Desigur că nu vor dormita nici cei 20 de parlamentari transnistreni care vor reprezenta la viitoarele alegeri cei aproximativ şase sute de mii de persoane în Parlamentul de la Chişinău. Iată de ce pare ridiculă şi neadecvată afirmaţia ministrului reintegrării Vasile Şova referitoare la scenariul unei asemenea colaborări la nivel de stat: „Este adevărat că această soluţie este în detrimentul Chişinăului, dar suntem gata să o propunem Tiraspolului pentru a arăta intenţiile noastre de a construi un stat stabil”. De câtă falsă flexibilitate politică dă dovadă acest ministru rusofon cu nume de moldovean...

Deşi oficialii ruşi nu au dat deocamdată undă verde tratatului moldo-transnistrean, iar celelale părţi din formatul „5+2” urmează să-şi expună părerile la masa de tratative, lucrurile se precipitează pe zi ce trece. Tentaţia celor implicaţi în procesul tratativelor devine tot mai mare în a pune punct diferendului transnistrean. Faptul că şi populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului are a-şi spune cuvântul într-o asemenea chestiune cu repercursiuni directe asupra propriei lor existenţe cotidiene nu deranjează prea mult autorităţile de stat, care, s-a demonstrat, sunt meşteri iscusiţi în dezinformare şi ştiu cum să scoată profituri electorale din diverse tipuri de referendumuri. Ce ne facem, însă, cu cei peste 300 de morţi în războiul de pe Nistru, provocat de separatiştii transnistreni în vara anului 1992, miile de răniţi şi alte câteva mii de persoane intern-deplasate? Prevederile tratatului care urmează a fi semnat până la sfârşitul anului în curs sunt tocmai în contradicţie cu idealurile pentru care s-a luptat atunci. Deci e vorba de trădare, trădare la nivel de conducere de stat, iar cineva joacă inconştient această carte adunând puncte pentru comunişti la viitoarea campanie electorală.

Războaiele Rusiei

A mai luat sfârşit un alt război dus de Rusia contra unui stat vecin. Georgia „a căzut pradă” pretenţiilor geopolitice ale autorităţilor de la Kremlin. Nu e nimic deosebit în derularea filmului tragic al evenimentelor, doar se ştie că, începând cu data destrămarii imperiului sovietic, Rusia nu a încetat să se amestece în treburile interne ale fostelor republici unionale şi să impună „regulile sale de joc”. Evitând cu mare greu un război civil, care ar fi putut să izbucnească pe propriul teritoriu la începutul anilor 90 al secolului trecut, conducerea Rusiei a reuşit între timp să aţâţe, să susţină material şi să iasă până la urmă „învingătoare”, infiltrând agenţi k.g.b. sau utilizând la maximum forţele filoruse din afara sa, în luptele locale duse în aşa regiun importante pentru sine din punct de vedere economic şi tactico-militar ca Cecenia, Transnistria, Abhazia sau Osetia de Sud. Dacă Cecenia a fost sugrumată în final de colosul militar rus şi încorporată, împotriva voinţei poporului ei, în marele stat federativ de la nord, faţă de celelalte trei regiuni „separatiste” s-a ales tactica „paşilor mici”.

O asemenea politică revanşistă a dat deja roadele sale, deşi cu un gust amar uneori pentru guvernanţii ruşi, obişnuiţi doar cu victorii rapide şi cu primiri fastuoase în urma noilor cotropiri. Tandemult Putin-Medvedev şi generalii lor au arătat lumii întregi, după recentele lupte din regiunea oraşului Ţhinvali, capitala Osetiei de Sud, că războaiele sunt îndeletnicirea lor şi că Rusia are arma mereu încărcată pentru a pune la punct micile state vecine, aşa cum a făcut-o în vremurile lor Petru I, Ecaterina II sau ţarii din dinastia Romanovilor care i-au urmat pe tron. Să nu uităm să numim în această cohortă a suveranilor ruşi şi pe Lenin sau Stalin, chiar dacă dictatorii comunişti au fost antipozii regimului ţarist, instituind un regim şi mai aspru, unul de coloratură ideologică bolşevică.

Pe parcursul ultimilor două decenii, Rusia mai mereu a ieşit învingătoare din războaiele sale, victoriile sale datorându-se numai şi numai faptului că este o supraputere a lumii şi n-a ratat niciodată ocazia să şi-o demonstreze. Aşa se face că Republica Modova a pierdut regiunile din partea dreaptă a Nistrului; Cecenia a cedat până la urmă în faţa ursului rus; Abhazia, nerecunoscutăpe plan mondial, caută să se extindă peste graniţele actuale ale Georgiei; guvernul de asemenea nerecunoscutei republici Osetia de Sud a făcut în permanenţă jocul Moscovei, cu toate acestea a fost demis pentru incompetenţă de către premierul Eduard Kokoita (un criminal de război: n.n.) imediat după terminarea operaţiiunilor militare. La ora actuală, totul şi toate în regiunea caucaziană se află sub controlul autorităţilor de la Moscova. Pe unde cu arma în mâini, pe unde cu pumnul de ruble, Cremlinul supune în continuare populaţia autohtonă, răpindu-i identitatea naţională şi rusificând-o.

Se zice că războaiele nu au învingători. Nu e şi cazul Rusiei, stat care şi-a crescut substanţial arsenalul militar în ultimele două decenii şi a învins astfel de fiecare când s-a ivit ocazia în orice confruntare militară, acolo unde se ştie că a participat în mod exclusiv voluntar. Recentul război dus contra Georgiei a fost unul de umilire, de distrugere a infrastructurii statului şi o demonstraţie a forţei militare în faţa guvernelor statelor mai mici din vecinătate. Pe asemenea cale s-a dat o replică forţelor NATO, asta pentru orice eventualitate, utilizându-se în lupte, pe lângă miile de soldaţi înarmaţi până în dinţi şi cea mai modernă tehnică militară, inclusiv corăbii de război aparţinând Flotei Militare Ruse din Marea Neagră dislocată la Sevastopol şi zeci de avioane militare cu reacţie, peste două mii de tancuri supermoderne, pe şenilele cărora s-a ajuns în câteva zile la doar 25 de km de capitala Tbilisi.

Despre cum au reacţionat autorităţile R.Moldova, stat membru al GUAM, la atrocităţile ruse în Osetia de Sud şi Georgia aproape că nu ai ce comenta. Aceştia au stat muţi şi orbi fără a avea o poziţie oficială, realizând cazul doar după Declaraţia Preşedintelui Consiliului Europei vizavi de actul de agresiune comis de Rusiei împotriva statului suveran Georgia. S-ar putea doar adăuga că frica „zberăitul” ursului rus i-a lăsat pe Voronin şi acoliţii săi în postură de martori oculari. Faptul că administraţia transnistreană şi filoruşii de la Chişinău au susţinut cu ambele mâini acţiunile războinice ale Rusiei în Georgia, a lăsat în dezavantaj autorităţile moldovene vizavi de ralaţiile sale cu Cremlinul. După evenimentele care s-au derulat în Transcaucazia devin tot mai improbabile succesele ce se prevedeau în planul reîncorporării teritoriale a Transnistriei în cadrul statului moldovenesc. Voronin mai are puţin timp pentru a-şi respecta promisiunea sa electorală de reunificare a republicii, dar nu e bai, căci atâtea alte promisiuni electorale făcute de el au rămas să plutească ca nişte balasturi în jurul corăbiei sale prezidenţiale putrezite. Un lucru este sigur că, în cazul imposibilităţii de a-şi respecta promisiunea făcută alegătorilor, nu se va hotărâ la un nou război contra Rusiei.

Jorge Muñoz – poetul îndrăgostit de România

M-am născut pe data de 17 iunie 1948 în districtul Higuito de Desamparados, provincia San José, capitala Costa Rica. Am simțit magnetismul lecturii încă din fragedă copilărie, în special mă interesau cărțile de aventuri, revistele cu articole publicate despre Tarzan, Superman și, mai târziu, romanele autorilor de renume internațional, cum ar fi Tolstoi, Dostoievski, Maxence van del Mech, precum și românul Virgil Gheorghiu... De profesiune sunt economist, funcționar la Ministerul de Economie, Industrie și Comerț. Cu toate acestea, dețin un număr imens de poeme, deocamdată nepublicate într-un volum aparte, așteptând un moment favorabil pentru a le da publicității. Locuiesc acolo unde m-am născut, într-o comună înconjurată de mulți munți și cu mult aer proaspăt. În anul 1975, în baza unei burse de studii, am avut posibilitatea să călătoresc în România. Aici am studiat, pe parcursul primului an de învățământ, în orașul Cluj Napoca. Mai apoi, până în anul 1982, mi-am continuat cariera universitară la București. După asta m-am reîntors în Costa Rica...

1. Bun găsit, vă zic de la mare distanță, știind că locuiți în Costa Rica, iar posibilitatea de a va contacta nu poate fi alta decât, deocamdată, cea facilitată de Internet. Cât e de bogată, in sens spiritual, o țară care se identifică oarecum cu ideea de “bogăție”?

Jorge Muñoz: - Bună întrebare mi-ai pus, prietene, în paralel cu acest salut trimis peste ocean. Într-adevăr, aşa cum am specificat şi mai sus, m-am născut şi locuiesc permanent în Costa Rica, exceptând perioada anilor 1975-1982, timp în care m-am aflat la studii în România, patria lui Eminescu, Enescu și Blaga, ca să numesc doar pe câţiva dintre autorii nemuritori, așa cum îmi zicea cândva prietenul Virgil Gheorghiu. Posibilitatea de a reveni pe meleagurile acelea sunt diverse și reale. Visul de participa la anumite întâlniri literare, în special poetice, mă urmărește mereu și îl port cu plăcere în inimă. Pe de altă parte, resursele materiale nu-mi permit deplasarea și mă fac să amân dorința sinceră de a mă reîntâlni cu anumite persoane pe care le iubesc, fie că aceștia se află în Spania, România sau în alte colțuri ale lumii. Pentru moment, Internetul constituie rețeaua accesibilă care face posibilă o asemenea apropiere.
Toponimul Costa Rica semnifică mai mult bogăția naturală, compusă din lanțuri de munți, parcuri naturale și vulcani. Asta e în parte bogăția patriei mele, la care se adaugă sistemul democratic în care trăim, gradul înalt de școlarizare printre populație şi faptul că suntem o țară fără armată. Denumirea propriu-zisă ne-a dat-o Cristóbal Colón, atunci când a trecut prin Puerto Limón, în a patra sa călătorie prin America Latină. Desigur că el a descoperit aici imense bogății naturale, mai ales aur... Costa Rica se identifică cu simbolul unei ţari iubitoare de pace şi armonie între popoare. Dovadă poate servi faptul că Oscar Arias, actualul președinte al tarii, a primit Premiul Nobel pentru Pace pe parcursul primului său mandat.

2. Care v-a fost traiectoria vieții din moment ce ați făcut o “staționare” de scurtă durată în România?

J.M.: Înțeleg ce vreți să spuneți. Te interesează cum a decurs viața mea în țara dumneavoastră din momentul când am ajuns acolo. Adevărul e că toți cei șase ani trăiți în România mi-au marcat viața pentru totdeauna. Să luăm în calcul faptul că, pe atunci, am fost un simplu student într-o țară cu un sistem socialist. În ce mă privește, ca simplu student, nu am avut probleme vădite. M-a surprins mereu ospitalitatea oamenilor simpli, care manifestau o mare stimă pentru noi, cei veniți la studii. Aș putea să vă vorbesc la infinit pe această temă, însă am să mă limitez doar la un caz exemplificator. În primul an de studii, aflându-mă în municipiul Cluj Napoca, am aflat că un nepot de al meu mă aștepta pe ospețe la București. Doamna Moisescu, responsabilă pe atunci la Departamentul Imigrație, nu s-a opus plecării mele şi chiar m-a susținut în ideea de a face această călătorie. Am procurat un bilet şi dus am fost... După două zile, când am revenit acasă în toiul nopții, m-am simțit complet rătăcit, fiindcă toate orașele, drept consecință oribilă a sistemului aflat la putere pe atunci, nu erau luminate şi păreau identice, complet cenușii la culoare. Știam că locuiesc în Complexul comunal Hașdeu, nr.15, dar nu aveam idee cum să mă descurc. În acel moment critic, de mine s-a apropiat o doamnă și m-a întrebat ce mi s-a întâmplat. Răspunsul a fost penibil, însă destul de sincer: „M-am rătăcit și mi e foame!..”. Doamna a reacționat imediat la cuvintele mele şi a chemat pe cineva de alături, zicând: „Stela, vino încoace, du-te și cumpără ceva pentru dânsul. Nu ai auzit că-i este foame?..”. Și atunci, fata aceea s-a dus și mi-a cumpărat pâine şi sarmale. După ce mi-am astâmpărat foamea, fata s-a urcat împreună cu mine în tramvaiul nr.9 şi mi-a arătat stația unde trebuia să cobor. Mai mult ca atât, m-a invitat în vizită şi a fost foarte bună cu mine.

