miercuri, 3 iunie 2009

COPACUL CĂLĂTOR (ed. Democrația, București, 2007)/El árbol viajero (Premiul revistei Katharsis-2008, poeme bilingve româno-spaniole)



Copacul călător 

Pe crengile frânte
ale copacului desfrunzit
strălucesc fructele coapte
în razele unui soare stins demult.

Mâini de copil se întind să le culeagă,
dar nu le ajung.

Aroma amăgitoare a cireşelor de mai
s-a împrăştiat peste sat,
lăsând un copil să caute în disperare
fructele fragede ale copacului călător.

Por las ramas rotas
del árbol sin hojas
brillan las frutas maduras
en los raíces del sol
apagado hace mucho tiempo.


Las manos de un niño intentan recogerle,
Pero no le alcanzan.


El aroma engañoso de las cerezas de mayo
Se esparció por el pueblo,
Dejando a un niño buscar exasperado
Las frutas tiernas del árbol viajero.

Drumul spre dispariţie
trece pe aici,
prin inima fiecăruia dintre noi.

El duce undeva,
departe de pământurile patriei.

Cine ar vrea să-l urmeze?

E o vrere vrăjită a vremii
această despărţire de cei dragi
şi nimeni nu are dreptul să o judece.

Aşa stau lucrurile toate, în ne-moar-te,
rămase din timpul strămoşilor muţi,
doar că lipsa celor plecaţi
lasă drumurile patriei ne-um-bla-te.

El camino de la desaparición
pasa por aquí,
por el alma de cada uno de nosotros.


El se dirige a alguna parte,
lejos de la tierra natal.


¿Quien lo va a seguir?


Es la voluntad del tiempo
esta despedida de los queridos
y nadie tiene derecho a juzgar.


Así están todas las cosas, cerca de la muerte,
dejadas desde el tiempo de los antepasados.


Sólo que la ausencia de la gente
deja los caminos de esta tierra sin andar.

Tu, cel care ai trecut pe aici,
de ce ai părăsit casa cântecului tău?

Acum stau stafiile în ea şi se distrează,
hălăduind între pereţii
scăldaţi de apele întunericului.

Chicote lugubre sparg liniştea lumii tale.

Tu însă nu te întorci din drumul adevărului
pentru a potoli patosul lor pri-mi-tiv.

Urmele memoriei se acoperă cu praf galben.

Peste ele cad ploile pământului
fără ca să le spele.

În toate lucrurile persistă un mister,
chiar şi dispariţia ta pare a fi mis-te-ri-oa-să.

¿Tu, que pasaste por aquí,
porque dejaste la casa sin tus cantos?


Ahora viven allá los fantasmas,
quines se divierten detrás de las paredes
impregnados por aguas de la oscuridad.


Gritos tenebrosos revientan
un mundo de silencio.


Pero tú no volverás
para calmar su espíritu primitivo.


Los rastros de la memoria
se tapan con el polvo amarillo.


Encima de ellos se caen las lluvias de la tierra
sin poder lavarle.


En todas las cosas queda un misterio
z todavía tu desaparición
parece milagrosa.

De te întrebi cum e aici,
pe-acest munte uitat,
însoţit doar de taina singurătăţii,
glasul ascuns al tăcerii îţi va răspunde.

Auzi adevărul cum se revarsă
cu apele repezi de munte,
murmurând printre pietrele reci?
Cine va sta să-l asculte?

Si te preguntas como es aquí,
encima de esta montaña olvidada,
acompañado solo por el misterio de la soledad,
la voz escondida del silencio te va a responder.


¿Mira la verdad como se rebosa
con las aguas rápidas de la montaña,
susurrando por las piedras frías?


¿Quien le va a escuchar?

Departe de casele noastre
se stinge soarele.

Dispariţia sa nu este misterioasă...

Cineva stă îngrijorat pentru viaţa albinelor albe,
care fac miere, multă miere,
în stuful de pe acoperişurile caselor
rămase însingurate.

Lejos de nuestras casas
se apaga el Sol.
Su desaparición no es misteriosa...


Alguien es muy cuidadoso
por la vida de las blancas abejas
que produce la miel, mucho miel,
dentro del junco de los tejados
que cubren las casas desaparecidas y ellas.

Gândurile ce te caută,
Ţară a Făgăduinţei,
par a fi nişte fiinţe străine,
de parcă nu le-ai recunoaşte,
de parcă nu mai ştii că sunt
şi că te doresc mai mult decât este permis.

Ele te caută întruna, Ţară a Făgăduinţei,
însă nu te găsesc.

Numai morţii îţi cunosc
gustul curat al ţărânii.

Los pensamientos que te buscan,
la Tierra prometida,
son unas crías extrañas,
que tú, parece, no lo distingues,
no lo reconoces y no queréis saber
que ellas te quieren más de lo posible.


Ellas todavía te quieren, la Tierra prometida,
pero no te van a encontrar.


Solo los muertos conocen
el aroma verdadero de la pólvora.

În ţara munţilor mâhniţi,
vântul e marele voievod al văzduhului.

Oamenii sunt ca puful de păpădie
împrăştiat pe la margini de drumuri.

Aici este loc pentru toţi,
chiar şi pentru acei
care zadarnic încearcă să vorbească
limba bătrânilor munţi.

En el país de las montañas tristes,
el viento es el gran rey del aire.


La gente de este país
son unos plumones de la amarguera,
esparcidos por las orillas del camino.


Aquí hay lugar para todos, incluso y para aquellos
que en vano intentan hablar
la lengua de las tristes montañas.

Ascultă cântecul trist

al si-re-ne-lor
şi ve-i adormi în braţele vântului lin
deschise larg peste ape.

Escuche la triste melodía
de las sirenas
y te vas a dormir en los brazos del viento
abiertos encima de las aguas.

În liniştea asta amăgitoare
stă numele tău.

Acum nu mai ai nevoie de nimic:

ai dăruit totul, totul,
pentru a te şti liber de orice,
chiar şi de culorile calde ale zilei.

Dentro de un silencio engañoso
se encuentra tu nombre.

Ahora nada necesitas:
regalaste todo, todo,
para liberarte de cualquier cosa,
incluso de los colores calientes del día.

Când pare că totul
se schimbă în juru-ţi
şi umbra cea lungă se pierde-n deşert,
te-ntorci la tine, la cerurile-nalte,
sorbind azurul din limpezi ape.

Când pare că viaţa ce nu-ţi aparţine
se varsă sălbatic în vidul de-alături,
te-ntorci la tine, la taina cea mută
şi ochi de copil au să te recunoască.


Cuando todo parece
que se está  cambiando
y la sombra más larga se perdió en desierto,
volverás a si mismo, hasta al cielo azul,
sorbiendo su luz desde las aguas claras.


