Scrisoare-confesiune sau ecoul unei dureri sufletești de Valentina Parfeni

Scrisoare-confesiune sau ecoul unei dureri sufletești

Sunt fiica unei familii demne și iubitoare de muncă, care a trecut prin toate amărăciunile deportării nedrepte din negrul an 1949.

Era o noapte de vară. În ograda noastră au intrat niște soldați înarmați. Mama se pierdu cu firea și a încercat să se ascundă, dar... Tata și fratele mai mare nu erau acasă. Ne-au permis să luăm cu noi lucrurile cele mai necesare și ne-au împins într-un camion. Așa am fost duși tocmai în Taiga. A trecut atâta timp de atunci (aveam 5 ani), dar nu pot să-mi amintesc fără înfrigurare de acel iad blestemat în care am nimerit din voința ”părintelui popoarelor”, ”iubitului tuturor copiilor de pe planetă - tiranului Stalin. Îmi amintesc cum în fiecare dimineață, înainte de a pleca la lucru sub escortă, mama i se ruga lui Dumnezeu ca să ne cheme la dânsul și să ne izbăvească de foame, de chinuri și de suferinți, astfel ca să-i fie și ei mai ușor să treacă în lumea celor drepți.
După o jumătate de an a venit la noi și tata. Viața se schimbă brusc spre bine. El nu era considerat deportat și a reușit relativ ușor să ne aranjeze la un loc de muncă, să construiască o cocioabă din lemn, să înjghebe o gospodărie. În tot acest timp, noi locuiam în barăcile comune, oricum eram bine alimentați.
În anul 1952 ne-a parvenit o veste tristă din Moldova: murise fratele mai mare, Pavel, în vârstă de doar 21 de ani. Nici până acum nu știm bine în ce împrejurări a murit. Timpul trecea încet. În lungile nopți siberiene vedeam visuri frumoase, cu meri, peri ți cireși doldora de rod. Mare îmi era dezamăgire când, spre dimineață, deschideam ochii și auzeam viscolul turbat de afară.
În primăvara anului 1956 ni s-a comunicat că suntem liberi, că avem dreptul să ne întoarcem acasă și că puterea locală ne va întoarce neapărat averea confiscată. Această veste ne-a produs o mare bucurie în suflet... În vară ne-am întors pe pământul strămoșilor, însă nu aveam unde să locuim. Casa ne era ocupată de alți oameni. Ne-au adăpostit rudele. Tata s-a adresat la autoritățile locale și ni s-a promis marea cu sarea. L.C.Dudnic, președintele sovietului sătesc, l-a rugat pe tata să le permită feciorilor Nicanor și Dimitrie să plece la tăiat pădure în orașul Arhanghelsk. I-a mai promis că la întoarcerea lor ne vor găsi pe toți în casa noastră. Puteți să vă închipuiți cu câtă bucurie îi pregătea mama de drum. Ei au plecat cu speranța că vom locui ți noi, în sfârșit, în casa noastră. Întorcându-se peste câteva luni, Nicanor și Dimitrie ne-au gasit în casa lui moș Colea. Cei de la sovietul sătesc îl purtau pe tata doar cu promisiuni deșarte. În cele de urmă i s-a dat de înțeles că nu va mai găsi dreptate la ei, cei care i-au și ticluit dosarul în anul 1949, ca unui culac, ca unui ”element străin socialismului„. Sărmanul tată! Fără mijloace financiare ți fără materiale de construcție, biuindu-se doar pe forțele proprii și pe ajutorul oamenilor buni, a construit o cocioabă în care am locuit mai apoi timp de 13 ani. În locul spinilor el a sădit și a crescut o livadă de toată frumusețea. Ea, livada, a crescut în ciuda strădaniilor și greutăților noastre, în ciuda nedreptății. Cu prima roadă din livadă, tata a cumpărat lemn de casă. Unde mai pui că, odată cu livada, crescusem și noi și ne venise timpul care să ne însurăm, care să ne mărităm. Or, un moldovean adevărat nu-și va permite să primească oaspeții într-o chichineață.
Mama (fie-i țărâna ușoară!) îi spunea des lui tata: ”Va veni ea vreodată, Mihaile, și sfânta dreptate...”. Cu această speranță a și plecat în lumea celor drepți.
Tare a mai vrut tata să ne vadă pe toți, în satul natal, fiecare la casa lui. Fratele Andrei, însă, mai locuiește și astăzi cu cei cinci copii ai săi în Siberia. Poate că ar fi vrut să se întoarcă acasă, dar unde să vină cu toată familia...

Kilometrul 92 le-a fost și casă, și mormânt...