3. Ziceți-mi careva impresii despre țara noastră balcanică. Ce anume v-a sensibilizat într-atât încât ați scris excelentul poem intitulat România, pe care l-am descoperit, așa cum v-am descoperit și pe dumneavoastră, în Forul poetic “Poezia Pura”, publicat de rând alte poeme valoroase semnate de autori cu nume de rezonanță: Rosa Buk (Argentina), Dolors Alberola (Spania), Vicente Martin (Spania), Carlos Guererro (Mexic) sau Lidia Beiry (Spania), ca sa numesc doar pe câțiva mai cunoscuți dintre cei peste 9000 de poeți care alcătuiesc lista lungă a celui mai important centru de poezie spaniola si lusitana pe Internet.

J.M.: În primul rând, trebuie să subliniez din nou că m-au impresionat enorm calitățile umane ale românilor, latini ca și mine şi cu o sensibilitate aparte fată de lumea înconjurătoare. M-a atras în special generozitatea românului de rând, pe care, în ce mă privește, am compensat-o cu simpatia mea pentru el. Am avut adevărați prieteni la facultate. Pe pământ românesc am cunoscut ce înseamnă dragostea. Prima mea iubită am întâlnit-o la Cluj Napoca. Era de origine maghiară și mi-a cucerit inima. Dacă nu erau dificultățile politice impuse de regimul Ceaușescu, poate că anume ea avea să-mi fie prietenă de viață. Așa m-am îndrăgostit și de literatura română. Îi simt aproape de suflet pe poeții romantici români, pe compozitorul Enescu, pe interpretul de muzică populară Gheorghe Zamfir. Ai numit d-ta pe unii din marii poeți ai zilei de azi care colaborează la forul poetic „Poezia Pura”. Spre deosebire de ei, eu mă consider a fi un simplu entuziast, un amant al poeziei.

4. Cu acordul D-voastră, voi da publicării poemul „România” în varianta sa bilingvă, curios fiind să vă aflu părerea vizavi de traducere. Nu vreau să greșesc, însă am certitudinea că, scriind respectivul poem, ați gândit în limba noastră. Este adevărat?

J.M.: Desigur, poți să publici poemul „România”. Chiar sunt curios să-l citesc în varianta română. Nu pot să afirm că l-am scris gândind în românește. Nu posed la perfecție limba română. Prin acest poem încercasem doar să reanimez o stare de spirit pe care am trăit-o cândva și să exprim astfel dragostea fata de România, profundul sentiment ce-l simt mereu fată de această țară frumoasă și îndepărtată, produsul unei viziuni rurală, campeștri. Adevărul e că nu cunosc prea bine lirica lui Blaga, dar, în schimb, sunt familiarizat cu nuvelele de respirație mistică semnate de Virgil Gheorgiu, spre exemplu „Ora douăzeci și cinci” sau „A doua șansă”.

5. Pe când o nouă vizită în România, țara căreia observ ca îi duceți dorul, pe când o nouă poezie dedicată ei?..

J.M: Deși îmi doresc foarte mult acest lucru, cum am zis și mai sus, nu dispun de resursele materiale necesare unei asemenea călătorii. De altfel, viața mea familiară nu mai e cea de cândva. Adică sunt divorțat, dar mă aflu în relații bune cu fosta mea soție de origine română şi îmi iubesc mult feciorul. Acuma sunt îndurerat. De curând a murit ex-socrul și aş dori enorm să fac o vizită la București, Cluj Napoca, Brașov sau Timișoara, să pot revedea Moldova şi să retrăiesc momentele de vis în a doua mea patrie - ROMÂNIA.


Rumania

País lejano donde dejé restos de juventud,
a ti te invoco ahora en mis silencios viejos.
A ti dulce fetiţa de ojos verdes y cabellos rubios.
¿Cuanto quisiera poder morder tu mirada azucarada
cómo panecillos en tus muslos blanquísimos?
Te recuerdo fértil Rumania de Eminescu.
Te evoco vetusta ţara de Brancuşi.
El sueño perpetuo de conocer
la historia de Moldavia y de Virgil Gheorghiu,
Y la hora veinticinco que nunca llego.

Te invoco Judith en los campos floridos de Transilvania,
en la música de Enescu y las rapsodias rumanas,
en los besos ardientes y sensación de flotar
en un amor particularmente sutil y bello.

Vives en mí, Cluj Napoca ţarănească
con vestidos campesinos y ţuica de ciruelas
en el teatro del absurdo de Eugéne Ionesco.

En mis memorias, de hijo agradecido
scumpă ţară româneasă, te recuerdo.
Por mi hijo que lleva la sangre de Mihai Viteazul
y que por tal razón, he de amarte, mientras viva.

România

Patrie îndepărtată,
acolo unde am lăsat urmele tinereții,
pe tine te evoc acum în tăcerile bătrâneților mele.
De tine îmi amintesc mereu
fetiță dulce cu ochi verzi și plete de culoare aprinsă.
Cât aș fi vrut să pot mușca din privirea ta zaharisită,
din carnea ta albă de chiflă aburindă!
Îmi stai în memorie Românei fertilă de Eminescu.
Te evoc în gând vetustă țară a lui Brâncuși.
Perpetuu vis de a cunoaște Istoria Moldovei,
destinul lui Virgil Gheorghiu şi „Ora douăzeci și cinci”
care niciodată nu a mai sunat.
Îți invoc numele, Judith,
fată din câmpurile înflorite ale Transilvaniei,
în muzica lui Enescu și în rapsodiile române,
în sărutările aprinse și senzația de plutire
pe aripile unei iubiri subtile în mod particular și frumoase.
Trăiești în mine, Cluj Napoca,
oraș cu țărani îmbrăcați în veșmintele lor de acasă
și țuica de cireșe cinstită în teatrul absurdului de Eugen Ionesco.
Scumpă Tara românească,
rămâi mereu în memoriile mele de fiu recunoscător.
Prin vinele fiului meu curge sângele lui Mihai Viteazul
și din simpla această rațiune continui să te iubesc atât cât exiști.

(trad. în română de A.L.)
R.L. - Nr.105


Moldovenii şi identitatea lor națională (!?)

S-ar părea că identitatea naţională a moldovenilor din R.Moldova nu mai e o chestiune discutabilă la ziua de azi şi nu ar trebui să trezească niciun dubiu: „Suntem români şi punctum!” (Mihai Eminescu). Nu însă aşa cred unii experţi din R.Moldova, România şi Ucraina. La 5 septembrie a.c. aceştia şi-au expus părerile referitoare la identitatea naţională într-o reuniune desfăşurată la Chişinău. Să mai adagăm aici că zilele din urmă au fost marcate şi de o intensă propagandă a unei părţi importante a mass-mediei de stat locale, transnistrene şi ruse în sensul susţinerii ideii revenirii la contraversatul „plan Kozak” de reglamentare a conflictului transnictrean, la care se mai impune acum ideea unilaterală a conducătorilor acestor state de iniţiere a negocierilor trilaterale de rezolvarea a problemii sus-menţionate. Aşa că s-ar putea ca mâine dimineaţă să ne trezim şi să aflăm stupefiaţi că nu mai suntem români. În acest scenariu nedorit R.M îşi va schimba denumirea şi îl va avea drept prim-ministru pe actualul preşedinte a actualei nerecunoscute r.m.n. Igor Smirnov, cu Voronin speaker, Greaceanaia – preşedinte de ţară şi Marian Lupu – guvernator al Băncii naţionale. Sumbra premoniţie e alimentată din plin de date revelatoare ce nu ne fac plăcere, dar ar fi naiv să nu le luăm în calcul.
Să revenim însă la chestiunea identităţii moldovenilor şi să amintim că R.M. a fost comparată cu sarcasm de către politologul Oazu Nantoi la acea reuniune de experţi cu un hotel de trei stele unde locuiesc mai multe entităţi, problema identităţii naţionale fiind catalogată ca cea mai dură. Mai mult chiar trama la care facem referinţă ar avea repercusiuni directe asupra securităţii societăţii moldovene în ce priveşte incapacitatea statului de asigurare a libertăţii şi prosperităţii lor, acutizăndu-se in special in procesul campaniilor electorale şi constituind o vulnerabilitate pentru celelalte două state vecine, Ucrauna şi România. Echipa trilaterală de experţi au semnat un studiu unde se subliniază necesitatea ajungerii la un acord asupra unei identităţi naţionale comune care ar dezamorsa astfel tensiunile mari existente în interiorul societăţii. În studiu sunt luate în vedere şi chestiuni ce generează fenomenul migraţiei, cunoscut fiind faptul importanţei remitenţelor din exterior. In 2008, din cauza faptului creşterii artificiale a valorii leului moldovenesc în comparaţie cu moneda unică euro, cei peste un milion de emigranţi moldoveni au pierdut circa 200 de milioane de euro la casele de schimb valutar din republică.
O identitate naţională, afirmăm noi, nu poate fi cumpărată pe bani şi nici cerşită, mai ales că moldovenii din R.M. au căpătat-o deja de multe secole în urmă. Rămâne doar să ne-o manifestă oriunde şi oricum, char dacă acest lucru ar displăcea cuiva...


Despre depopularea Republicii Moldova

Înainte de a trece la întroducerea în tema problematicii demografice din statul pruto-nistrean, vom începe cu o constatare exemplificatoare în acest sens: procentajul cetăţenilor care locuiesc pe teritoriul R.Moldova se apropie în mod catastrofal de indicele care reprezintă numărul moldovenilor stabiliţi cu traiul, temporar sau permanent, în alte ţări. Aşadar, la cei circa un milion de imigranţi, alcătuit în mare din persoane solitare sau familii complete - feciori, fiici, fraţi, surori, mame, taţi, bunei, bunice şi chiar străbunei, - suntem motivaţi să plusăm o parte importantă a populaţiei autohtone din numărul celor 80% din moldoveni care intenţionează sau doresc să părăsească meleagurile natale.
Cutremurătoarele cifre cu care suntem nevoiţi să operăm sunt preluate dintr-un studiu recent realizat de către o agenţie de Rating şi Investigaţii. Conform datelor, peste 50% din cei chestionaţi preferă să muncească în ţările UE, altele circa 30% dorind să ajungă în Canada sau SUA. Inclusiv şi tărâmurile îndepărtatei Australii sunt visate de vreo 5% din moldoveni, restul căutând să plece din ţară pentru a-şi găsi un loc de muncă sau o viză de reşedinţă pe teritoriul CSI, adică în fostele state sovietice... Unde mai pui că Rusia şi-a deschis larg „uşile” pentru conaţionalii noştri, promiţând tuturor dreptul la muncă şi tot soiul de asigurări complementare contractării lor legale în diverse domenii de activitate. Se ştie doar că ruşii în general nu se prea obosesc să muncească în construcţie, în domeniul forestier sau agricultură, lăsând fârâ ca să conştientizeze faptul ca atare destule locuri vacante pentru imigranţi. Strategia politico-economică mai nouă a dezvoltării statului rus e deasemenea deschisă către noii-veniţi pe întreg teritoriul slav, pornind de la peninsula Cola până la insula Kamciatca sau din Astrahani la Vladivostoc. Noua Rusie poate să înghită, pe o cale pacifică sau exclusiv belică, popoare întregi fără ca ca să le lase să se dumirească.
Ziceam mai sus despre declinul demografic din R.Moldova, despre faptul că, urmând asemenea ritmuri scăzute ale natalităţii, a creşterii mortalităţii şi a exodului masiv peste hotare, statul în cauză poate să ajungă în viitorul foarte apropiat fără populaţie, transformându-se irevocabil într-un soi de „ţară a focului” depopulată. Dacă acolo, în sudul extrem al Americii Latine, condiţiile climaterice nu permit un trai decent, apoi aici e mai grav, şi nu e cazul să dăm vina pe seceta nemaivăzută din anul trecut sau pe aversele abundente de ploaie din vara-toamna curentă. Vina a purtat-o. o poartă, sau o va purta de acum înainte, guvernarea comunistă dublată de impotenţa parlamentară şi tupeul prezidenţial. Cum să nu supravieţuiască tuturor relelor ce se abat peste pământurile moldave un atare soi de structuri statale şi asemnea conducători indezirabili, dacă o treime din PIB se alcătuieşte din banii trimişi în ţară de către imigranţii moldoveni. Într-un top al remitenţelor imigranţilor la nivel global, elaborat de Banca Mondială, s-a constatat că R.M. se plasează pe locul doi, pe primul loc fiind, se pare, România.
Indiferent de cauzele care se suprapun vieţii insuportabile în ţara de origine şi duc inevitabil la amara decizie de a emigra, cum ar fi veniturile reduse, lipsa locurilor de muncă şi a nivelului creşterii profesionale sau starea deplorabilă atestată în localităţile rurale, R.M. se goleşte de populaţie. Dramaticul fenomen constatat în realitatea cotidiană, însă, nu e recunoscut de autorităţile de stat, care, pentru a se automotiva, aduc exemple de indici ai creşterii economice inexistenţi sau „umflaţi”, aşa ca pe vremurile sovietice. Minciuna sfruntată a membrilor executivului dublată de o incompetenţa crasă a majorităţii parlamentare sunt factorii decisivi care pun moldovenii „pe drumuri”, îi privează de posibilitatea de a locui acolo unde s-au născut şi, drept consecinţă, îi umileşte în adâncul sufletului sau, şi mai rău, îi deznaţionalizează în mod ireversibil.