Cuando a ti te parece que la vida diurna
se está derramando hacia el vacío cercano,
volverás a si mismo, a su mudo misterio
y ojos de niño te van a reconocer.

Demult nu culegi
florile rare ale bucuriei.

S-a acoperit pământul
cu praful alb al stelelor căzătoare
şi nu mai recunoşti lucrurile
care cândva te înconjurau
cu dra-gos-te.

Pe aici s-a lăsat întunericul
şi nu mai poţi reveni
la leagănul veşnic verde
al vi-su-ri-lor.


Hace tiempo que no recoges
las raras flores de la alegría.


Se ha cubierto la tierra
con el polvo blanco de las estrellas fugaz
y no reconoces más las cosas
que te han rodeado con amor.


Por aquí es la hora de anochecer
y tú no puedes volver otra vez
a la cuna eterna verde de los sueños.

Ce a rămas din tine,

patrie părăsită de timp,
de larma mahalalelor de altădată,
din zilele lungi ale lumii?

Pământul nu mai poartă urmele mici
ale paşilor noştri grăbiţi
undeva spre alte patrii,
departe de casa soarelui.

Sus te salută stelele triste
din ochii copiilor tăi călători.

Cine însă să-i recunoască?

S-au scuturat seminţele magice
ale soarelui acesta mare
şi nu are cine le culege.

¿Que quedó de ti,
mi casa dejada del tiempo,
por el embudo del arrabal de antaño
durante largos días de recuerdos?


La tierra ya no muestra
los rastros pequeños
de aquellos pasos rápidos
que nos conducen hacia otros caminos,
lejos de Casa del Sol.


Desde arriba te saludan las estrellas,
brillando dentro de los ojos
de tus hijos viajeros.


¿Pero quien va a reconocer
sus rostros?


Se ha esparcido las semillas mágicas
de este Gran Sol por la tierra
y ya no hay quien lo recoja.

Acest drum 
nu duce nicăieri.

Tu-mi spui că e un drum prea neted
pentru a duce undeva.

Pe el păşesc doar cei înţelepţi,
ţinându-se de mână ca să nu alunece cumva.

Ei nu se uită în urmă şi nici înainte,
ci merg şi gândesc, merg şi gândesc.

Aşa fac un cerc, apoi un alt cerc,
de parcă s-ar întrece cu cineva.

Drumul îi duce mai departe pe cei înţelepţi,
trecând printre mine şi tine
şi astfel încercând să ne despartă.

Este camino
no lleva a ninguna parte.


Tú me lo dices
que este es un camino muy raso
para llevarte a alguna parte.


Por él pasa solo aquellos que saben,
apoyándose uno en otro
sin miedo a caerse.


Los sabios no miran hacia atrás
o hacia adelante,
paseando y pensando, paseando y pensando…


Ellos hacen un círculo,
después otro círculo
y parece que uno compite con otro.


El camino lleva muy lejos
a aquellos que saben,
pasando entre tú y yo,
así buscando a separarnos.


În căderea cadenţată
a picăturilor de ploaie
răsună un cântec necunoscut.

E ecoul altei lumi,
e cântecul lin al apei
care ne spală de păcate.


Dentro de la caída rítmica
de las gotas de lluvia
resuena un canto desconocido.


Es un eco del otro mundo,
es la melodía quieta del agua
cual nos lava de los pecados.

Uitaţi de umbra
care vă părăseşte pământurile.

O umbră n-a existat niciodată
de una singură,
deşi nu este nimănui necesară.

Ei nu i s-au cântat osanale
şi-i atât de credulă,
încât e gata să vă urmeze oriunde şi oricând.

Uitaţi de această umbră umilă,
lăsaţi-o acum să meargă după soare
sub privirile voastre barbare.

Poate că atunci
când vă va inunda întunericul
îi veţi simţi lipsa.


Olvidéis de la sombra
que dejo la vuestra tierra.


Una sombra
nunca existió una sola,
aunque a nadie es necesaria.


A ella no se le dedicó poemas
y es tan crédula que podría seguir
donde queráis y cuando queráis.


Olvidéis esta sombra humilde.


Dejadla ahora que siga el sol
bajo las vuestras bárbaras miradas.


Podría ser que entonces,
cuando van a inundar las tenebrios,
sintáis su ausencia.


Ascultă muzica zilei ce vine,
e o muzică magică.

Ea curge prin inimile noastre
odată cu sângele, năvalnic,
şi ne apasă pleoapele
ca pe nişte aripi în întuneric,
apropiindu-ne de îngeri.

Escuche la melodía del día que viene,
es una melodía mágica.


Ella corre por nuestras venas
junto con la sangre, impetuosa,
y nos aprieta las parpadas
como a unas alas por la noche,
acercando-nos de los ángeles.


Înfloresc copacii-n cimitire,
nu mai vine Veacul de Apoi.
Cine ar putea să îi întoarcă
pe cei morţi la viaţă, înapoi?

Să-i îmbrace-n alte haine, albe.
să le dea din bunurile lumii.
Cine ar veni să îi adune
pe cei morţi cu viii împreună?

Cine-i acel pe care îl aşteaptă
toţi morţii şi toţi viii împreună?
Cine-ar da viaţă visurilor lor
şi care este clipa oportună?

Aerul se umple de arome
şi albine vin la floare roi.
nimeni nu mai intră-n cimitire
să aducă morţii printre noi.

Doar pentru-o zi, doar pentru o clipită
să aprindă focul la morminte...
Putrezesc părinţii în pământuri
fără de lumină şi cuvinte.


Las flores de los árboles humildes
Han vuelto solas en el cementerio.
¿Quien va a reanimar a los queridos
Para a verlos sanos y felices?


Vestirlos en los nuevos trajes, blancos,
y devolver sus merecidos bienes.

¿Quien va a adjuntar a los que viven,
de una vez, con todos sus queridos?


¿Quien va a realizar lo que soñaron
les daría todo que perdieron?

¿Quien es aquel que todos los esperan
y cual es el momento oportuno?

El aire se llena de aromas
y las abejas buscan a sus flores.

¿Quien va a regresar al cementerio
para traer a todos los queridos?


No es por mucho, solo por un día,
para poder saber de sus deberes…
Están tan cerca todos los queridos,
debajo de la tierra, sin palabras.

DE VOR VENI ACELE ZILE,
când cad fulgii ca îngerii,
tu să nu spui nimănui
ce ai văzut sus, pe muntele negru.

Lasă totul să dispară
în soarele roşu al amurgului
odată cu razele lui reci.

De vor veni acele zile vesele,
când copiii se scaldă
în apele calde ale amiezii,
tu să nu-mi aminteşti că exişti.