Ne-au ridicat ca și pe multe altele familii de moldoveni, în noaptea spre 6 iulie. Mai târziu am aflat parțial cauza tragediei noastre. Povestea tata că pe atunci, pe baza satului Milești, fusese format e un colhoz și un sovhoz. El lucra în sovhoz în calitate de agronom-tehnician. Se bucura de stimă printre săteni, deoarece era un om destui de instruit. Prin părțile noastre toți îl cunoașteau drept bun pomicultor. Iată de ce cârmuirea kolhozului i-a propus să lase sovhozul și să treacă să lucreze la dânșii. Tata a refuzat. Atunci ei au cerut ca să intre mama în kolhoz. Ea, neprevăzând ce putea urma, deasemenea a refuzat. Faptul acesta a și predeterminat soarta noastră. Am fost incluși în lista culacilor. Nu eram săraci, dar nici prea bogați... Aveam vacă și vițel, multe păsări și o livadă minunată. Argați nu am avut niciodată. Adică nu exista nici un temei de a-i putea socoti pe părinții mei exploatatori. Cu toate acestea, am fost deportați.
...După mulți și grei kilometri petrecuți în vagoane înăbușitoare, în care mai înainte erau expediate vitele, am ajuns la destinație: regiunea Irkutsk, raionul stației Parcium. Cea mai apropiată localitate era orașul Taișet. Iată că se deschid ușile grele ale vagonului. Am ieșit încet afară. Aveam senzația că mi se învârte capul de foame și de dorința de a supraviețui. Santinele stăteau într-un lanț des de-a lungul vagoanelor, cu armele îndreptate spre noi. Însă nu le acorda nimeni atenție. Cei mai vârstnici tăceau, iar noi, copiii, abia de mai putea scânci de istovire fizică. Putea deja privi la lucrurile din jur. După zilele călduroase din Moldova, după cerul senin de la Milești care a rămas în memorie pe toată viața. Din norii grei și cenușii ca plumbul cernea o ploaie măruntă și rece. Îmi amintesc bine cum mama îi spuse cu o voce liniștită unei vecine: ”Ne-au adus aici ca să murim...”, și imediat ne-a strâns la pieptul ei.
Eram la kilometrul 92... Aici ne era și casa, aici ne va fi și mormântul. Aceste gânduri au început să ne urmărească mai des după ce am participat la ”politvzbucică” în așa-numitul ”colțișor roșu”, situat în centru barăcii. Venise o persoană îmbrăcată în uniformă militară și, adresându-ni-se, a exclamat: ”Sunteți aduși aici pentru vecie. Nici voi, nici copii voștri, nici nepoții voștri nu vor avea dreptul să se întoarcă la baștină!”. Imediat s-au auzit țipete din mulțime. Femeile , ridicând mâinile spre cer, întrebau disperate: ”Pentru ce păcat, Doamne, ne pedepsești în felul acesta?”. Tot atunci a urcat pe scenă mătușa Anica Aftanache din Nisporeni și a zis: ”Liniștiți-vă, oameni buni. Nu-i nimic veșnic pe lumea asta. Eu cred că va veni o zi când ne vom întoarce cu toții acasă!”. Imediat s-au liniștit toți cei din jur, iar mama ne-a spus înainte de somn că ne vom întoarce numaidecât la Milețti și ne vom sătura de fructe din livada noastră.
Iată încă un detaliu despre viața noastră pe care nu-l voi uita nicicând. După sosirea lui tata, s-a întâmplat un lucru extraordinar. El s-a interesat cum s-a păstrat slănina din coletul pe care ni-l trimisese în luna august. Mama l- privit mirată și i-a zis că nu-l primise. Tata i-a întrebat de acest caz și pe alți vecini de baracă, însă i s-a răspuns că nimeni din baraca noastră nu primise colete de la rude. Dat fiind că nu era considerat deportat, tata s-a adresat la comandamentul lagărului. S-au făcut cercetări și s-a clarificat că lucrătorii poștei formaseră o bandă criminală care îi fura pe bieții oameni și toți acești netrebnici au fost condamnați.
Vă voi descrie cel mai strașnic tablou care mi s-a întipărit în memoria mea de copil. Nu departe de barăcile noastre se afla un lagăr de deținuți politici. Ei erau păziți de soldați înarmați, având câini și urși dresați în mod special. Îmi amintesc cum se luaseră fiarele după doi deținuți care încercau să se ascundă în pădure... Era o priveliște de sadism nemaivăzut.
În nopțile lungi de nesomn se auzeau deseori vuietul mașinilor care se îndreptau spre pădure. Nimeni nu știa ce se petrece acolo. Odată, însă, jucându-mă prin pădure am descoperit o groapă mare acoperită cu ramuri, de unde venea un miros insuportabil. Cînd am ferit ramurile, am văzut un tablou zguduitor – multe cadavre de oameni. Apoi am aflat că acestea erau mormintele frățești ale deținuților politici necunoscuți.
Să nu credeți, însă, că am avut parte doar de zile întunecoase. Împreună cu alți bărbați, tata a construit o școală pentru noi. Acolo am început să învăț carte pe parcursul a cinci ani... Studiile se făceau în limba rusă, iar noi, copii din Estonia, Ucraina, Bieorusia, Moldova, Lituania etc., sorbeam cu nesaț lecțiile ce ni se predau. Trăiam în bună înțelegere cu toți cei din jur. Împărțeam între noi bucuriile și amărăciunile. Trebuie să precizez că, la kilometrii 92 și 97, majoritatea o alcătuiau familiile din Moldova. Vreau să amintesc câteva nume, anume familiile lui Constantin Buraga, Dimitrie Granaci, Pricopie Jalbă, Gheorghe Pușca, Ion Stamati, Timofei Țopa, precum și ale mătușilor Maria Gorciag, Vera Popescu, Elena Ivleva ș.a. Au fost timpuri grele, timpuri de neuitat.


(articol publicat în ziarul ”Patriotul sovietic” din 6 iulie 1989, nr.81)