Septimiu Jugrestan. O scară sculptată pe verticală


Curriculum vitae
Născut la 31 martie 1979 la Cluj-Napoca. 1998-2001 – studii de artă sculpturală la Universitatea de Artă şi Desen din Cluj-Napoca; 2001-2004 – studii la universitatea de Arte Frumoase din País Vasco; 2005 – doctoratul în domeniul sculpturii la UPV.
Experienţă profesională: 1999 – Expoziţie colectivă în Muzeul de Arte Frumoase de la Bistriţa- Năsăud. Sculptură; 2002 – Expoziţie colectivă în Muzeul de Artă Contemporană din Galaţi. Sculptură; 2002 – Participare în cadrul proiectului Artă în Stradă (girat de Primăria Bilbao, Spania); 2003 – Expoziţie colectivă în galeria Catalogul General de Bilbao. Pictură
Premii: 1997 – Premiul I la Concursul de pictură contra Rasismului, fascismului şi Antisemitismului; 1997 – Premiul Naţional pentru Sculptură din România. Măgura Buzăului; 2002 – Premiul II pentru Sculptură, Bienala Salazar (Burgos, Spania); 2004 – Premiul III pentru Sculptură, Bienala Salazar (Burgos, Spania)
Lucrări: 2004 – Santurce: Bustul lui Iehendakari Aggire; 2004 – Bustul lui Corrito; 2005 – Bustul lui Alberto Martínez; 2005 – Bustul lui Oven Martín Caro etc.

Lista lucrărilor artistice realizate de un autor valoros, fie că aparţin domeniului picturii, fotografiei sau sculpturii, aşa ca în cazul nostru, va fi întodeauna incompletă sau aproximativă pentru dimensiunile ei reale din simplu motiv că, foarte posibil, artistul propriu-zis le mai ţine în lucru pentru a le definitiviza sau continuă să le poarte povara perenă în interioritatea sa sensibilă până va gasi de cuviinţă că a sosit momentul oportun de a le revela publicului. În clipa când opera e adusă în faţa publicului iubitor de frumos are loc desprinderea ei de supraconştiinţa artistului şi devine, în mod automat, un bun public...

Punctarea expresă a parcursului evoluţei unei lucrări artistice de valoare pentru a fi expusă consumatorului de frumos se pretează fără rezerve şi autorului la care ne vom referi ma jos, Septimiu Jugrestan, tânăr sculptor (şi pictor: sic!), cunoscut în cercurile oamenilor de artă din România ca fiind drept o viitoare speranţă a genului respectiv. Adevărul e că drumul său spre afirmarea deplină are o continuare remarcantă prin realizări, ajungând până în Spania, mai exact într-o regiune nordică a ţării, País Vasco, şi mai exact într-o localitate ce se află la distanţa de 20-25 km. de Bilbao, unde artistul îşi are locaşul în intimitatea lumii sale misterioase. L-am auzit vorbindu-mi prin telefon de acolo, cu o voce ancestrală care trăda preocupările intense pentru studii aprofundate în domeniu, grijile pentru lucrările în curs de finisare sau alte proiecte de creaţie, precum şi alte atâtea şi atâtea probleme cotidiene care dau năvală peste un imigrant...

Simţindu-se parcă adoptaţi aici, în Spania, sau aiurea (or aşa vor alţii să o creadă!), imigranţii români au avantajul unei relaţii sincretice cu patria-mumă, una directă şi revelatoare de sentimente, care nu-i lasă să se rătăcească prin lume, indiferent la ce depărtare se află de acasă. Iată de ce l-am simţit pe Septimiu mai român ca oricare altul dintre noi, asta fără a exagera, cu toate că nu am avut posibilitatea să îl cunosc personal. Lucrările sale vorbesc şi conturează plenar căutările-i permanente în zonele înalte ale spiritului uman, îndreptate împotriva oricărui tip de violenţe sociale, orientări despotice în politică sau barbarism în cultură. Asta pentru a generaliza niţel interesele esenţiale pe care le urmăreşte Septimiu în sens de realizare artistică personală. Faptul că uneori face lucrări la comandă nu il distanţează de obiectvele clare ale creaţiei, ba din contra, îi dă un atu resuscitiv în direcţia perfecţionării unui stil de sculptură clasico-realistă, aşa de sigur parcă, ceva în genul lui Roden cu emblematicul său Gânditor. Dacă sculptorului nostru îi e încredinţat proiectul de a realiza sculptura în bronz a poetului-erou naţional al vascilor pe nume Lauxeta, împuşcat de fraquişti la 25 iunie 1937, având o înălţime reală de circa 2 m. 20cm , şi el se descurcă de minune, lucrarea fiind expusă pe o stradă la baştina acestuia, în Lakua, înseamnă că “nasc şi în Ardeal oameni...”, vorba un pic diluată a cronicarului Ureche, iar reverimentul în sine poate doar să ne bucure pe toţi.

Patria lui Miguel de Unamuno pare să nu-i displacă lui Septimiu Jugrestan din moment ce crează, de rând cu alte lucrări personale, sculpturi dedicate oamenilor cu renume ale locului. Aşa cum ar fi, spre exemplu, bustul care îl reprezentă pe Padre Arrupen, instalat la Universitatea Deusto din Bilbao, personalitate despre care afirmă mediile locale că ar fi “mai mare” decât Rekalde de Bertendona, Zarra şi chiar Miguel de Unamuno. Nu vom polemiza cu specialiştii în materie din regiune, chair dacă, personal, sunt un fidel admirator a lui Unamuno încă din anii studenţiei...
Pentru a înţelege în esenţă spiritul dornic de libertate a omului face să ne ghidăm şi pe exemplul unei lucrări mai deosebite a lui Jugrestan, înfăţişându-l pe jurnalistul George Steer, decedat în timpul bombardamentului de la Gernika, care are şi o stradă cu numele său în Bilbao. Sculptorul nostru, cunoscând detaliile devastatorului bombardament al Gernikăi, petrecut în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939), a studiat în profunzime viaţa reporterului de la “The Times”. Bustul propriu-zis reprezintă un tânăr, care are înfăţişarea unui britanic get-beget, dar cu reflecţii faciale tipice unui aventurier.
Să intrăm însă puţin pe traiectoria procesului de proiectare/realizare a sculpturilor, adică să vizităm la modul imaginativ laboratorul de lucru al artistului. Asta nu pentru a-l deranja cu spiritul firesc de curiozitate propriu oricărei fiinţe umane, ci, în mod exclusiv, pentru a afla “en vivo” unele detalii ascunse de ochii noştri indiscreţi.
Aşadar, pornind de la o idee primară, artristul modelează originalul, confecţionând o formă fidelă parametrilor iniţiali, măriţi sau reduşi la minimul necesar şi, umplund-o cu silicon, material prin care se pot reproduce cele mai mici detalii ale aceluiaşi chip original, şi obţinându-se reflectarea clară a acestuia din urmă. După acoperirea sa cu diverse învelişuri de ceramică fină, va apare forma gata preparată pentru a fi acoperită cu metal. Odată cu îmbrăcarea formei gata în metal, se va elimina umplutura din ceramică din interior, fluidul din metal fiind mai apoi finisat şi lustruit până va atinge formele fidele sculpturii la care se lucrează. Lustruirea metalului sculpturii în cauză poate dura atâta oresau zile până când se va atinge tonalitatea finală perfectă, fapt de care depinde rezistenţa în tmp la condiţiile climaterice.
Apropo, referitor la mult-mediatizata statuie a lui Gică Craioveanu, realizată de Septimiu Jugrestan acu câţiva ani şi care urma să fie instalată în or. Getafe (şi n-a mai fost instalată nici pănă acum?!), echipă pentru care fotbalistul român a făcut enorm de mult în anii până la data când şi-a încheiat cariera competiţională, autorul s-a simţit surpins de atitudinea nihilistă a autorităţilor de la primăria respectivă. Cu toate că i-ar aduce o mare satisfacţie, el personal nu poate să facă mai multe pentru a-şi vedea opera scoasă la lumină, adică să fie pusă în faţa publicului larg, aşa cum merită pe deplin Craioveanu, datoria artistului fiind în acest caz îndeplinită...


Semănătorii separatismului

Subliniam într-un număr precedent al bilunarului R.L. faptul depopulării R.Moldova, fără însă a introduce în context şi dramatica situaţie demografică din Transnistria, regiune aflată deocamdată sub controlul total al autorităţilor separatiste de la Tiraspol.
Evgheni Şevciuk, preşedintele sovietului suprem al acestei republici, în cadrul unei conferinţe de presă organizate săptămâna trecută la Tiraspol, acuza direct autorităţile moldovene de impunere voluntară a regiunii din partea dreaptă a râului Nistru la un şir de sancţiuni economice, care au condus, chipurile, la imigrarea masivă a populaţiei din zonă. Circa două sute de mii de oameni au plecat peste hotare în ultimii ani, ceea ce constituie 30% din totalul populaţiei din zonă. Mai mult. Acest filorus Şevchiuk a avut tupeul să învinuiască de genocid autorităţile R.M., asemănând situaţia creată cu genocidul cauzat de războiul din Bosnia-Herţegovina şi subliniind în paralel gravitatea consecinţelor unui asemenea război economic. A trecut sub tăcere acel Şevciuk rolul vădit destabilizator al Kremlinului în zonă, reprezentat tacit de armate de cazaci alcoolozaţi înarmaţi până în dinţi care au ucis şi maltratat mii de civili, la care se adaugă în prezent alte sute de soldaţi-pacificatori ruşi gata în orice moment să-i susţină. Trece sub tăcere acest servil membru al partidului lui Putin „Edinaia Rosia” subiectul despre mafiotizarea puterii de la Tiraspol, din care face parte şi el personal, dublat de procesul dur de rusificare al populaţiei băştinaşe, produs invariabil cu acordul direct al oficialilor de la Moscova sub acoperirea ideilor fumate deja despre „internaţiolasm” şi „prietenia dintre popoarele”.
Vizând cazul depopulării la cere ne refeream mai sus, apare o întrebare fisrească: Cum poate să existe un om de rând într-un stat nerecunoscut de nimeni în lume, mai ales atunci că i se oferă „ pe farfurie” cetăţenie rusească? Desigur că majoritatea dintre transnistreni au ales şi vor alege calea înstrăinării de meleagurile natale, emigrând în ţara care le-a oferit cu atâta generozitate cetăţenia. Un proces similar de rusificare are loc pe întreg teritoriul R.M, faptul însă nu-i îngrijorează pe guvernanţii de la Chişinău, ajungând chiar să afirme poziţia lor în presă.
Ultimile declaraţii ale lui Smirnov, liderul autoproclamatei republici transnistrene, făcute recent în oraşul Suhumi (Abhazia) referitoare la existenţa de facto a unui al doilea stat moldovenesc, adică a r.m.n. versus „republica moldovenească nistreană”, nu fac altceva decât să aprindă spiritele în ajunul pretins-doritei întâlniri „Voronin-Smirnov”, care se amână de la o zi la alta din motive mai mult sau mai puţin credibile. În spatele „pretins-doritei” întâlniri la nivel înalt stă redutabilul duet „Putin-Medvedev”, desigur venind cu alte interese decât doar mult-trâmbiţata reunificare a R.M. Un lucru este clar: Rusia doreşte să-i menţină trupele militare în zonă, măcar şi sub acoperirea contraversatei titulaturi „forţe pacificatoare”, astfel menţinând sub control toată peninsula Balcanică şi constituind o contrabalanţă militară în caz că Ucraina va fi acceptată ca membru NATO. Se vehiculează deja ideea apocalitică că, în cazul puţin probabil a unui război dintre Rusia şi NATO, teritoriile R.M, Belorusiei şi Ucrainei vor constitui locul desfăşurării teatrului operaţiilor militare.
Modelul abhaz pe care şi-l doreşte Smirnov pentru „volostea” sa transnistreană nu diferă în esenţă de cel propus de către contracandidatul Şevchiuk care aspiră pe viitor să-i ia locul, ci se completează reciproc. Faptul ca atare îl supără şi îl enerevează pe Voronin. Pe cine ar putea să mizeze dintre oficialii de vază de la Tiraspol? Deaceea i-a pus pe toţi la un loc, zicându-le literalmente că sunt buni doar de dus la gunoiştea istoriei. Polemica politică dintre cele două părţi continuă şi pare să nu aibă sfârşit. Pe de altă parte, oficialii de la Kremlin se declară siguri de finalul fericit al „duelului declaraţiilor”. Poate că ei au calculat deja orice detaliu al scenariului politic aflat în plină desfăşurare, ştiind şi de soarta celor 200 de mii de transnistreni şi 500 de mii de moldoveni care şi-au părăsit meleagurile natale via Rusia?