Rămâi ascuns în sălbatica ta singurătate,
acolo unde se adună strigătele lumii,
strigăte de durere şi disperare.

E locul spre care duc atâtea drumuri
şi de unde nu începe niciunul.

Si van a venir aquellos días,
Cuando se caen los copos de nieve
Parecidos a unos ángeles,
Tú no me vas a decir
Que has visto allá, arriba,
Encima del pico de la montaña negra.


Deja que todo desaparezca
Al mismo tiempo
Con el sol rojo del crepúsculo,
Resbalándose por sus raíces frías.


Si van a venir aquellos días alegres,
Cuando los niños se bañan
En las aguas calientes del mediodía,
No vas a recordarme de tu existencia.
Quédate escondido
Dentro de su salvaje soledad.


Allá se juntan
Los gritos más largos del mundo,
Gritos de dolor y desesperación.


Es el lugar donde se crucen tantos caminos
Y de donde no empieza ninguno.

A FOST CÂNDVA
sau n-a fost niciodată,
când inimile toate se iubeau:
cădea de sus lumină preacurată
într-un noian de stele, stea cu stea.

Trăiam şi eu pe-atunci ca-ntr-o poveste
şi o căldură trupu-mi copleşea,
trăiam trăirea muzicii acestea,
deşi ştiam că se va termina.

Aşa, cu teamă de a pierde totul,
sorbeam şuvoiul cela, stea cu stea:
o, ce căldură tainică în noapte
întreaga mea făptură cuprindea!

Trăiam cu teamă muzica aceea,
de parcă nu era adevărată.
Trecea prin mine un noian de stele,
A fost cândva
sau n-a fost niciodată...

Ha sido antes o nunca ha sido,
Cuando todas las almas se amaban.


Corría de arriba un río de luz,
Llevando un montón de estrellas
Que siempre así brillaban.


Vivía y yo sin saber por entonces
Así como en medio de un cuento
Y todo mi cuerpo un calor deshacía.
Vivía la vida de aquélla música,
Una muy conocida melodía,
Con este temor de perderla.


Invadido de este miedo profundo,
Sorbía aquel torrente de estrellas
Sin verlo, con todas sus luces.


O, que calor nocturno me amaba
El cuerpo entero,
Por fuera y dentro.


Vivía con miedo la melodía
Que parecía eterna,
Vivía a este instante entero.


Lloviéndote un montón de estrellas,
Ha sido antes o nunca ha sido…

TÂNGUIRE TÂRZIE
într-un oraş înecat
de marea cântecelor străine.

Oameni necunoscuţi
joacă scene bizare de viaţă.

Pe unde ai trecut o dată
nu mai este loc de trecere.

E altfel decât în altă lume
şi aştepţi să cadă întunericul.

Tu ştii să trăieşti într-adevăr,
chiar daca somnul te evită viclean,
chiar daca visurile te văd tot mai rar.

El plañido tardío
Dentro de una ciudad inundada
De un mar de cantos extraños.


La gente desconocida juega
Las piezas raras de la vida.


Donde caminaste una vez
No hay más sitio para pasar.


Allí te sientes diferente
Y estáis esperando que se caiga la sombra.


Tú sabes vivir de verdad
Y no importa si los sueños te evitan con astucia
O que las fantasías te visitan raramente.

A TREBUIT SĂ MERGI
până la capătul pământului
pentru a te şti aproape, cât mai aproape,
de apele reci ale cerului.

Acum sorbi umil veninul albastru al adâncurilor înalte
şi-ţi zideşti zilele, ca pe nişte cărămizi cenuşii,
în zidul strâmb şi străin întins pe malurile mării.

Soarele mare al lumii s-a stins demult,
odată cu surâsul amar al florilor din sicriu.

Mirosul lor răzbate până la cer.

Tenias que ir
Hasta al margen de la tierra
Para sentirte cerca, mas cerca,
De las aguas frías del cielo.


Ahora tomas humilde el veneno azul del cielo
Y colocas tus días como a unos ladrillos grises,
En un pared doblado y extraño.


EL Gran Sol se ha apagado hace mucho tiempo,
En el mismo día con aquellas flores raras
De dentro del féretro.


Sus aromas se suben hasta al cielo.

E ÎNTUNERIC
în imensa Împărăţie
a imaginaţiei.

Ha caído la oscuridad
En el inmenso Imperio
De la imaginación.

INTRĂ ÎN TAINA
peşterii pustii.

Aici stau stâncile sa te salute,
în întunericul ce naşte capete uriaşe fără ochi.

Sunt fii nopţii glaciale
care au rămas să dăinue în timp.

Capetele lor oarbe rătăcesc prin peşteră
până când obosesc
şi se prefac, rând pe rând, în stânci.

Entra aquí dentro del misterio
De la gruta despoblada.


Aquí las rocas te esperan
Desde hace mucho tiempo.


La sombra nace
Las gigantes cabezas sin ojos.


Son aquellos hijos de la noche glacial
Que se quedaron allí.


Sus cabezas ciegas se pierden
Dentro de la cueva desierta
Y se conviertan, una por una, en peñones.

NU AI AVUT OCHI SĂ PRIVEŞTI
spre aştrii tainici şi ştiutori.

Braţele soarelui te-au săltat
şi ai păşit pe pajiştea arsă, plină de mărăcini.

Aşa ai ajuns să atingi
aurul rece al aştrilor orbitori,
lăsând in urmă o lunga trenă de sânge.

No haz tenido ojos para mirar
Hacia los astros misteriosos y sapientes.


Los brazos del Sol te han levantado
Y ya pasaste por el prado quemado,
Lleno de zarzas.


Así llegaste a tocar
El oro frío de los astros deslumbrantes,
Dejando por detrás para que brilla
Una larga cola de sangre.

O SĂ DISPARI ŞI TU,
aşa că nu căuta alte căi de salvare.

Drumurile duc departe, departe de casele voastre,
acolo unde nu sunt urme,
unde dorm morţii în marea lor taină.

Nu te înspăimânta şi mergi cu îngerii alături.

Ei ştiu să te apere de rele,
aripile lor albe acoperindu-te discret.

Vas a desaparecer,
no buscáis otra calle para salvarte.


Los caminos llevan lejos, lejos de vuestras casas,
Por allá donde no hay rastros,
Donde duermen los muertos en su gran misterio.


Sigue sin temor con tus ángeles arreador.


Ellos saben defenderte del mal,
Sus alas cubriéndote discretamente.

O PÂNZA DE NISIP
se lasă peste pământuri.

Glas ascuns de cuc
răsuna din orologiul orb.

Copacii s-au uscat pe rând
în pădurea rămasă fără vietăţi.

La orizont dispar vaporaşe mici de hârtie,
plutind pe ape reci şi purpurii.

În gol răsună strigătul copilului străin,
alergând avan pe colină.

Aşa adormi aici,
la marginea drumului argintiu,
tu, acel care nu ai ştiut niciodată
de ce bat vânturile sălbatice.

Una tela de arena
Se cae lentamente encima de la tierra.


La voz escondida del cuquillo
Suena dentro de un reloj ciego.


Los árboles murieron, uno a uno,
Dentro de un bosque quedado sin vida.


Al margen del horizonte se pierden de la vista
Los pequeños vapores de papel,
Navegando por las aguas frías y purpúreas.


En vano suena el grito de un niño extranjero,
Corriendo raudo por la colina.


Así te quedas durmiendo aquí,
Al margen de este camino plateado,
Tú, aquel que nunca lo haz sabido
Porque sopla el viento salvaje.

OCHII SENINI AI DIVINITĂŢII
privesc din cer prin porţile largi ale lumii.

Nu ai de ce te teme,
atâta timp cât ei veghează somnul micilor spiriduşi.

Un semn din ceruri te apropie de tine
şi te îndepărtează de toţi ceilalţi.

Los ojos de las divinidades
Miran hacia al cielo
Por las puertas abiertas del mundo.


Ahora sigue sin miedo
Cuando ellos vigilan el sueno de los trasgos.


Un señal desde los cielos te acerca de si mismo,
Alejándote de los de más.

ÎN APELE
aproape pustii
dorm peştii
abisului negru.

En las aguas
Casi desiertas
Se duermen los peces
Del negro abismo.

OPREŞTE-TE AICI,
unde urcă drumurile spre cer.

Nu mai căuta vreo asemănare între oameni,
ea nu există.

Păsări mici zboară de zori
deasupra cuiburilor lor orbitoare.

De aici începe pacea pe pământ,
de la mari înălţimi.

Peste aceste tărâmuri
au trecut apele învolburate ale Veacului de Apoi.

Pietre sclipitoare au dispărut în adâncuri
fără ca să lase cercuri pe valuri
şi s-au fărâmiţat de tot.

Ziua surâde de după zidul de zgură
iar tu, copilă, întrebi când am să revin.

Para aquí
Donde suben los caminos
Hasta al punto más alto del cielo.


No buscáis la semejanza entre la gente,
Ella no existe.


Los pájaros pequeños vuelen sin cesar
Sobre sus nidos deslumbrantes.


Aquí empieza la paz,
Desde el punto más alto del cielo.


Por allí pasaron
Las aguas turbulentas del Apocalipsis.


Piedras brillantes se perdieron debajo
De las negras profundidades
Y no dejaron ningún círculo por las aguas,
Deslumbrándose completamente.


El día sonríe detrás de las paredes de escoria
Y tu, mi niña, me preguntas cuando voy a volver.

IN MREJELE REGELUI-GER
inima bate mai rar.

Dentro del lazo del rey de los hielos
El corazon late mas lentamente.


AI PLÂNS ŞI TU
la marginea mării pustii.

Lacrimile-ţi au căzut pe nisipul palid
şi s-au prefăcut în pietre pitice

Credeai că ai uitat cuvintele vii
şi ţipete stinghere răsunau în noapte,
cutremurând aştrii atotştiutori.

Ai plâns şi tu la marginea mării pustii,
păşind cu teamă pe urmele morţilor străini
la fel de mulţi şi la fel de neputincioşi
în faţa fărădelegilor lumii.



Lloraste y tu
A la margen del mar desierto.


Las lágrimas caerán
Encima de la arena pálida
Y se transformaron en piedras pequeñas.


Creerías que olvidaste las palabras vivas
Y los gritos aislados resonaron por la noche,
Despertando a todos los astros sapientes.


Lloraste y tú a la margen del mar desierto,
Pasando con mucho temor
Por los rastros de aquéllos muertos ajenos,
Igual de numerosos e igual de incapaz
De frenar la fechoría del mundo.


ACEL AŞTEPTAT
nu va veni.

Trece ploaia, vântul,
soarele apune sub pleoape.

Acel aşteptat doarme somn adânc,
învăluit de aburul alb al lumii.

O mână obosită îi mângâie chipul,
încercând în zadar să-l deştepte.


Aquel al que esperamos
No va a venir.


Se pasa la lluvia,
El viento desaparece.


El sol se declina
Detrás de los parpados.


Aquel que lo esperamos duerme profundamente,
Cubierto del vapor blanco de la vida.


Una mano cansada acaricia su cara,
Intentando a despertarlo.

E TIMPUL SĂ PLECI DE AICI.
Vin vânturile sălbatice dinspre nord
şi te vânează ca pe o pradă rebelă,
rătăcită prin văile rămase aproape pustii.

Te vor prinde într-un târziu
şi te vor urca pe umerii lor uriaşi,
purtându-te îndelung prin văzduhul uscat
către soare-apune fără ca să poţi spune adio
celor rămaşi încă vii.

Călător fără voie
în lumea celor care nu se mai întorc
şi nu se vor mai întoarce
din neputinţa de a fi ceea ce au fost cândva.

Pe acest tărâm s-au ascuns păsările migratoare
şi păşeşti strâmb printre pietrele în formă de inimă
fără să laşi urme adânci.

Es la hora para irte de aquí.
Vienen los vientos del norte
Y te van a cazar como a una presa rebelde,
Perdida por las colinas quedadas casi desiertas.


Te van a recoger de una vez,
Subiéndote encima de sus gigantescos hombros
Y llevándote por este aire seco, vía al Oeste,
Sin poder decir „adios”
A aquellos que se quedaron vivos.


Eres un viajero sin querer
Dentro de un mundo de donde
No se puede volver.


Allí viven los pájaros migratorios,
Caminando mal por las piedras
En forma de alma
Sin dejar rastros profundos.


S-AU STINS
sclipirile sidefii ale soarelui de mare.

Numele florii l-ai uitat undeva
şi îl cauţi mereu
pentru a nu-l înlocui vreodată
cu un altul străin.

Oraşul tău nou
pare a fi scheletul unei feroce fiare marine,
adusă la ţărm de Bătrânul pescar.

E totul ce rămâne la capătul unui drum sinuos
făcut în numele cuiva,
fie şi al unei flori care, poate, s-a ofilit demult...

Se han apagado
Los brillos nacarados del sol marino.
El nombre de la flor lo olvidaste
Y todavía lo buscas
Para no substituirle con el otro, ajeno.


Tu nueva ciudad es parecida
A un gran esqueleto
De una feroz cría marina,
Traída del Viejo Pescador a la orilla del mar.


Esto es todo lo que quedó
Después de un largo camino
Dedicado a alguien que te se olvida,
Puede ser y a una flor cual se ha marchitado
Hace mucho tiempo.