Asociaţia culturală „Ateneum” din Castro-Urdiales

În perioada 25-27 septembrie a.c. s-a desfăşurat o manifestare interculturală în orăşelul Castro-Urdiales (provincia Cantabria), România şi românii din regiune fiind reprezentaţi de Asociaţia culturală „Ateneum” din localitate. Recent înfiinţata asociaţie la care facem referinţă îşi are formată deja o echipă solidă şi, în mod firesc, un preşedinte activ, dornic de a face lucruri frumoase pentru prezentarea şi perpetuarea culturii române în regiune. Asta a fost o primă impresie pe care ne-a făcut-o Marin Mitrea, preşedintele „Ateneum”-ului în timpul unei întâlniri ad-hoc vizavi de parohia din Santander, petrecut cu plăcere reciprocă (sper!..) şi cu promisiunea de a ne revedea cât de curând. Printre altele chestiuni discutate am convenit ca el personal şi membrii asociaţiei pe care o conduce să colaboreze pe viitor cu bilunarul „Român în lume”.
Marin Mitrea ne-a vorbit şi despre faptul că Asociaţia „Ateneum” e deschisă către toţi imigranţii români din regiune şi că îşi are obiective culturale clar definite, inclusiv schimbul de experienţă cu alte asociaţiile locale similare. El a mai spus că edilii orăşelului Castro-Urdiales s-au arătat bucuroşi de a-i susţine în aspiraţiile lor, promiţându-le pe viitor şi o relativă susţinere financiară întru realizarea unui proiect expoziţional ce prevede prezentarea culturii ţării noastre prin diferite mostre populare, imagini foto şi video despre frumuseţea locurilor şi a oamenilor din România.
Primii paşi s-au făcut deja, nou-numitul preşedinte al noi-înfiinţatei asociaţii culturale punându-ne la curent cu faptul participării la sus-amintita manifestare interculturală, unde, în ultima zi de desfăşurare, după diverse întâlniri cu oficialităţile locale şi cu oaspeţi veniţi din partea unor O.N.G.-uri şi instituţii de stat pentru emigranţi (Cantabria Acoje, Crucea Roşie, Ministerul pentru Migraţiuni din Cantabria etc.), s-a deschis un târg-simbolic, reprezentanţii ţării noastre având un stand completat cu produse alimentare naţionale, puse la dispoziţie de o firmă românească din Santander.
Pentru toţi imigranţii români care doresc să completeze echipa Asociaţiei culturale „Ateneum” din Castro-Urdiales şi să colaboreze astfel întru conservarea şi perpetuarea culturii româneşti în Spania oferim pentru o eventuală contactare e-mailul marinel_9@hotmail.com şi numărul de telefon 665840244.



„O cruce duce fiecare dintre noi...”
(interviu cu Părintele arhimandrit Timotei Lauran, noul episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane din Spania şi Portugalia)

Curriculum Vitae

Protosinghel Timotei Lauran (nume civil - Felician Lauran)
Născut la 12 aprilie 1975 în Satu-Mare
1981-1989 - absolveşte Şcoala Generala nr. 6, Satu-Mare
1989-1993 - absolveşte Liceul Teoretic „Ioan Slavici”(profil Istorie Stiinte Sociale)
20 iunie 1992 - obţine Diploma de cantăreţ bisericesc
1993 -1997 - cursuri la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca
1997 - susţine licenţa în teologie cu lucrarea: "Validitatea hirotoniilor anglicane în contextul relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Anglicană"
24 martie 1998 - tuns în monahism la Sfânta Mănăstire Nicula
25 martie 1998 - hirotonit ierodiacon
14 iunie 1998 - hirotonit ieromonah la Mănăstirea Nicula
1998-1999 - urmează cursurile Facultăţii de Medicină şi Farmacie din cadrul Universităţii "Iuliu Hateganu" (Cluj-Napoca)
1999-2001 - preot duhovnic la Mănăstirea "Acoperamantul Maicii Domnului" (Franţa)
1999-2000 - urmează cursurile de masterat ale "Institutului Ortodox Saint Serge"(Paris);
obţine titlul de „Master în teologie ortodoxă”cu teza de masterat "Simbolismul veşmântelor monahale la Sfinţii părinţi (sec I-VI)"
15 august 2000 - ridicat la rangul de protosinghel
2001-2002 - preot slujitor la Mănăstirea "Adormirea Maicii Domnului" din Nicula (îndeplineşte şi serviciul de Secretar si Eclesiarh al mănăstirii).
2001- prezent, doctorand la catedra de "Istorie Bisericească Universală" din cadrul "Facultăţii de Teologie Ortodoxă" din Cluj-Napoca (tema tezei de doctorat - "Ortodoxie şi erezie în Biserica Primară" (îndrumător - PC P.Prof. Vasile Leb)
2002-2004 - preot duhovnic la Mănăstirea Naşterea Maicii Domnului" din Ciucea
2004-2005 - preot slujitor la Mănăstirea Înalţarea Sfintei Cruci" Malvialle (Franţa), (din noiembrie 2004 activează şi ca prezent responsabil pentru parohia de la Toulouse)
2005 - prezent, stareţ la Mănăstirea "Adormirea Maicii Domnului" din Vilar (Franţa)
Noiembrie 2005 - prezent, exarh al mănăstirilor şi membru al Consiliului Mitropolitan
5 martie 2008 - Preasfinţitul Timotei Lauran a fost ales episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei în şedinta de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romăne. Limbi vorbite: franceza (scris,vorbit); spaniola (conversatie).


“Este cunoscut faptul că mulţi români au emigrat în Spania şi Portugalia din cauza greutaţilor financiare cu care s-au confruntat în ţară, în mod special cei tineri. De aceea, considerăm că o atenţie specială trebuie acordată acestora, pentru a fi încurajaţi, cu părintească dragoste, să rămână aproape de Biserică, găsind astfel sprijin pentru rezolvarea problemelor spirituale şi familiale pe care le au.
Preasfinţia Voastră, Preasfinţite Părinte Timotei, în această zi binecuvantată de Dumnezeu, Va adresăm părinteşti urări de sănătate şi ajutor de la Dumnezeu, de pace ăi bucurie, rugând pe Hristos Domnul să Vă călăuzească în lucrarea pastoral-misionară încredinţată, revărsând harul Său Cel sfinţitor asupra tuturor clericilor şi credincioşilor din Episcopia Spaniei şi Portugaliei şi asupra tuturor celor care vă sprijină în activitatea sfantă pe care o împliniţi” (fragment de mesaj).

Cu frăţească dragoste în Hristos Cel Înviat şi părintească binecuvantare,
+ DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


A.L.: - Preasfinţite Parinte Timotei, aşa cum a subliniat în mesajul său Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane Daniel la hirotonia şi ceremonia de întronizare a Domniei voastre în fruntea Episcopiei Ortodoxe Române din Spania şi Portugalia, sunteţi „...unul dintre cei mai tineri ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, însă, în pofida acestui fapt, cunoaşte(ţi) foarte bine realităţile religioase ale Europei Occidentale, din 2005 deţinând funcţia de exarh al mănăstirilor şi membru al Consiliului Mitropolitan de la Paris”. Care sunt pârghiile sufleteşti care ar putea mobiliza un tânăr de azi ca să-şi dedice viaţa slujirii Domnului? E un dar dumnezeiesc sau un bun comun chemarea această divină?

Episcopul Timotei: - Fiecare dintre noi, fiecare creştin este chemat de Dumnezeu ca să-şi jertfească viaţa sa pentru Hristos. Fiecare dintre noi avem o cruce iar crucea înseamnă suferinţă, dar o suferinţă dătătoare de viaţă, o suferinţă din care izvorăşte iertarea de păcate. Datorită acestui fapt trebuie sa se lepede fiecare de sine, de el însuşi, de egoismul care din păcate ne caracterizează pe toţi, iar în golul rămas să-l lasăm pe Hristos Domnul să se sălăşluiască. Şi atunci vom împlini porunca Domnului de a fi desăvârşiţi precum şi Tatăl nostru cel din ceruri, desăvârşit este. Acesta ar trebui să fie motivul principal pentru care un tânăr să-l slujească pe Dumnezeu. Există o singură slujire dar în acelaşi timp există mai multe moduri de a sluji mai multe căi. Depinde de chemarea fiecăruia şi de modul cum fiecare dintre noi răspunde la chemarea lui Hristos. Dar slujirea este una singură pentru că unul este Sfânt, unul este Domn, Iisus Hristos.
Fiecare dintre noi primeşte un dar de la Dumnezeu. Eu am primit darul arhieriei un dar care cere multă slujire, slujire a lui Dumnezeu spre folosul şi spre slujirea oamenilor. Noi oamenii suntem datori să ne dăruim unul altuia darul pe care Dumnezeu ni l-a dat, încercând să rămânem uniţi în credinţă şi numai atunci vom înţelege chemarea lui Hristos care este aceiaşi pentru toţi: „Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi de păcate şi eu vă voi odihni pe voi”.

A.L.: - Aţi onorat astăzi toată suflarea românească din Cantabria cu prezenţa D-voastră la slujba bisericească de Duminică, ţinută împreună cu parohul Sorin Timotiu la capela creştin ortodoxă din Santander. De rând cu circa o sută de enoriaşi, la liturghie şi la agapa de după slujba bisericească a fost prezentă d-na Carmen Martin Nuñez, consilier la primăria din Santander. Care vă sunt primele impresii duhovniceşti referitoare la aspectul general al regiunii şi cum apreciaţi viaţa religioasă a enoriaşilor creştini ortodoxşi din zonă?

Episcopul Timotei: - Trăim în Occident într-o societate secularizată şi de aceea cred că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Doar El ştie de ce ne-a adus în aceste ţinuturi. Într-adevăr, am slujit astăzi în Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci în Parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Santander şi am avut bucuria să comunic cu oamenii deosebiţi de aici, creştini adevăraţi, care m-au aşteptat şi m-au întâlnit, aşa cum se zice, cu braţele deschise. Am slujit azi împreună cu ei la Sfânta Liturghie şi i-am simţit pe toţi cei prezenţi că sunt iubitori de Dumnezeu, iubitori de Liturghie, creştini ortodoxi români, aşa cum am subliniat şi în timpul slujbei, veniţi din stânga şi din dreapta Prutului. Trebuie să subliniezi faptul că nu putem vorbi de un popor moldovean şi de altul român. O astfel de greşeală nu ne este îngăduită. Doar acei oameni care nu ştiu sau nu vor să cunoască Istoria Românilor pot să afirme că suntem două sau mai multe naţiuni distincte. Această Parohie este un simbol al unităţii neamului românesc, fiindcă aici vin credincioşi din Maramureş, Transilvania, Banat, Basarabia, Oltenia, adică din toate colţurile ţării, creând cu toţi împreună şi sub oblăduirea Domnului - România Mare. Şi vedeţi această unitate se realizează în Biserică pentru că Hristos este cheagul care uneşte şi numai împărtăşirea cu Hristos crează această unitate duhovnicească necesară poporului român.