NU AI UITAT DE EI,
de prietenii tăi tăcuţi,
transfiguraţi în pietre pătrate sau dreptunghiulare,
împrăştiate de către cineva prin deşertul inimii.

Îi găseşti aici, în pietrele pătrate
sau dreptunghiulare,
crescute des pe pământul uscat.

Iată de ce cad ploile reci,
pentru a stinge setea cuiva
rămas ascuns în pietrele sacre din deşertul uscat,
acolo unde aşteaptă tăcuţi prietenii tăi tineri,
niciodată bătrâni,
adormiţi în lumea lor ursuză.

Nu încerca să-i trezeşti cumva
din somnul lor lin.
S-ar opri astfel apele
ce curg peste trupurile lor mici,
peste buzele lor spuzite de boli
care nu se vor vindeca nicicând.

Când sună domol
clopotul bisericii albastre din deşertul inimii,
atunci se trezesc prietenii tăi cei tineri,
niciodată bătrâni,
fremătând îndelung în pietrele seci.

- Ave lor!,
prietenilor tăi tineri din deşertul divin,
acolo unde doarme copila
cu buze nesărutate.

No olvides de ellos,
De tus amigos taciturnos,
Transfigurados en piedras cuadradas o rectangulares
Y sonlocadas en el vacío del alma.


Les encontraras allí,
Dentro de las piedras cuadradas o rectangulares,
Que crezcan densos por el desierto divino.


Por esto caen las lluvias lentas,
Para apagar la sed de alguien
Que se quedo dentro de las piedras sagradas,
Allá donde están esperándote, silenciosos,
Tus amigos jóvenes, nunca viejos,
Soñando dentro de su mundo mohíno.


No intentaras despertarlos.


Pueden pararse así las aguas
Que corren encima de sus pequeños cuerpos
Hasta sus labios secos de las enfermedades,
De las cuales nunca va a curarse.


Cuando va a sonar muy fino
La campana de la iglesia azul,
Colocada en el vació del alma,
Se van a despertar tus amigos jóvenes,
Nunca viejos,
Estremecimiento prolongado
Dentro de sus piedras secas.


- ¡Ave, ellos!, tus amigos jóvenes
Desde el vacío del alma,
Allá donde duerme la niña
Con los labios sin besados.

TE VEI ÎNTOARCE ÎNTR-UN TÂRZIU
şi nu te vor mai crede că eşti de al lor
şi că îi iubeşti fără ca să ştie.

Mici căluşei vor galopa în jur,
iar tu îi vei prinde în braţe,
unul câte pe unul,
ţinându-i de coama lor groasă
şi strângându-i îndelung de grumaz
în văzul tuturor.
Mulţi se vor mira de năzbâtiile tale copilăreşti
şi te vor crede nebun în încercare de a trai din nou.

Aşa vei rămâne amărât
în mijlocul fiinţelor tale pitice,
un om simplu care nu vrea rău nimănui,
ascunzându-se seara de ochii indiscreţi ai lumii
ca să poată dormi în voie lângă micii săi căluşei,
rătăciţi printre ierburile ursuze din câmpia părăginită,
ascultând muzica unei vieţi ce nu mai revine.

Volverías alguna vez
Y nadie va a reconocerte
Que eres como ellos
Y que les amas sin saberlo.


Pequeñas cabalitas van a galopar arreador
Y tú le vas a agarrar una por una,
Cojeándole de las crines gruesas
Y encajerándote prolongado de sus cuellos
Por todo la vista.


La gente se va a sorprender de tus trastadas pueriles
Y te van a creer demente
En tu intento de vivir de nuevo.


Así te vas a quedar entre tus seres pequeños,
Un hombre que no querré mal a nadie
Y se esconde por la noche de todos los ojos indiscretos
Para podría dormir libremente
Al lado de sus cabalitas pequeñas,
Errantes por las hierbas mudas de la colina arruinada,
Escuchando una muda melodía
Que nunca va a repetirse.


SĂ STAI ACOLO
unde nu stă nimeni
şi să priveşti cum porţile se-nchid
şi se aprind luminile străine
pe un pământ, la margine de vid.

Hay que estar alla donde estas
Tu solo y con nadie encima,
Mirando a las puertas que se seran
Y se incendan luzes estranjeras
Al margen entre vacio y terra...

O SĂ MĂ DESPART ŞI DE TINE,
zâmbăreaţa mea zână,
şi cât am voit să-mi fii alături.

Urmele tale au rămas
scufundate în cea mai adâncă linişte.
Apele nopţii te-au furat,
acoperind urmele cele mici.

Păşesc şi acum
pe urmele acele ascunse.
Cine nu ar vrea să te regăsească?

Tengo que despedirme y de tí,
Mi hada sonrienta
Y cuanto querría tenerte cerca.


Los rastros de tus pasos
Se han quedado sumergidos
Dentro del más profundo silencio.


Las aguas de la noche te robaron,
Mi triste amigo,
Tapando tus pequeños rastros.


Camino y ahora
Por aquellos rastros escondidos.


¿Quien no quería encontrarte?

NU MAI INTRĂ NIMENI
în casa ta ascunsă.
Păstrezi după pereţii pictaţi
pacea celeilalte lumi.

Vorbeşti pentru sine,
pentru copiii tăi cărunţi,
vrându-i mereu veseli şi visători.
Cine ar sta să te înţeleagă?

Nadie entra aquí,
Dentro de tu casa escondida.


Guardas detrás de las paredes pintadas
La paz del otro mundo.


Hablas para ti, para tus hijos canosos,
Queriendo que sean a ser alegres y soñadores.


¿Quien podría entenderte?


M-AI CĂUTAT DIN NOU,
mica mea zână, dar nu m-ai găsit.

Eram dus departe, departe,
în ţara păsărilor fără aripi,
mergând cu ele agale pe drumul cel lung
care nu duce nicăieri.

Ce mult înseamnă
să te ştii aşteptat de cineva,
atunci când păsările fără aripi încearcă să zboare,
căzând în jos de pe zidul zimţat al lumii
odată cu ultimele lacrimi din ochii lor stinşi.

Me buscaste de nuevo,
Mi buena hada, pero no me has encontrado.


Yo estaba lejos, lejos de todos,
En el país de los pájaros sin alas,
Pasando lentamente con ellos
Por las calles más largas del mundo.


Cuanto importa caminar
Hasta un punto bien definido,
Cuando los pájaros sin alas intentan volar,
Cayéndose, uno a uno, desde un muro duro
Junto con las bellas lágrimas
De sus ojos apagados.

PENTRU TINE CRESC COPACII
în pădurea uitată de toţi.
Pe acolo se plimbă doar vântul,
tulburând liniştea unei lumi umile.

De vei veni cândva,
vei vedea cum cad copacii prăvăliţi de vântul sălbatic
şi cum tremură frunzele lor de frica furtunilor
sfâ-şi-e-toa-re.

Pădure uitată de toţi,
crescută pe creasta muntelui mut,
unde e lumea ta de altădată?

Inima muntelui abia de mai bate
şi cad copacii dezgolind piatra lui dură.

Para ti crecen los árboles
Dentro del bosque olvidado de todos.


Por allá pasa solo el viento,
Perturbando su humilde silencio.


Si vas a venir alguna vez,
Vas a ver como se caen los árboles
Derrotados por el viento salvaje
Y como sus bellas hojas tiemblan
Por miedo a las tormentas desgarradoras.


¿El bosque olvidado de todos,
Que crece sobre la cima de la montaña muda,
Donde se perdió tu mundo majestuoso?
El alma de la montaña apenas latiere
Y se caen los árboles despojando su roca dura.

DE CE NU VINE VÂNTUL
să mângâie muntele gol,
fără fulgi de zăpadă pe fruntea lui înaltă?

Cât de înalt este un munte uscat,
ajuns departe de sunetele lumii.

Pe crestele lui cresc crucile cerului.
Aici morţii reînvie
pentru a rămâne stăpânii pietrelor sparte.

Porque no viene el viento
Para acariciar la montaña árida,
Sin copas de nieve encima de su alto pico.


Que grande es una montaña seca,
Encontrada lejos de los sonidos de la vida.


Por sus crestas
Crecen las cruces del cielo.
Allí los muertos reviven para quedarse
Como dueños de las piedras rotas.


ÎN ÎMPĂRĂŢIA AMURGULUI
rătăcesc cântecele tale.
Cineva le ascultă în tăcere.

Îţi tremură degetele pe clapele unui clavecin preţios,
pe care l-ai primit în dar în ultima zi a Pompeiului.

Cânţi pentru a bucura florile reci din cimitire.
Cânţi pentru a te şti aproape, cât mai aproape
de apele limpezi ale zilei.


Por el imperio de la sombra
Se perdieron tus cantos.


Alguien le escucha silencioso.


Te tiemblan los dedos
Sobre las teclas de un clavecín precioso,
Que te lo regalaron en el último día del Pompeyo.


Cantas para a alegrar
Las flores frías del cementerio.


Cantas para acercarte, acercarte más
A las aguas transparentes del día.

O SĂ UIT ŞI DE VOI,
vise scurte ale trecutului tăcut.
Aţi durat doar atât
cât să răsară soarele răsfăţat
în copacul dezrădăcinat al cerului.

Me voy a olvidar y de vosotros,
los sueños del mudo pasado.
Durarías solo tanto
hasta cuando apareciera el sol,
agarrándose por las ramas
del árbol desarraigado del cielo.

IATĂ-NE AJUNŞI
în Împărăţia Amurgului.
Ne ghidează subtil întrebările.
Toate drumurile duc
în imensitatea-i stinsă.

Vreţi să aflaţi un răspuns?
Întrebaţi bătrânul balaur
din Împărăţia Amurgului.
El le cunoaşte pe toate.

Însă să nu-l necăjiţi prea mult
cu întrebările voastre serioase.
Poate să vă înghită într-o clipită,
chiar dacă sunteţi viteaz
ca un Făt-Frumos.

Balaurul ştie sensul adevărat al cuvintelor,
iar Împărăţia Amurgului este chiar patria lui.


Por fin estamos
Dentro del Imperio de la Sombra.
Nos guíe sutil las preguntas.


Todos los caminos
Lleva hasta su inmensidad apagada.


¿Querréis saber unas respuestas?


Pregúntale al Viejo Dragón
Que domina el Imperio de la Sombra,
El sabe de todas las cosas.


Pero no lo molestáis más que nada
Con miles de vuestras preguntas.


Lo puede tomar momentáneamente a cualquiera
Y no importa si es corajoso
Como un Don Quijote.


El Dragón sabe cual es sentido de cada palabra
Y el Imperio de la Sombra
Es precisamente su patria.


LA PORŢI DE PIATRĂ STAU
şi păstrez un moment de reculegere,
pornit pe drumul lung
spre patria trecutului.

E atât de departe trecutul
şi sunt atâtea porţi în pământ
la care opresc,
ca într-un cimitir fără cruci.


Detrás de las puertas de piedras
Paras y guardas un momento de silencio,
Pasando por un camino largo,
Hacia la patria del pasado.


Tan lejos esta el pasado
Y hay tantas puertas dentro de la tierra
Donde tienes que parar,
Así como dentro de un cementerio sin cruces.

IMENSA SINGURĂTATE
a su-fle-tu-lui
apropie zilele una de alta
până nu ne mai recunoaştem.

Puţine lucruri sunt
care pot să ne bucure într-adevăr
şi nimic nu poate umple golul din noi.

Aşa intrăm în trecut,
cu spiriduşii veseli în preajmă.
Ei amintesc de existenţa latentă a sufletului,
zicând de fiecare dată
când uităm să spunem rugăciunea de seară:

“Închină-te Cerului, acestui Stăpân.
Trăim atât de puţin cu trecutul…”.

La inmensa soledad
Acerca los días unos a otro
Hasta que no nos reconocemos.


Pocas cosas tenemos
Que pueden alegrarnos de verdad
Y no hay nada que hacer
Para llenar nuestro vacío del alma.


Así entramos dentro de casa del pasado,
Con los trasgos a su lado.


Ellos nos recuerdan
De la existencia latente del sí,
Diciendo cada vez que olvidamos recitar
La oración de la noche:
“- Persígnate al Cielo, al este Señor.
Vivimos tan poco con el pasado…”.



PE URMELE TALE
nu a mers nimeni.

Cine ar avea curajul să treacă
prin ţara de foc şi oseminte?

Cele mai multe voci sună în van.

Ele nu pot opri valurile năprasnice
care vin să stăpânească pământul.

- Se vor opri singure, zici,
şi te întorci cu faţa spre Soare.

Por encima de tus raros rastros
Nadie camina.


Quien va a tener el coraje
Para pasar por los calles
Del país de fuego y huesos.


La mayoría de las voces
Suenan en vano.


Ellas no pueden parar los vientos terribles
Que vienen a conquistar la tierra.


- Se van a parar solas,
Me lo dices tú,
Y continuáis mirando al Sol.



A MURIT SOARELE.
S-a stins zâmbetul lui de bărbat.
Razele-i abia ajung la noi,
ca nişte soli obosiţi.

Se murió el Sol,
Se apago su sonrisa de hombre.


Sus raíces apenas llegan a la Tierra,
Así como unos mensajeros cansados

CE AŞ MAI PUTEA SPUNE
despre marea taină a Vieţii,
despre povara copacului
care nu şi-a scuturat frunzele.