A.L.: - Devine ceva obişnuit ca, de rând cu enoriaşii din România, în bisericile ortodoxe române din Spania să vină şi credincioşi creştini de alte naţionalităţi, inclusiv românii-basarabeni, cetăţeni ai R.Moldova care au emigrat de pe meleagurile lor din motive pe care le cunoaştem cu toţii. Pe exemplu Capelei din Santander ne putem convinge de omniprezenţa lor în activităţile religioase. Voiam să ştim dacă se întâmplă acelaşi lucru în bisericile noastre de pe întreg teritoriul Spaniei şi Portugaliei şi dacă nu exită vreun impediment în acest sens. Zic aşa, fiindcă cred că sunteţi la curent cu sciziunile din cadrul Metropoliei Basarabiei, care se supune Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Româneşti, precum şi despre dualitate acesteia cu Metropolia Moldovei, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Bisericii Ortotoxe din Rusia.

Episcopul Timotei: - Nu există nici un impediment în acest sens. Mai mult decât atât, orice ortodox chiar dacă este el de alt neam, fie el rus, grec sau bulgar poate asista la slujbele ţinute în bisericile româneşti din întreaga lume şi se poate împărtăşi de Sfintele Taine săvârşite în parohiile noastre. Aşa că nu contează dacă o persoană oarecare aparţine uneia sau altei biserici naţionale ortodoxe. De exemplu, românii pot să primească sfintele taine într-o parohie grecească sau rusească.
În ceea ce priveşte situaţia existentă în Republica Moldova, existenţa a doua mitropolii ortodoxe, aflate fiecare sub o altă jurisdicţie, Mitropolia Basarabiei, pe de o parte, şi Mitropolia Moldovei, pe de altă parte, este una generată de evenimentele istorice petrecute în dreapta Prutului. Basarabia a fost locuită de veacuri de o majoritate covârşitoare a conaţionalilor noştri, prin urmare Basarabia este pământ românesc iar Patriarhia Ortodoxă Română, ca o mamă grijulie, are datoria morală de a se îngriji de fiii săi. În aceeaşi măsură şi Patriarhia Rusiei este datoare de a se îngriji de credincioşii ei, având în vedere faptul că după anul 1812 şi în timpul ocupaţiei sovietice au fost aduşi foarte mulţi ruşi în Basarabia...

A.L.: - Referiţi-vă în câteva cuvinte la ideea imuabilităţii Cuvântului lui Dumnezeu apropo de politica de globalizare la modă în prezent, proclamată încă în anii 50 ai seolului trecut de către generalul De Golle şi bazată pe tradiţiile religiei creştine. Principiile moralei umaniste şi, în acelaşi rând, egalitariste după care se ghidează o asemenea politică de respiraţie universală, dublate de o promisă bunăstare economică a societăţii, şi-au aflat un areal de aplicare foarte vast în întreaga lume, în particular pe continentul europen, mai exact în statele din cadrul Uniunii Europene. Deşi nu s-au obţinut deocamdată succesele scontate, credeţi că ar putea fi pereclitate cumva principiile moralei creştine de o asemenea aspiraţie novatoare a lumii moderne?

Episcopul Timotei: - Credinţa în Dumnezeu şi valorile creştine nu se vor putea înlocui niciodată cu nimic. Aşadar, atâta timp cât acei care conduc această Europă Unită nu vor accepta faptul că dezvoltarea întregii Europe se bazează pe tradiţiile creştine şi are ca fundament principiile creştinităţii, nu se va ajunge nicăieri. Nu poate fi dat la o parte Dumnezeu pentru a-L înlocui cu altceva. Binenţeles, omul necredincios încearcă din răsputeri să-l înlocuiască pe Dumnezeu, afirmând că El a murit sau că nu mai există. Dar zice psalmistul David „...zis-a cel nebun în inima sa, nu există Dumnezeu.” Este o nebunie ca să clădeşti o Europă unită pe o altă temelie decăt pe cea creştină. Valorile Europei sunt creştine dar din pacate se incearca astăzi o răsturnare a valorilor, nonvaloarea este prezentată ca valore şi atunci se înceracă înlocuirea temeliei de piatră cu o temelie care este un fel de imitaţie de piatră dar care nu are aceeaşi rezistenţă. Datorită acestui fapt tot ce se cladeşte ziua se surpă noaptea. Fundaţia pe care se doreşte clădirea Europei nu este una sănătoasă. Repet încă o dată: - Atâta timp cât valorile creştine nu vor fi luate în considerare Europa nu vor funcţiona.

A.L.: - După oraşul Santander şi Cantabria în general, care sunt punctele de destinaţie pentru a Vă face cunoscut cu spaţiul larg al peninsulei Pirineice şi, în primul rând, a presta înalta funcţie bisericească cu care a-i fost binecuvântat de către Ptriarhul BOR +Daniel?

Episcopul Timotei: - Episcopia Spaniei şi Portugaliei, după cum bine ştiţi, îşi are jurisdicţia pe întreg cuprinsul Peninsulei Iberice, precum şi în insulele Baleare şi cele Canare. Teritoriul Episcopiei e foarte vast şi, ca păstor al tuturor ortodoxşilor din aceste teritorii, am datoria să-i vizitezi şi să-i cercetez pe toţi pentru a le asculta necazurile şi bucuriile. Recent am fost la Almendralejo, un orăşel de lângă Badajos. De aici, din Santander, voi pleca la Motril, oraş pe malurile Mării Mediterane. Pe 12 octombrie voi fi la Ibiza, iar pe 19 octombrie – la Mallorca. După aceea voi pleca la Valensia... Agenda este destul de încărcată. În curând vom inaugura situl internet al episcopiei şi toti cei interesaţi vor putea urmări programul meu.

A.L.: - Preasfinţite Părinte Timotei, mulţumim din partea tuturor creştinilor din Cantabria pentru bucuria de a ne fi stat azi alături şi Vă aşteptăm, aşa cum v-a rugat şi părintele Sorin, să veniţi măcar o dată pe an la Santander.


Ruga românilor din Caucazul de Nord
(notiţe pe marginea unei scrisori)

...De fapt nu este doar o rugăminte a românilor din Caucaz adresată către conducerea de vârf a României şi, în acelaşi rând, autorităţilor R. Moldova, ci mai mult o aprigă “dorinţă” de supravieţuire, idiom care are rădăcina cuvântul “dor” (intraductibil în alte limbi: n.n.)...
Informaţia propriu-zisă parvenită pe canalele mass-media pare să şocheze la prima lectură, demonstrând odată în plus cât de dispersat de tăvălugul istoriei a fost şi rămâne a fi o parte a neamului românesc pe întreg teritoriul fostului/actualului(?!) Imperiu rusesc. Dacă e să pornim de la Vladivostok sau Ircutsk, parurgând drumurile Siberiei până la lanţul de munţi Ural (sau viceversa), imediat după care începe continentul european, vom descoperi neapărat oraşe mari sau sate întregi locuite de sute şi mii de români, basarabeni strămutaţi cu traiul în perioada ţaristă, duşi cu forţa pe vremea deportărilor staliniste sau plecaţi mai recent de acasă din cauza necesităţilor economice. Aşa se face că autorităţile ruseşti au căutat mereu să destrame şi, totodată, să asimileze popoarele vecine, Basarabia cu populaţia majoritar românească fiind mereu un ciolan apetisant, aflat mai mereu la discreţia unor interese geopolitice canine promovate cu dibăcie brutalizată secole la rând.
Citeam deunăzi cu multă emoţie în suflet despre un profesor de limbă română dintr-o localitate cu toponimicul „Moldovanskoe” din Caucazul de Nord (raionul Krâmsk, ţinutul Krasnodar), înfinţată în anul 1873 şi populată exclusiv de români-basarabeni (circa 2500 la număr), care a adresat o scrisoare preşedintelui Băsescu cu sincera rugăminte ca să fie donate manuale şcolare şi cărţi de limbă română, costume şi instrumente muzicale pentru pentru ansamblu folcloric local, precum şi trimiterea unui muzicolog care ar conduce orchestra populară din sat... Autorul sublinia spre finalul scrisorii: "Dacă nu vom primi ajutor din Romania sau Republica Moldova, in următorii zece ani riscăm să ne pierdem identitatea noastră naţională".
Nu ştiu în ce măsură va emoţiona pe destinatar/destinatari conţinutul acestei scrisori deschise, parvenită dintr-o regiune vecină cu Abhazia de Sud (care mai cuprinde alte opt localităţi de basarabeni(sic:!)), dar situaţia conaţionalilor de acolo se agravează şi balansează, după cum se subînţelege, între dramatic şi tragic, între „a fi” şi „a nu fi”. Ştim cu toţii că hotarele de azi, cele de pe Prut, Nistru şi mai de departe spre Rusia sunt tot mai greu de trecut pentru misionarii culturii româneşti, mulţi sau puţini, atâţi câţi sunt la număr...
Relaţionat cu cazul nostru, să facem trimitere şi la o recentă întâmplare bizară, când nu a putut fi transferat în mod legal un lot de carte românească de la Călăraşii din stânga Prutului spre Călăraşii din dreapta Prutului, volumele stând în vama moldovenească atâta timp cât le-a convenit autorităţilor comuniste de la Chişinău. Deci, adresarea după ajutor către Voronin şi Co. pare să fie superfluă. În cel mai bun caz aceştia din urmă ar fi în stare să faciliteze cumva rezolvarea problemei vizate. Puţin probabil însă c, un minister de cultură moldovenesc precum cel condus actualmente de Artur Cozma, poate să urce la înălţimea cerinţelor spirituale ale conaţionalilor noştri, căci ipocrizia şi nonvaloarea caracterizează pe acei care dictează politica generală a statului. Astfel că indiferenţa şi atitudinea negativă a guvernanţilor faţă de problemele basarabenilor din afara hotarelor a devenit deja o obişnuinţă nocivă.



Reflecţii actualizate asupra ideii de liberă exprimare

Un stat nu se poate declara independent fără un cumul de libertăţi necesar afirmării personalităţii fiecărui cetăţean. Trebuie să recunosc că fraza axiomatică de mai sus nu îmi aparţine în totalitate, preluând-o fragmentar din memorie pentru a sublinia ideea că libertatea presei sau a liberei exprimări este definitorie şi se vrea revitalizată de fiecare dată atunci când se impune. Astăzi, parcă aşa ca şi în vremurile sumbre ale orânduirii „sovietelor de deputaţi”, oamenii simt nevoia de a spune ceea ce gândesc fără teama de fi puşi la stâlpul infamiei de către autorităţi sau, mai grav, de a li se incrimina fapte inventate de diverse servicii secrete de stat şi intentându-li-se false procese penale. Iată de ce lumea bună se revoltă, face declaraţii comune sau iese în stradă. Or, cenzura de stat, ca metodă de suprimare, este incompatibilă cu civilizaţia în forma ei actuală, cu noile tendinţe de globalizare.
Acesta ar fi unul dintre punctele de pornire la „Dezbaterile duminicale în aer liber”, care au devenit deja o tradiţie la Chişinău şi se petrec în plin centrul capitalei moldave, organizate de Uniunea Jurnaliştilor din Moldova. La ultima întâlnire de acest gen, jurnaliştii din republică, în frunte cu liderul lor Valeriu Săharneanu, au acuzat direct pe guvernanţii comunişti şi pe slugoii lor de „suprimarea libertăţii presei”, filiala „PRO-TV” Chişinău fiind la ziua de azi ţinta principală a atacurilor parlamentarilor creştin-democraţi în frunte cu Roşca şi Co., susţinuţi de după cortină de către colegii lor comunişti. De rând cu recunoscuta şi prestigioasa instituţie mediatică au fost şi sunt atacate vehement publicaţiile „Timpul”, „Jurnal de Chişinău”, „Literatura şi arta” „Ziarul de gardă”, precum şi postul de radio „Vocea Basarabiei”.
Vinderea de ţară a devenit o ocupaţie profitabilă pentru unii deputaţi aşa-zişi democraţi din Parlament şi din afara acestuia. Nici nu poţi să ştii care dintre ei va fi următorul în listă pentru a cădea pradă ispitei banului şi a puterii. În aşa mod creşte procentajul susţinătorilor partidului de guvernământ din sondajele de opinii care se fac cu duiumul în peajma alegerilor parlamentare din primăvara anului 2009, iar „viaţa mai bună” la care speră şi tot speră omul de rând pare să nu vină degrabă.
E absolut clar cui se adresează partidarii ideii liberei exprimări, în special acei care alcătuiesc grupul compact de jurnalişti, scriitori, profesori etc., adică în fond intelectualii care au rămas să lupte deschis cu regimul lui Voronin şi tendinţele sale de rusificare a populaţiei de pe acea palmă de pământ românesc. În primul rând se mizează pe trezirea conştiinţei naţionale a basarabenilor, cea care a mai rămas după ani buni de „proces de democratizare a societăţii”, inclusiv a celor plecaţi peste hotare. Să nu ne prefacem că nu auzim strigătul lor oriunde nu ne-am afla...