Nu, nu-i vântul de vină
şi nici pământul nu are păcat.
Pe ramurile copacului vei găsi,
neapărat vei găsi,
un fruct în formă de inimă,
pe care nu au reuşit să-l rupă
copiii răi ai lumii.

Poţi să-l rupi tu, dacă doreşti.
Aceasta este ultima urmă
a unei vieţi oarecare.

În rest, nimic deosebit,
doar că frunzele nu mai pot să cadă
şi a rămas copacul singur
într-o pădure tăiată.

Que puedo decir
Sobre la carga del árbol
Cual no sacudirá sus hojas.


No, el viento no tiene la culpa
Y la pólvora no lleva el pecado.


En sus ramos encontraras,
Seguro que encontraras,
Un fruto en forma de alma
Que no logaron romperlo
Los niños malos del mundo.


Si quieres,
Lo puedes romper tú.


Este es último rastro
De una vida cualquiera.


El resto, nada significante,
Solamente que las hojas
No pueden caerse más
Y el árbol se quedo solo
Dentro de un bosque talado.

MAREA,
cu braţele ei de spumă,
aduce la mal multe lucruri curioase -
epave ale unei lumi miraculoase.

Cadavrele celor înecaţi
poartă în orbitele ochilor stele de mare,
privind spre cer cu speranţa muritorului
de a se salva.

El mar,
Con sus brazos de espuma,
Trae a las costas muchas cosas curiosas.


Son los pecios perdidos
De un mundo desconocido.


Los cadáveres de los hundidos
Lleva dentro de sus ojos
Unas misteriosas estrellas marinas,
Mirando con la esperanza del moribundo
Que va a salvarse.

ATUNCI CÂND PIERZI PRIETENUL,
atunci când ţi e străin sufletul
vine un timp al nepăsării,
al deziluziei şi resemnării
egale cu moartea.

Poate că a mai rămas undeva,
în lumea cea mare,
un zeu mic şi zelos
care te va salva.

Dar până când si de ce?
Golul uitării te surpă tot mai mult.

E aproape clipa
când nu te vei mai recunoaşte.

Amară amăgire de sine şi de aproapele tău.

E totul o vină pentru care plăteşti,
pentru care plătesc cei din jur.

Aceştia ţi-au uitat numele
şi caută să născocească un altul.
Sunt atâtea nume moarte în lume.

Amintirea -
ca o briză de aer dulce -
tot mai rar ajunge la tine,
pentru a înlocui vântul viclean
care nu mai conteneşte.

Cuando pierdes a un amigo,
Cuando se ajena la propia sangre
Viene un tiempo de la impasibilidad,
De la desilusión y resignación
Que son parecidas a la muerte.


Es posible que alguien se quede
Lejos de este gran mundo
Y quiera ayudarte.


Puede ser que sea un dios
Pequeñito y celoso.


¿Pero cuando va a volver
Y para que?


El vació del olvido
Te derrumbe más y más.


Se acerca un día
Cuando no te vas a reconocer más.


Amarga ilusión de sí mismo
Y de tus amigos.


Es toda una culpa
Para la cual tú pagues,
Para la cual pagan los de más.


Ellos se han olvidado de tu nombre
Y buscan un otro nombre
Para cambiártelo.


Hay tantos nombres muertos
En este mundo.


El recuerdo, como una brisa de aire dulce,
Raramente llega a ti,
Calmando el viento astuto
Que no querrá interrumpirse.


RESPIRAŢIA DUBLĂ A AMURGULUI
mă duce acasă să sărbătoresc
cea mai scurtă zi a anului -
Sâmbăta Morţilor.

Ochii-mi caută peste vârfuri
crucea bisericii, strălucitoare.

Alături stă chipul de ţărână al mamei.
Busuiocul s-a uscat demult.

Păşesc încet printre morminte
pe cărări înguste, tot mai înguste,
şi nu mai sunt singur...

La doble respiración de la noche
Te lleva a tu casa para celebrar
El más cortó día del año -
El Día de los difuntos.


Los ojos buscan detrás de los picos
El cruce de la iglesia, brillante.


Al lado de ti se coloca
La cara de pólvora de tu madre.


Las ramas de la albahaca
Se secaran hace mucho tiempo.


Caminas lentamente entre las tumbas
Por las calles estrechas, mas estrechas,
Y ya no estás solo…

SÂNGELE ACESTA
te străbate ca o vietate
care-mi cunoaşte
toate tainele trupului.

Inima nu-mi mai aparţine.
Chiar mi-a devenit duşman.

Sângele-mi curge prin vine
şi nu îl pot stăpâni.

Mi e teamă, mi e teamă că,
în sălbatica lui curgere,
va să-mi fie el însuşi trup.

La sangre atraviesa tu cuerpo
Igual como un bicho que quiere conocer
Todos sus raros misterios.


El alma no te pertenece,
Aun se transformó en un enemigo.


La sangre corre, corre por las venas
Y no puedes dominarlo.


Ahora tienes solo un miedo que,
Por su corredura salvaje,
Va a ser tu nuevo cuerpo.


VID,
rară tresărire a sufletului
rămas singur printre trecători.

Cine te va adăposti
în sălbatica ta pribegie?

Poate va veni cineva
să-ţi ofere un colţ de viaţă,
unde te-ai regăsi într-un târziu...

El vacío,
Extraño sobresalto del cuerpo.


¿Quien te va a abrigar
Durante tu interminable peregrinaje?


Puede ser que va a venir alguien
Para ofrecerte una parte de su vida,
Donde te encontraras de una vez.



PLOILE MARI,
mult aşteptatele ploi
nu-şi mai au locul aici,

unde răsună o muzică
prea veselă pentru a fi adevărată.

Las grandes lluvias,
Las queridas lluvias
No tienen mas sitio aquí.


Allí suenan
Unas canciones demasiado alegres
Para poder ser verdaderas.


MĂ ÎNTORC LA TINE

de fiecare dată pe acelaşi drum,
găsindu-te mereu singur,
mereu îngândurat.

Ura din jur,
ca o piatra străina,
ţi-a spart osul frunţii,
rană pe care o ascunzi discret
cu palma mâinii stângi.

Cine va şti să-ţi ghicească gândurile,
să te trezească din taina tăcerii?

Vuelvo a tí
Cada vez por el mismo camino.


El odio de arreador,
Como una piedra ajena,
Ha roto el hueso de la frente de tu cabeza,
Herida que lo escondes discreta
Con la palma de la mano izquierdo.


¿Quien va a saber
Como adivinar tus pensamientos,
Despertándote desde tu misterio del silencio?


ATÂT DE DEPARTE SUNTEŢI
albe viori înaripate.