Condiţii meteorologice proaste pentru summit-ul CSI


Faptul ca începutul sammit-ului liderilor de guvern din CSI (Comunitatea Statelor Independente), desfăşurat la 14 noiembrie a.c. la Chişinău, a fost reprogramat pentru o oră mai târzie nu s-a făcut resimţit în contextul unor asemenea gen de întâlniri, timpul „pierdut” fiind recuperat prin discutarea a 34 de „chestiuni” trecute în ordinea de zi şi adoptarea unei viziuni economice comune în doar jumătate de oră de negocieri. Printre deciziile luate de comun acord se numără „măsuri de asigurare a securităţii alimentare, de creare a pieţei de transport internaţional şi dezvoltării domeniului transporturilor”.
Recordul contratimp al reuniunii CSI-ste din acest an va rămâne, aşadar, în istoria acestor ţări. Or, toate cele 10 state participante, în frunte cu Rusia, cuprind o parte importantă din teritoriul de uscat al globului pământesc, unde se află un cumul enorm de resurse naturale şi energetice pe plan mondial. Pe acest spaţiu geografic euro-asiatic, dens populat mai ales în partea sa vest europeană, se tinde de câţiva ani buni refacerea relaţiilor politico-economice a fostei URSS, idee a cărei iniţiativă şi realizare pe termen lung aparţine exclusivamente puterii de la Kremlin. Restul de statete au ajuns în „redutabila” echipă pe diferite căi, în special din cauza dependeţei energetice faţă de Rusia...
Republica Moldova, de rând cu Armenia, Azerbaijan, Tadjikistan, Uzbekistan, Belarus sau Kazahstan, ca să numim doar câteva dintre statele membre, se numără a fi de asemenea o victimă a jocului de culise moscovit şi se pare că autorităţilor comuniste de la Chişinău nu le displace un atare rol secundar, sus-amintitul sammit demonstrând o dată în plus lipsa crasă de verticalitate politică a lui Voronin şi Co.
Parada aşa-ziselor state independente a început pe o ceaţă densă în acea zi de toamnă moldovenească cu iz de vin aflat în proces de fermentaţie prin butoaiele din beciurile gospodarilor, astfel încât toate cele patru avioane ale delegaţiei ruse au rotit mult timp asupra Chişinăului până au reuşit să aterizeze cu succes. Nu altceva, dar era pusă în pericol însăşi viaţa „ţarului” Putin înconjurat de corvoada sa, veniţi toţi cu propriile maşini de serviciu pentru a-i epata cu totul pe găzdaşi. Unde mai pui că R.M. urmează să preia preşedinţia CSI în anul 2009, iar un asemenea tip de manifestaţie va face clară, dacă ma era necesar, întâietatea Rusiei în ce priveşte conducerea unei asemenea adunături de state.
Ironia ce pare să transpară din textul nostru e alimentată copios de însuşi fastul evenimentului, în cadrul căruia s-au trasat direcţii de relaţii economice bilaterale moldo-ruse până în anul 2020. Nu s-a vorbit însă nimic despre Transnistria, despre soarta populaţiei majoritar românească din regiune dependentă de un int-„rus” pe nume Smirnov (cu numele luat pe linie maternă şi fiul unui general k.g.b.-ist din fosta Uniune Sovietică: n.n.), pentru care Putin are datoriile sale de întors în contul anilor cât acesta a ţinut - şi reuşeşte să mai ţină! – o parte a teritoriului moldav în afara hotarelor statului din care face parte de jure.
Despre asta nimic nu s-a discutat la summit-ul respectiv. Sau poate doar câte ceva, lucru care, spre regret, nu poate să fie la discreţia unui muritor de rând.



Republica Moldova
(Revista presei)

„Sud-Est cultural”. Din sumarul revistei desprindem un „avantext” semnat de redactorul-şef Valentina Tăzlăuanu intitulat „Intelectualitatea şi puterea”, unde autoarea punctează starea de fapt a personalităţii disidentului rus Aleksadr Soljeniţân, recent dispărut din viaţă. Mai jos, într-un eseu reverberant, criticul literar Eugen Lungu ni-l prezintă pe clasicul Gheorge Asachi drept un pictor redutabil, iar Arcadie Suceveanu vine să descrie portretul bucovinenaului Vasile Leviţchi, catalogându-l a fi un „poet al preatârziului”. Vom afla dacă e anume aşa şi din ciclul de versuri „Adaos la cartea de vise”, republicat din cartea cu acelaşi titlu al autorului dipărut din viaţă câţiva ani în urmă. Leo Botnaru continuă publicarea romanului „Ruleta românească”. La rubrica „teatru” aflăm meditaţiuni pe tema genului dramatic, printre ai cărui protagonişti îi aflăm pe Jea-Pierre Sarrazac („Partea mea de utopie”) sau Carmen Stanciu („Victime colaterale”).
„Contrafort”. Numărul 167 din septembrie a.c. se deschide cu editorialul „Fructele toamnei în Moldova” semnat de Vitalie Ciobanu, unul dintre cei doi redactori ai cunoscutei ediţii care se supranumeşte a fi „a tinerilor scriitori din Republica Moldova”. Dintr-un început, autorul revelează rolul pretins autoritar al Rusiei în actuala panoroma socio-politică şi economică a lumii, apoi trece subtil la relaţia personală reciproc avantajoasă dintre Voronin şi Putin, ca apoi să finalizeze cu alta, deloc amicală, „Voronin-Chirtoacă (primarul Chişinăului)”. La rubrica „Cronică de carte” sunt prezenţi autorii Oleg Bemaz cu „„Cortina de ceaţă” sau faţa nevoalată a politicii româneşti” (V.Tismăneanu, M.Mihăieş, Cortina de ceaţă), Vitalie Sprânceană cu „Despre un trecut viitor al literaturii” (Tzvetan Teodorov, La litterature en perfil), Grigore Chiper cu „Cetatea din piatră de pe suflet” (Vasile Romanciuc, Olimpul de plastic: Recitirea proverbelor (poezie). Printre alte scriituri valoroase, mai putem citi un interviu cu Andrei Codrescu, intitulat în mod deliberat „Nu avem nevoie de autoritţi care să ne elibereze certificate pentru scris”, unde este luată în furci legea adoptată recent în Parlament ce prevede în fapt cenzurarea de către autorităţi a cărţilor editate în R.M. Acelaşi Vitalie Ciobanu ne prezintă revista „„Viaţa romănească”, în ascensiune”, iar la rubrica „Literatura germană contemporană” apare inegalabilul „Dieter Schleasak – trilogia transilvană”. Mai departe, istoricul Vladimir Bulat ne transfera imaginar „De cealaltă parte a Dunării: Serbia creştină”, propunându-ne un articol la temă, iar la rubrica tradiţională „Semnal de cărţi” aflăm referinţe succinte la volumele „Turnătorul de medalii” de Anatol Moraru, „O pasăre pe sârmă” de Ioana Nicolae şi „Copil la ruşi” de Leo Botnaru.
„Stare de urgenţă”. Noupromovata „revistă de literatură, artă şi atitudine” va ajunge, în luna decembrie, la un an de la apariţie (felicitările noastre (!)), echipa redacţională avându-şi trecute pe cont opt numere, unul mai incitant ca altul, ultimile cinci dintre care pot fi lecturate deja on-line. În paralel cu cei de la Contrafort, Marius Ianuş, Dumitru Crudu şi alţi câţiva scriitori tineri şi-au asumat responsabiltatea de a studia realitatea basarabeană din mai multe unghiuri, probând diferite modalităţi scriitoriceşti pentru a-i afla dedesubturile labile. Un atare soi de experienţa utilă pare să fi dat roadă încă din primele trei numere: insăşi faptul formării unui grup de scriitori, mai puţin sau deloc elitist în comparaţie cu spiritul contrafortist, lasă loc unei perspective dinamice de creaţie, dat fiind şi faptul activării unui program literar („fracturismul”) şi istorico-social deschis, corelat cu realitatea la zi („frica la moldoveni”). Numerele patru şi cinci ale revistei se centrează pe istoricul mişcării naţionale de R.M. şi factorii ce au împiedicat evoluţia lui (text de Radu Benea difuzat la Radio Europa Liberă), pe de o parte, precum şi pe întrebarea, deloc retorică, „Cine sunt şi ce vor tinerii scriitori din Republica Moldova?”, la care răspunde Dumitru Crudu, pe de altă parte. De fapt, răspunsul poate fi ghicit şi din variatele ca stil poeme fără rimă, dar cu ritm interior, aparţinând unor poeţi precum Ion Ştefănescu (Cod), Mihai Vakulovsky (Poem din carmine) sau contraversatul Marius Ianuş (Căciula lui Guguţă). Textele publicate în numărul cinci al revistei, ultimul care poate fi găsit pe Internet la adresa www.staredeurgentawordpres.com, relevează aceeaşi ideie de continuitate social-artistică a tinerilor autori amintiţi mai sus, la care se adaugă nume de scriitori din generaţia mai în vârstă precum Vladimir Beşleagă sau Leo Botnaru. În plus, autorii proiectului editorial au reuşit să înfiinţeze şi un cenaclu literar pe lângă Biblioteca „B.P.Haşdeu” din Chişinău, având în mod logic denumirea „Stare de urgenţă”. Premiera întrunirii cenaclului s-a defăşurat în data de 8 noiembri a.c. şi le-a avut ca invitate pe poetele Monica Stănilă şi Ana-Maria Puşcaşu din Timişoara.
„Punct”. Intr-un spaţiu social concret, acolo unde se resimte lipsă acută de organe de presă naţională, orice ediţie românească pare a fi un dar de la Dumnezeu. Revista de cultură cu denumirea „Punct” pare să-şi fi găsit cititorul („între 7 la 77 de ani”, aşa cum se specifică în proiectul editorial), asta mai cu seamă că a ajuns deja să treacă peste cifra rotundă de douăzeci de numere de la apariţie. Nr.21/22 apare pe supracopertă cu imaginea lui Mihai Fusu acompaniat de propriile măşti, cunoscut regizor şi actor de teatru de la Chişinău, cel care a pus în scenă spectacolul „Aşteptându-l pe Godot” la teatrul „Eugen Ionesco”. Microportretul artistului pare să-i fie pe măsură, aşa ca una dintre propriile măşti... Într-o recenzie de film publicată în continuare este oarecum anticipată apariţia pe ecrane a peliculei „Nunta la moldoveni” (regizorul si autorul scenariului, Napoleon Helmis). Coproducţia moldo-română îi are ca protagonişti pe producătorul Dan Raţiu de la Mediana Comunication din Timişoara, pe de o parte, şi firma OWN din R.M., pe de altă parte. Bugetul filmului constituie 600 de mii de euro şi se aşteaptă premiera lui la Festivalul din Berlin. Nu doar pentru studenţii săi, la dilema „Înainte spre Brâncuşi sau înapoi spre Brâncuşi”, răspunde într-un interviu sculptorul Iurie Grecu, lăsând să se înţeleagă că idolul său rămâne inimitabil şi mereu viu în contemporanietate. Într-un asemenea spirit de perenitate culturală ne permitem să punem punct actualei rubrici.



Cota remitentelor creşte, sărăcia face ravagii

Paradoxul înregistrat în Republica Moldova în ce priveşte cota înaltă a remitenţelor în PIB, pe de o parte, şi sărăcia ce face ravagii în societate, pe de altă parte, are o explicaţie oarecum logică dacă e să ţinem cont de lipsa resurselor energetice interne şi gradul înalt de corupţie în rândul funcţionarilor de stat, începând de la cei cu grade minore şi teminând cu pesoanele din conducerea de stat. Dintr-un studiu realizat recent reiese că doar câteva zeci dintre funcţionarii moldoveni şi-au declarat averile autorităţilor fiscale, restul făcând pe „neznaiul”, adică „pe prostul”. Există şi o altă modalitate de a trece sub tăcere averile în bani sau bunuri imobile, aşa cum a făcut, spre exemplu, preşedintele în exerciţiu Voronin, care a trecut pe numele soţiei circa 7 milioane de lei moldoveneşti, devenind un simplu contribuabil. Fiţi siguri că pe lângă cei 166 de milionari (în lei modoveneşi (!)) pe care îi are statul moldav la ora actuală mai pot fi „etichetaţi” astfel alţii peste 166 de „nemuritori”, asupra cărora domină autoritar cei doi miliardari autohtoni – Oleg Voronin şi Anatol Stati...

În prăpastia ce a apărut între numărul infim de „bogătaşi” şi milioanele de oameni sărăciţi de o conducere autoritară şi bastardă se află emigranţii, adică cetăţenii care au ajuns (se impune să specificăm că din cauze implicit econmice) pe alte tărâmuri, de acolo, din depărtare, încercând să construiască acea punte iluzorie dintre orizontul negru al sărăciei lucii şi cel având nuanţe roze al bogătaşilor moderni. Deja de câţiva ani la rând de muncă istovitoare peste hotare nu se întâmplă minunea, banii trimişi pentru părinţii, fraţii şi surorile rămase acasă, după circuitul financiar firesc, ajungând până la urmă în băncile vs. buzunarele miliardarilor şi a celor câteva sute de milionari despre care aminteam mai sus. De aici şi PIB-ul în creştere progresivă, cu o pondere de circa 38% în anul 2007. De aici şi valoarea ridicată a leului moldovenesc în raport cu dolarul american, care se află actualmente pe locul doi la acest capitol în răndul monedelor naţionale a celorlalte nouă ţări din CSI. Doar Tadjikistanul a înregistrat o cotă a remitenţelor în PIB mai înaltă decât Republica Moldova, potrivit unui raport al Băncii Mondiale, pe următoarele locuri fiind plasate statele Tongo, Lesoto şi Honduras...

Din acelaşi raport anual aflăm referitor la fluxul remitenţelor în PIB că R.M. se menţine în acest clasament mondial, volumul transferurilor băneşti de peste hotare crescând cu peste 50% în primele nouă luni ale anului 2008 faţă de aceiaşi perioadă a anului precedent, atingând cifra astronomică de 1mlrd. 108, 87 mln. USD. Până la finele anului 2008 este prognozat un volum de remitenţe înalt în India (30 mlrd USD), China (27 mlrd USD), Mexic (23,8 mlrd. USD) şi, undeva pe aproape în listă, România (9 mlrd USD).

Cu toate că, aşa cum prevăd experţii BM, ritmul de creştere a remitenţelor în PIB va scădea puţin în viitorul apropiat din cauza crizei economice mondiale şi, respectiv, a scăderii cererii de forţă de muncă în ţările UE şi a altor state dezvoltate din lume, imigranţii moldoveni se reorientează spre piaţa de muncă din Est, în special Rusia, acolo unde, cu puţină insistenţă, ar putea căpăta uşor şi cetăţenie dublă, fără speranţa, însă, ca pe viitor, în cazul revenirii în republică, să poată deveni funcţionari de stat. Actuala lege nu permite un asemenea aranjament fericit. Dubla cetăţenie fiind prohibidă printre persoanele din categoria respectivă. Dar cine va vrea să revină acolo unde domină sărăcia şi corupţia? Poate că anul 2009 va dicta alegerea corectă?..


E binevenită ideea apariţiei unei reviste româno-spaniole în Cantabria” (Interviu cu Carmen Martin Nuñez, consilier probleme Sănătate, Imigraţie şi Cooperare întru Dezvoltare, Primăria Santander)

A.L.: În fine, s-a ivit posibilitatea să facem o întâlnire, deoarece mai mereu sunteţi prinsă în activităţi legate de responsabilităţile pe care le impune funcţia Dvs. deţinută în Consiliul primăriei oraşului Santander. De rând cu celelate responsabilităţi pe care le aveţi la primărie, ne-ar interesa în mod special să punctaţi care Vă sunt scopurile prioritare în direcţia rezolvării problemelor legate de viaţa de zi cu zi a imigranţilor din regiune?

C.M. Nuñez: Se impune să fac o precizare vizavi de preocupările noastre legate de imigranţi şi anume că interesul pe care îl manifestăm faţă de această parte a populaţiei
cuprinde, în mod logic, doar pe rezidenţii din capitala Cantabriei, iar obligaţiunile pe care le avem faţă de ei nu sunt dictate atât de lege, ci implicit de realitatea cotidiană şi de bunăvoinţa şi deschiderea sufletească manifestată de echipa formată la primărie către soluţionarea unei atare tip de problematici. Aşadar, reieşind din necesităţile la zi ale imigranţilor, elaborăm proiecte legate de integrarea lor în societatea spaniolă, acordăm consultaţii juridice, patronăm diverse manifestaţii cultural-sportive etc. De această activitate complexă se ocupă în mod direct şi Centrul Municipal de Emigraţie şi Cooperare întru Dezvoltare, înfiinţat în data de 20 februarie a.c. şi luat sub patronajul Primăriei Santander. Căutăm prin orice mijloace să ne facem utili imigranţilor din regiune, iar eu personal îi consider drept orăşeni de ai noştri cu toate drepturile şi obligaţiunile ce derivă dintr-un asemenea statut social. Am o stimă deosebită faţă de ei, căci, să recunoaştem, sunt acei oameni care contribuie efectiv la creşterea economică şi culturală a statului spaniol. Deci, ne simţim datori să le susţinem aspiraţiile frumoase...

A.L.: Suntem afectaţi cu toţii de criza economică acută din Spania. Cum se resimte magnitudinea unui asemenea impact cu referinţă la imigranţi? Ce soluţii aţi preconizat pentru a contracara consecinţele recesiunii asupra imigranţilor, considerată pe drept parte a socieţăţii cea mai vulnerabilă în plan economic?

C.M. Nuñez: ...Facem ceea ce am realizat şi până în prezent, adică ne străduim sa-i ajutăm pe toţi cei care se adresează Primăriei Santander. Dispunem şi aplicăm cu succes un plan de ajutorare economică pentru închirieri de imobile destinat imigranţilor rezidenţi în oraş, acei care nu au depăşit vârsta de 35 de ani, dealtfel valabil şi pentru cetăţenii spanioli, proiect ce se bucură de o largă aplicare în masă. Să mai adaug că susţinem economicamente procurarea manualelor şi rechizitelor şcolare pentru copiii imigranţilor care studiază în colegiile din oraş. De asemenea, promovăm în măsura posibilităţilor proiecte vitale în afirmarea cultural-sportivă sau religioasă, venite de la persoane fizice sau din partea diverselor asociaţii ale imigranţior din Cantabria, inclusiv româneşti...

A.L.: In acest context, ne-ar interesa să vă opriţi mai detailat asupra cazului românilor, caci vizăm o comunitate imensă care alcătuieşte, împreună cu cetăţenii moldoveni, cea mai mare parte din cei circa 30 de mii de emigranţi împatronaţi în provincie până în la sfârşitul anului 2007. Respectiva comunitate a românilor şi basarabenilor, luaţi împreună, a crescut masiv în ultimii 2-3 ani, depăşind cu mult numărul imigranţilor ecuatorieni sau peruani care deţineau majoritatea până nu demult. Vizezi în acelaşi context cetăţenii români şi cei basarabeni, fiindcă nu e o noutate perntru nimeni că sunt aceiaşi naţiune, ţin de o cultură şi au o istorie comună, exprimându-se, în mod firesc, într-o limbă care doar un neghiob o poate numi altfel. Publicasem într-un număr anterior al revistei Român in lume o fermă referinţă a D-voastră îndreptată împotriva românilor care vin sa cerşească sau să fure în Spania. Am accentuat atunci faptul că ne referim mai mult la ţiganii veniţi din România, care nu nicidecum nu trebuie confundaţi cu românii nativi. Ce părere aveţi acum?

C.M. Nuñez: Părerea mea a rămas neschimbată de atunci încoace, cu toate că după ce am auzit din diverse surese de informare în masă despre atitudinea realmente strictă a guvernanţilor din Italia în ce priveşte imigranţii de etnie romă aflaţi în această ţară şi măsurile drastice pe care le aplică autorităţile de aici asupra străinilor neajutoraţi, înclin să cred că noi, spaniolii, ar trebui să o luăm mai încet, altfel putem fi învinuiţi de rasism în propria ţara, lucru nepermis într-un stat care se vrea a fi democratic. Spania are o istorie şi o experienţă proprie a emigraţiei masive şi ar fi o nerozie să tratăm astel imigranţii noştri, de orice etnie nu ar fi aceştia. Alta e că măsurile ce se impun trebuie luate fără ca ele să depăşească limitele legale. Despre românii şi moldovenii de la noi pot spune doar cuvinte frumoase şi mă bucură tendinţa comună de a se integra în societatea spaniolă fără ca să uite de origine lor. În văd mereu dornici de a se afirma ca identitate naţională, participând la diverse manifestaţi culturale sau sportive, cum ar fi, spre exemplu, cele două festivaluri interculturale care se desfăşoară tradiţional în fiecare an în oraşele Santander şi Torrelavega...

A.L. V-am observat recent la festivităţile de deschidere a turneului anual „Copa laboral” de Fotbal - 7 în Cantabria, unde participă 36 de echipe alcătuite din imigranţi din diverse ţări ale lumii. În cadrul turneului s-a inclus şi echipa Moldstar, ocupanta locului trei în 2007, reforţată în acest an cu patru cetăţeni români. Îi curios faptul ca în acest an s-au inclus în competiţie şi reprezentantele sexului frumos, având inclusă în competiţie o grupă formată din 6 echipe. Voiam să mai zic că nu demult, într-o duminică dis-de-dimineaţă, V-am reîntâlnit la capela româno-catolică din oraş, participând la o agapă religioasă de rând cu enoriaşii de aici. Aţi devenit astfel omniprezentă la tot soul de manifestaţii şi asta bucură imigranţii noştri.

C.M. Nuñez: E o activitate plăcută care intră direct în atribuţiile mele de serviciu, dar, ca să fiu sinceră, sunt flatată de asemenea tip de invitaţii şi nu le pot refuza. Mai ales că românii cu spaniolii au atâtea lucruri în comun, zic asta vizavi de originaritatea latină a limbii, precum şi de aparteneţa comună la UE, unde avem drepturi şi obligaţiuni similare.

A.L.: Dat fiind faptul că cetăţenii români împreună cu cei moldoveni sunt comunitatea cea mai numeroasă în Cantabria, a apărut ideea editării unei reviste cultural-educative şi de divertisment româno-spaniole în Cantabria, destinată în mod special copiilor şi adolescenţilor „visători”, pentru ca ei să nu-şi uite limba, tradiţiile naţionale etc. Care sunt pârghiile instituţiei D-voatre de a susţine asemenea tip de iniţiativă? Or, cunoaştem că numărul de copii din familiile de imigranţi români sau basarabeni s-a dublat în ultima vreme, mulţi dintre ei fiind născuţi în Spania şi abia de mai vorbesc limba natală. Cred că sunteţi de acord că o revistă ar fi o sursă informativă utilă susţinerii viabilităţii memoriei colective în acest sens. Revista propriu-zisă are deja un proiect iniţial şi o denumire simbolică (Eldorado), fiind apolitică şi propunând ceea ce lipseşte copiilor şi familiilor româneşti, adică un cumul de informaţie cu destinaţie specială, ce cuprinde domeniul didactico-educativ în forma lui aplicativă coresponzând situaţiei în cauză. Ideea respectivă e susţinută de multe voci ale reprezentanţilor familiilor copiilor şi adolescenţilor noştri şi corespunde cerinţelor unei realităţi socio-lingvistice care îi avantajează în faţa imigranţilor veniţi, să zicem, din ţarile Americii Latine, copiii cărora nu sunt atât de afectaţi de consecinţele grele ale integrării în noua societate şi, lucru destul de important, ale păstrării propriei identităţi naţionale. Care dintre părinţii-imigranţi nu doresc binele propriilor copii şi acest pur sentiment se impune a fi susţinut în cazul dat cu materiale selectate din ţara de origine. Doar se ştie că familiarilor le vine destul de greu să-şi educe copii departe de casă în sensul de a le menţine vie identitatea naţională, adică pentru ca aceştia să nu se simtă deprimaţi din cauza schimbării habitatului. Visurile într-o lume mai frumoasă, mistică chiar, stare afectivă proprie vârstei lor, aşa cum reiese şi din idiomul „Eldorado”, le poate fi alimentat, paralel cu alte surse de informaţie, de un asemenea proiect editorial informativ-ilustrativ.

C.M. Nuñez: Nu sunt la curent într-atât de profund cu situaţia descrisă mai sus, dar o vom studia neapărat. În ce priveşte atitudinea noastră faţă de imigranţii români şi basarabeni, trebuie să spun că ea nu poate fi una privilegiată, asta pentru a nu dezavantaja niciuna dintre etniile conlocuitoare. Politica imigraţionistă a Primăriei Santander rămâne a fi una a egală pentru toţi, indiferent de rasă sau naţionalitate. Oricum, e binevenită ideea editării unei reviste româno-spaniole în Cantabria, doar că va fi necesar să medităm asupra unui astfel de proiect editorial, care, în cazul promovării, înseamnă anumite cheltuieli adiacente, iar noi nu le putem suporta de unii singuri. De fapt, nici nu intră în obligaţiunea noastră să susţinem financiar editarea revistelor comunităţilor de imigranţi, şi mai apoi nici nu avem aşa practică, dar am putea face o excepţie în cazul că există şi alte surse de fiunanţare. Aşa încercăm să ne facem treaba cât mai bine.

A.L.: Mulţumim pentru timpul acordat revistei Român în lume şi dorim să Vă aflaţi şi pe viitor în centrul atenţiei imigranţilor, aşa cum sunteţi şi acum...


Reversul realitaţii. Reţetă contra anonimatului colectiv

O fină premoniţie a avut clasicul literar Lucian Blaga, afirmând despre viitorul populaţiilor ţărilor Europei ca despre un veritabil „anonimat colectiv”. Respectiva prezicerea s-a făcut pe la jumătatea secolului trecut, cam pe atunci când celebrul general De Gaulle a emis ideea formării Uniunii Europene. Dacă nu greşesc, marele nostru român s-a exprimat astfel în paginile cunoscutului său volum filozofic „Zări şi etape” (1968), editat după trei ani după moartea autorului... Rămâne ca să medităm, împreună sau fiecare în parte, asupra avantajelor/dezavantajelor vieţii în cadrul unei uniuni de state europene aflată actualmente în plină extindere. Paralel cu populaţia autohtonă, milioane de imigranţi locuiesc şi muncesc legal/ilegal în ţările membre ale UE sau tind cu toată fiinţa să le treacă hotarele (deasemenea legal/ilegal). Aşadar, „anonimat colectiv” la care se referea Blaga prinde contur şi se transformă într-un mod de viaţă mai mult sau mai puţin oarecum reconfortant atât pentru alogeni, cât şi pentru imigranţii din ţările est-europene, sud-americane, asiatice sau africane. Nici riscul iminent de a pierde din rădăcinile fireşti care-i leagă de plaiul natal nu-i sperie pe aceşti oameni căutători de o altă soartă, una mai bună, şi nici criza economică a momentului pare să nu îi face să dea înapoi. Poate doar pe unii... Ei poartă pe umeri povara realităţii de rând cu alogenii, fiind totuşi o parte distinctă a societăţii în care trăiesc şi unde sunt mai mereu în proces de integrare.
Globalizarea ar fi sinonimul uzual al lumii moderne vizavi de acel prezis (şi în parte real!) „anonimat colectiv” blagian. Desigur că, pentru cine îşi doreşte, există diverse căi de ieşire din acest complex mecanism al societăţii moderne, fără însă a-i cauza careva prejudicii. Ba din contra. Realizarea dorinţei de emigra din ţara de origine, acolo unde aproape că nu există şanse de a face faţă problemelor financiare, ridică starea sufletească a noilor-veniţi şi le dă aripi în procesul de adaptare la o altă realitate social-economică, dacă e să ne referim la state cu un înalt nivel de dezvoltare precum Italia, Germania sau Spania. Altfel zis, faptul de a lua totul de la zero şi şansa minimă de a se afirma într-o societate unde pare că nu îşi va găsi un loc al său îi imprimă imigrantului un plus de ambiţie în acţiuni, o dorinţă arzătoare de afirmare (sic!). Subiectul tratat merită un studiu aparte desfăşurat, însă ne vom limita, din lipsă de spaţiu, la o părere personală vizavi de prestaţia bună la locul de muncă a cetăţenilor români sau moldoveni din Spania, fără însă a avea intenţia de a generaliza fenomenul.
O individualitate cu spirit creator are şanse mai mari de succes în societatea modernă. Oamenii întreprinzători şi cu spirit novator sunt cei meniţi să facă un echilibru util într-o lume exclusiv consumistă, acolo unde domină în mod arbitrar puterea banului. Să facem abstracţie aici de persoanele suspuse, gen rău-famaţii politicieni sau alte VIP-uri din lumea mondenă. Viaţa lor spirituală s-ar putea să fie departe de cea care le este afişată pe chip. Aşa că, păzea! Vizăm în mod special persoanele umile, însă cu o bogată natură spirituală. Spre ei să ne îndreptăm privirea atunci când vrem să diseminăm valoarea umană, chiar dacă aceştia, din neobişnuinţă, se vor simţi sinchisiţi la început. Să le dăm ce-i a lor, fiecăruia după merit. În primul rând credinţă în forţele proprii, indiferent care şi unde activează.
Pare-se că a devenit o normă ca, la adresa imigranţilor din România sau R.Moldova, să se vorbească de bine la locurile lor de muncă. Motivele care îi fac pe localnici să se pronunţe astfel le veţi găsi şi în cele relatate mai sus. Unul dintre cei mulţi şi dornici de a ieşi din „anonimatul colectiv” poate fi catalogat şi protagonistul rândurilor de mai jos, Eugen Verdeş, basarabean de origine, venit cu câţiva ani în urmă de la Chişinău pentru a se stabili cu traiul, împreună cu toată familia, în capitala Cantabriei. Chipul bonom îl poţi recunoaşte uşor din mulţime. A tins mereu să pornească o afacere proprie, un proiect de activitate care să-i reveleze bunele intenţii şi să-l facă puţin mai independent de necesităţile cotidiene care împovărează şi aşa puţin uşoara viaţă de imigrant. După ani de căutări repetate şi dezamăgiri cu efect recrudescent, a reuşit să-şi aducă toată familia în Spania şi să se facă autonomo. Deocamdată nu are prea mari venituri din afacerea sa, dar, avându-l pe fiul Oleg în echipă, Eugen Verdeş a reuşit să deschidă o mică întreprindere de turnat plăci de beton armat, având forme tradiţional-artistice originale aplicate şi fiind destinate diferitor îngrădituri sau porţi. Aria de utilizare a prefabricatelor devine tot mai largă, fiind atrăgătoare sub aspect estetic şi eficientă din punct de vedere al siguranţei.
Localul originalei fabrici se află în Meruelo, un pitoresc sătuc cantabr din apropierea Santanderului. Pe lângă reproducerea exactă a formelor materialelor de construcţie obişnuite (cărămida, piatra naturală, etc.), bucura ochiul liniile vii aplicate pe unele modele de lucru, preluate parcă din arta tradiţională românească. Fără ca să nege afinităţile artistice propriu-zise, proprietarul ne captează privirea cu unele imagini realizate la Feria Internaţională de Construcţie „Habitad” (2008) din Torrelavega, unde s-a prezentat, alături de alţi 300 de participanţi, cu diverse mostre de plăci prefabricate din beton-armat. La renumita expoziţie internaţională anuală, desfăşurată la finele lunii octombrie şi dedicată exclusivamente domeniului materialelor de construcţie, a fost prezent, printre alte oficialităţi, preşedintele Cantabriei Miguel Angel Revilla, care a ţinut să vadă mostrele cu nuanţe de artizanat turnate în diverse forme ale moldoveanului nostru, apreciindu-le pe măsură şi interesându-se de procesul de producere. Mai mult, un canal local de televiziune a realizat şi difuzat deja un scurt-metraj documentar despre această unică participare românească la sus-amintita Ferie, fapt onorabil pentru întreaga familie Verdeş. Să fie oare aceasta un pas spre ieşirea din cercul îngust al arhiprezentului „anonimat colectiv”!


Cinematografia ca argument

Să spunem lucrurilor pe nume: cinematografia din Republica Moldova, cea de până şi după declararea „independenţei republicii”, are puţine la număr realizări importante pe plan internaţional, care, pe lângă toate deficieţnţile de ordin corelativ, palpită de imagini memorabile reţinute de cinemani sau oameni care pur şi simplu posed o sensibilitate aparte pentru arta cineastică contemporană. Producţiile cinematografice venite din exterior, în special cele din Rusia, prin abundenţa nestăvilită şi valoarea artistică sau documentară oarecum discutabilă, au influenţat sau chiar au redus la minimum dezvoltarea cinematografiei autohtone şi, în consecinţă, s-a suprapus unei tendinţe fireşti de instaurare definitivă a primatului spiritului naţional în domeniul respectiv. Procesul interactiv de durată a produs şi continuă să producă transformări care par a fi irevocabile în mentalitatea telespectatorilor din republică în sensul lor rusofilic ideologizat . Peliculele cinematografice ruseşti cu iz de „novelă” sud-americană, politizate şi vădit impregnate de rusofilie, continuă să domine cu falsă discreţie tot spaţiul pruto-nistrean.
Lipsa de fonduri financiare din partea statului, dar mai ales lipsa unei forjerii de cadre locale instituţionalizate face să sucombeze, una după alta, puţinele câte au mai rămas case de filme basarabene. Granzii de odinioară precum „Luceafărul” şi „Moldova-Film”, acolo unde a fost turnate în perioada sovietică peliculele artistice de referinţă ca „Lăutarii” şi „Dimitrie Cantemir”, au lăsat loc iniţiativelor private ale regizorilor şi producătorilor talentaţi, care caută azi să reziste pe cont propriu intemperiilor economice ale vremurilor sau fac uz de colaborări fervente cu companii de peste hotare. Asta în caz că animatorii reuşesc să găsească o companie sau „un om cu bani” care să le accepte şi să le promoveze proiectele.
Într-un număr precedent al ziarului s-a făcut referinţă la filmul documentar „Aria”, subiect care viza viaţa şi opera sopranei şi actriţei Maria Cibotari, peliculă documentară cu care, în anul 2005, regizorul Vlad Druc şi scenaristul Dumitru Olărescu au participat cu vădit succes la Festivalul Internaţional al Filmului Documentar organizat de OWH TV Studio, unde au obţinutt premiul întâi.
De un nou succes în domeniu s-a bucurat anul acesta Valeriu Jereghi, scenaristul şi producătorul filmului artistic de lung metraj „Arrividerci”, peliculă care a fost distinsă cu Grand-Prix-ul Teleforumului XI Eurasia. Pelicula punctează viaţa a doi copii, un băieţel şi o fetiţă, rămaşi fără părinţi într-un sat moldovenesc. Părinţii sunt lipsă – tata e dat dispărut, iar mama e plecată în Italia ca imigrant. La acest festivalul de filme artistice şi documentare televizate au participat autori a peste 200 de pelicule cinematografice din 20 de ţări ale lumii. Succesul neaşteptat a cineştilor moldoveni a survenit în urma votului dat de un juriu profesionist, de la care a lipsit în mod motivat autorul proiectului câştigător.
Ideea proiectului cineastic „Arrividerci” a pornit de la faptul că fiecare al nouălea copil moldovean trăieşte fără unul sau ambii părinţi. Drama jucată de Ion şi Mihaela Babenco în rolulrile principale, copii rămaşi fără părinţi într-un mediu social ostil, trezeşte interes şi sentimente autentice din partea telespectatorilor. În mod logic, pelicula „Arrividerci” a trezit şi interesul criticilor din Franţa, Italia, China, Bulgaria, Muntenegru şi Ucraina. Să sperăm că meritatul interes al critricilor de peste hoatare nu va fi unul de scurtă durată...