Cântă întunericul în jur
şi nu mai aud vântul
şuierând printre strune.

Apele ploii cu stropi otrăviţi
au ucis ultima melodie
cântată de albele viori.

Repet paşii strâmbi ai strămoşilor mei
şi mai trăiesc cu gândul la voi,
oameni plecaţi în altă lume.

Tan lejos os encuentrais,
Los hombres desconocidos de la tierra.


Canta la sombra arreador
Y no se oiga el viento silbando por las cuerdas.


Las aguas de la lluvia, con sus gotas venenosas,
Ha matado la última melodía
Que te acompaña en tu camino.


Pasamos por los rostros rectos
De nuestros antepasados
Y aun vivimos pensando en ellos,
Los hombres que se marcharon.

SE STING AMINTIRILE.
Muntele nu te mai recunoaşte.
Doar Cea dispărută te vede venind
în lumea celor ce nu cuvântă.

Vântul vuieşte în van.
A mai trecut o zi fără fir de viaţă
în inima mare a muntelui.

E prea frig pe crestele lui.
Urci muntele pentru a-i atinge piscul
şi... nu mai revii.

Volvieron los recuerdos.
El monte no te reconoce más.


Alguien esta esperándote
Dentro de un mundo mudo.
El viento se retumba en vano.


Se paso otro día sin un hilo de vida
Dentro del alma grande de la montaña.


Esta muy frío entre sus crestas.


Subes a la montaña
Para alcanzar su cumbre
Y… no volverás más.

FATA CEA MICĂ
se joacă cu păpuşa Magda.
Ea nu recunoaşte alte păpuşi.

Pe patul ei dorm spiriduşi
care vorbesc prin somn
despre cele mai năstruşnice lucruri.

Păpuşa Magda are ochii larg deschişi
şi nu doarme niciodată.

Fata cea mică
ştie multe lucruri despre spiriduşi,
însă nu le spune nimănui.

La niña pequeña
Juega con la muñeca Magda.
Ella no reconoce otras muñecas.


Encima de su cama duermen los espirilillos,
Que hablan en sus sueños
Sobre a más disparatadas cosas.


La muñeca Magda
Tiene los ojos muy abiertos
Y no duerme nunca.


La niña pequeña sabe muchas cosas
Sobre los espirilillos,
Pero a nadie le cuenta.


S-AU STINS
razele albe ale zilei.
Zeii visează doar nerozii.
Un strigăt stins răsună peste prăpastie,
amintind un pod pe care nu poţi păşi.

Pentru a ajunge acasă faci cale întoarsă.
Şi aşa de fiecare dată,
până nu te mai recunoşti,
până nu te mai recunoaşte nimeni.

Las cosas desaparecen
Dentro de la gigantesca noche.


Los dioses duermen todavía
Y sueñan unas estupideces.


Un grito discreto
Resuena encima del precipicio,
Recordando a una puente sobre el cuál
No se puede pasar.


Para llegar a tu casa
Tienes que volver por tu camino.


Y así volverás cada vez,
Hasta que no te reconoces a ti mismo,
Hasta que nadie te reconoce.

PĂRĂSIREA
e o pasăre argintie care zboară în zori.

E bine să ştii
că nimeni nu te aşteaptă aici.

Întâlneşti noaptea cu o rugăciune,
apoi apeşi pleoapele cu palma
până apar stele luminoase pe cer.

Atunci vine în zbor Pasărea argintie.
Se aşează pe pieptul tău luminat de stele
şi-ţi păzeşte somnul până la o nouă zi.

La dejación
Es como un pájaro plateado
Que vuele por la mañana.


Es mejor saber
Que nadie te espera aquí.


Encontráis la noche con una oración,
Aplastando los parpados con la palma
De la mano derecha.


Así aparecen las estrellas
Por el cielo.


Después viene el Pájaro plateado
Para proteger tú sueño
Hasta el otro, nuevo día.

TU, CEA CARE ÎŢI CAUŢI CHIPUL
în oglinzile oarbe ale zilelor,
vino cu mine în noapte
să-ţi arăt urmele Marelui zeu,
lăsate pe cărarea ce duce undeva neant.

Acolo se ascunde soarele
de privirile reci ale oamenilor.
Mergi pe urmele zeului acela
şi vei găsi la capătul cărării
locaşul cu oglinzi văzătoare.

Tú, que buscas el reflejo de su cara
En los espejos ciegos del día,
Ven conmigo por la noche
Para enseñarte los rastros del Gran Dios,
Dejados sobre un camino alejado de todos.


Allá se esconde el Sol
De las miradas frías de la gente.


Pasa por los rastros de aquel Dios
Y vas a encontrar al fin del camino
El lugar de los espejos con vistas.

UNDE-I INIMA MEA,
păsări răpitoare?
Aţi vopsit cu sânge acest soare
şi l-aţi ascuns după nori.
Acolo nimeni nu-i cunoaşte menirea.

Nori roşii respiră văzduhul unei lumi apuse.
Pe câmpul pustiu au crescut cruci
în memoria voastră, oameni ai trecutului.

¿Donde esta su alma,
Aves rapaces?


Coloreaste con sangre este Gran Sol,
Escondiéndole detrás de las nubes.


Allá nadie conoce
Su destino.


Unas nubes rojas
Respiran el aire de la sombra.


Por la colina desierta han crecido las cruces
En vuestra memoria, mis amigos.

AJUNS ÎN ALTĂ LUME,
nu mai căuta nimic.
Aici nu te vrea nimeni.

Cele mai multe voci
vin din şoaptele vîntului.
Ele nu-ţi comunică nimic,
însă te umplu de viaţă.

Llegando de otro mundo
No tienes que buscar algo más.


Aquí nadie te quiere, aquí nadie te conoce
Y no lo sabes quién va a venir primero:
El día o la noche.


Un silencio frió respira la cara
Pintada con color de la muerte.


No busques en las miradas:
Ellas no te quieren,
Ellas no te pertenecen más.


Y tú solo
Dentro de sus mundos mudos.


La mayoría de las voces
Vienen de la voz baja del viento.


Ellas nada te comunican,
Pero te llenan de vida.

SĂ SCRII ULTIMA TA POEZIE
pe corpul unui peşte teşit,
apoi să îi dai drumul în mare
şi să aştepţi să cadă întunericul.

Atunci când apa mării va inunda necuprinsul,
peştele teşit se va lovi de tine,
căutându-şi un ascunziş.

Escribe tu última poesía
Encima del cuerpo de una pesca aplastada.


Después la sueltes en el mar desierto,
Esperando que se caiga la sombra
Sobre las olas.


Cuando la agua negra inunda el infinito,
La pesca aplastada se va a chocar de tu cuerpo
Buscándose un escondrijo.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu