Satul Mileşti din judeţul Chişinău (Kişinevschie eparhialnâie vedomosti, nr.4 din 19-29 februarie1877, Secţia studii)

Satul Mileşti din judeţul Chişinău
(Kişinevschie eparhialnâie vedomosti, nr.4 din 19-29 februarie1877, Secţia studii)

La 70 de verste depărtare de la oraşul gubernial Chişinău, în direcţia nord-vest, la poalele unei pante de deal, care se ridică în partea estică la o înălţime apreciabilă, supranumită de către localnici „Vâsoca”, se află satul Mileşti. Suprafaţa acestei aşezari rurale este predominant muntoasă, astfel că majoritatea sătenilor locuiesc pe panta acestui deal, săpată pe alocuri de râpi adânci provenite din cauza scurgerii apelor, pentru trecerea cărora sunt construite podeţe din lemn pe mai multe porţiuni de teren. Mileştenii posedă prioritatea că, în lipsa unui râu curgător în preajmă, aici nu se găsesc nici un fel de mlăştini sau alte locuri murdare care ar cauza vreo boală sau molime. Pe lângă asta, în Mileşti, cu teritoriul său cuprins decea parte bogată în păduri a Basarabiei, din care motiv se şi supranumeşte „Mileşti la codru” (această denumire i s-a dat pentru a-l diferenţia de alt sat Mileşti care face parte din urbea Chişinăului: n.a.), nu există probleme cu lemnul de foc şi va trece mult timp până asemenea material se va epuiza de tot, deşi nici astăzi nu este un dar de sus. Locuri deosebite aflate în vecinătate sau careva date istorice rămase în memoria sătenilor – nu sunt cunoscute.
Localitatea Mileşti, aşa cum reiese din povestirile bătrânilor, a purtat această denumire încă de la înfiinţare şi a primit-o de la primii săi proprietari, unul dintre care avea numele de familie „Milea” de unde provine şi denumirea „Milic”, dată părţii de pământ avută în posesie sa: anume pe acest teritoriu s-au aşezat cu traiul mai mulţi săteni, care l-au numit mai târziu „Mileşti”. La moment, două părţi din acest teritoriu aparţine răzeşilor–proprietari, iar o parte aparţinând moşierului, dvoreanului Petru Kazimir: această localitate în alte mâini nu a trecut.
Prima Biserică din Mileşti a fost construită din lemn şi purta numele Arhanghelilor Mihail şi Gavriil. În cartea bisericească datată cu anul 1830 scrie că biserica a fost construită în anul 1795 din donaţiile enoriaşilor, iar în anul 1827 i s-a făcut o reparaţie din donaţiile aceloraşi enoriaşi, lucru ce a constat în ridicarea unui zid de piatră până la nivelul geamurilor şi montarea unor piloni pentru susţinerea pereţilor de lemn ai bisericii. În anul 1964, de către boierul Petru Kazimir şi enoriaşii bisericii a fost construită o nouă aşezământ religios, purtând numele sfântului mare mucenic Gheorghe şi având un singur prestol conform proiectului semnat de o comisie de construcţie. Fără îndoială că, datorită frumuseţii deosebite, această biserică se înscrie printre cele mai bune aşezământe religioase din Basarabia. Toată bisericia este realizată din piatră, acoperită fiind cu şendrilă dată cu vopsea uleioasă de culoare verde şi având doua cupole, una dintre care serveşte drept clopotniţa şi face corp comun cu întregul complex al construcţiei. Biserica a fost construită la poalele dealului „Visoca”, din care cauză trebuie să urci 15 trepte pentru a intra pe uşile ei. Odată urcate toate treptele, direct de la intrare se deschide vizitatorului imaginea unui iconostas lucrat destul de bine. Iconostasul este lucrat în lemn, având în prim plan reliefate foarte reuşit chipurile sfinţilor prinse în rame aurite; în al doilea cat putem observa, în centru, imaginea Mântuitorului aflat împreună cu toţi apostolii „La cina cea de taină”. Pe iconostas stă postată o cruce aurită cu imaginea Mântuitorului crucificat pe ea, iar deasupra porţilor cereşti străluceşte o zare aurie, pe fondul căreia apare Duhul Sfânt în formă de hulub, redând în faţa aceloraşi porţi - pe icoane de mici dimensiuni – chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului luminate de raze argintii-aurii. Iconostasul în general trezeşte sentimente plăcute în inimile celor prezenţi. Trebuie să precizăm că biserica are în folosinţă destule obiecte specifice ei.
Iată câteva date din lista completă a cărţilor moldoveneşti de biserică, ce sunt datate cu anul ediţiei foarte vechi: Trioda de Post, tipărită de către Episcopia română în anul 1761; Evanghelia, tipărită de editura Mitropoliei Iaşi şi datată cu anul 7270 de la Facerea Lumii, adică anul 1762 de la naşterea lui Hristos; Penticostarionul sau Sfânta Triodă, editată de către Mitropolia bucureşteană în anul 7276 de la Facerea Lumii, adică anul 1768 dela Naşterea lui Hristos (...). Celelalte tipărituri existente ţin de anii de după 1812. Începând din anul 1864, datorită străduinţelor moşierului Constantin Kazimir şi a enoriaşilor au fost procurate cărţi dintre cele mai necesare, scrise în limba slavă şi dăruite bisericii din Mileşti: evanghelii, cărţi de rugăciuni, registre pentru panihide ş.a.
Slujbele de până la construirea noii biserici din Mileşti au fost făcute exclusiv în limba moldovenească (română: n.n.), ca fiind limbă maternă a enoriaşilor. Odată cu darea în exploatare a noii biserici şi trecerea la cărţile de slujbă bisericeşti slave, respectivele slujbe se fac şi în limba slavă bisericească (în rusă). La citirea şi interpretarea slujbelor se alătură cu plăcere şi enoriaşii, mai ales acei care pot citi şi cânta nu doar în limba moldovenească (română: n.n.), ci şi în rusă: iată de ce slujbele, în limba rusă sau moldovenească (română: n.n.), se petrec la un nivel destul de înalt (...).
Carţile de cheltuieli şi venituri ale bisericii din Mileşti sunt datate începând cu anul 1934, iată de ce aceste informaţii încep anume de la acel an: venituri – 156 de ruble şi 16 copeici, cheltuieli – 116 ruble şi 85 de copeici; au rămas 39 de ruble şi 31 de copeici (...): anul 1874; venit total 148 de ruble şi 22,5 copeici, cheltuieli 125 de ruble 3,5 copeici; au rămas 19 ruble şi 18,5 copeici. În felul acesta, veniturile bisericii din Mileşti rareori depăşesc cheltuielile necesare şi nu pot alcătui un capital de bază, sumă care ar putea fi depusă pe un cont la procente în băncile de stat. Sursele de venit le constituie banii câştigaţi în urma vinderii lumânărilor şi cei daţi de către enoriaşi. Cheltuielile se fac în general pe lucrările bisericeşti aflate în atenţia Sf. Sinod, Eparhiei autohtone şi a bisericii locale, iar uneori sunt ajutaţi cu bani şi enoriaşii.
Până în anul 1864, cimitirul din Mileşti s-a aflat în ograda bisericii, iar odată cu zidirea noii biserici acesta a rămas situat în direcţia sud-vest de la ea, la o distanţă de 200 de sajini de la gospodăriile particulare, o parte a sa fiind împrejmuită cu un gard ridicat din piatră refolosită din rămăşiţele vechii biserici, altă parte – construită din crenji de copac împletite, la hotarul de sud adâncindu-se o râpă mare din cauza apelor curgătoare.
În anul 1874, Gheorghe I. Mărcuţă (Dorobăţ), locuitor al satului Mileşti, a zidit o cadelniţă de 1,5 metri înălţime şi 1,5 metri lăţime pe locul unde stă prestolul vechii biserici, acoperind-o cu şindrilă şi montând deasupra o cruce de fier bătută cu tinichea vopsită în alb. În afară de grija purtată acestui prestol, care se află într-o stare bună şi pe care stă în permanenţă o cruce în poziţie verticală, cadelniţa mai serveşte drept loc pentru panihide pe timp urât. Mărcuţă- Dorobăţ a cheltuit peste 50 de ruble de argint pentru construcţia acestei cadelniţe. În afară de cadelniţă nu există aici şi alte obiecte de interes comun. Privitor la cimitir merită să menţionăm că la Mileşti, în anul 1872, a fost expediată o circulară a şefului regiunii şi, respectiv, o altă recomandare venită din partea „ispravnicului” judeţean Chişinău, atenţionează asupra extinderii epidemiei de tifos în regiune şi, aşa cum această boală depinde în mare parte de starea proastă a cimitirelor săteşti şi situarea lor în perimetrul locuit al localităţilor, s-a decis să nu se mai facă înmormântări pe acele locuri, ca să se dea sub folosinţă alt spaţiu pentru acest scopu şi ca noile cimitire să fie situate sub nivelul aşezărilor omeneşti; cimitirele vechi din interiorul satelor să fie împrejmuite cu un gard de către proprietarii pământului care l-au dat în folosinţă şi să nu fie ridicate aici nici un fel de construcţii, iar noile cimitire să fie trecute pe un teritoriu adiacent, aflat la o distanţă nu mai mică de jumătate de verstă gospodăriile oamenilor. Această decizie nu a fost respectată la Mileşti fiindcă, probabil, aşa cum scriem şi mai sus, cimitirul mileştean se afla la distanţa de circa o jumătate de verstă de la biserică şi, în plus, se situa în afara gospodăriilor particulare.
(...) Începând din anul 1820 şi până în anul curent, populaţia satului Mileşti a crescut în felul următor: în anul 1820 numărul total al locuitorilor era de 560; în anul 1830 – 669; în anul 1840 – 908; în anul 1850 – 1108; în anul 1860 – 1308; în anul 1870 – 1424; numărul de locuitori în anul de faţă a atins cifra de 1500. Toţi locuiitorii din Mileşti sunt de origine moldoveni, în majoritate moşieri şi ţărani împroprietăriţi. Numărul total al populaţiei satului Mileşti cuprinde: 11 funcţionari, 11 militari în rezervă, 18 mic-burgezi şi 34 de ţigani.
Datele de mai jos cuprind referinţe exacte asupra numărului total de naşteri, căsătorii şi decesuri, informaţii din care se poate observa cum a crescut numărul populaţiei din Mileşti pe parcursul ultimilor 54 de ani.
În anul 1820 s-au născut 9 copii de sex masculini, 13 copii de sex femenin; au decedat 3 persoane de sex masculin şi 3 de sex femenin; au avut loc 3 căsătorii (...): în anul 1874 s-au născut 33 de copii de sex masculin, 56 de copii de sex femenin, au decedat 53 de bărbaţi şi 38 de femei, au avut loc 21 de căsătorii. În total pe parcursul anilor precedenţi: s-au născut 1371 de copii de sex masculin, 1325 - copii de sex femenin; au decedat 1097 persoane de sex masculin şi 968 de persoane de sex femenin, căsătorii – 646.
Mileştenii pot să se considere fericiţi prin faptul că satul lor nu a fost atins de epidemiile de holeră (1831) şi tif (1855): în anul 1872 au avut de suferit şi mileştenii din cauza unei boli, manifestată în special în rândul copiilor.
Preocupată în mod exclusiv cu agricultura, viticultura şi pomicultura, populaţia băştinaşă se arată a fi foarte harnică, datorită căreia sunt obţinute venituri materiale stabile. Însă din cauza recoltelor proaste din ultimii ani şi, din lipsă de furaje, a imposibilităţii de a întreţine numărul necesar de unităţi de tracţiune, sărăcia a ajuns şi la Mileşti, deşi mai există şi gospodari cu averi suficiente. Nutrim speranţa că, odată cu venirea anilor roditori, va creşte şi nivelul de viaţă a sătenilor dun Mileşti.
Religia ca învăţătură este destul de promovată printre mileşteni, iată de ce aflăm printre enoriaşi multe persoane care cunosc destul de bine citate din biblie, rugăciuni şi careva obiceie ce ţin de slujbele bisericeşti. Sunt printre enoriaşi persoane care pot înlocui în orice moment pe oricare dintre lucrătorii bisericii, fie că acesta este rus sau moldovean (...).
În ce priveşte tradiţiile şi obiceiele locale, vom aminti doar pe cele mai respectate de către enoriaşii din Mileşti. La naşterea unui copil, după citirea de către preot a rugăciunii de la naştere, se impune ca moaşa să cheme mai întâi vecinii la rodin, aleşi de însăşi femeia care a născut. Cei invitaţi însă nu vin cu mâna goală, ci neapărat cu un oarecare cadou pentru nou-născut, cum ar fi un păhăruţ de miere, o cană cu fasole sau altceva din produsele vegetale, prin acest gest dorindu-se toate bunătăţile pământeşti în viaţa noului-născut. Aşa cum se obişnuieşte printre mileşteni, martori la botezul copilului pot fi numiţi, în cazuri mai rare, doi bărbaţi şi o femeie, însă mai des se alege un bărbat drept martor când este botezat un copil de sex masculin, sau o femeie-martoră atunci când este botezat un copil de sex femenin, în alte cazuri aceştia se schimbă cu locurile dacă aceleaşi persoane au botezat şi alţi copii ai părinţilor respectivi. În cea de a opta zi de la naştere, preotul face slujba de sfinţire a apei în casa noului-născut şi, tot atunci, moaşa sfârşeşte îngrijirea lehuzei, iar la plecare, aşa cum dictează obiceiul şi rămâne de datoria celei care a născut, acesteia i se dă două arşine de pânză pentru mâinici de cămaşă. Nu suntem la curent cum se explică un astfel de obicei.
Decesul unui copil sau a unui om matur din Mileşti se anunţă cu sunete triste de clopotul biserii. În procesul funerar, grija principală a celor apropiaţi este pentru a-l boci cu voce tare pe decedat până la mormânt, redând în glas acea mângâiere sufletească pe care le-a adus-o în timpul vieţii, dacă cel decedat este un copil, sau, dacă acesta este un părinte al familiei, se exprimă meritele pe care le are faţă de familia sa. Înainte de a-l scoate pe cel decedat din casă, la intrare se aşterne un covoraş şi o pânză de trei arşini, la toate cele patru colţuri ale cărei se pune câte un colăcel şi o lumânare din ceară; în centru pânzii se aşează o farfurioară cu o părticică din mâncarea pregătită pentru masă, precum şi un pahar cu apă sau vin. În plus, aici se adaugă şi carne de berbec pentru sufletul celui decedat, iniţial acoperită cu apă, fapt care semnifică curăţirea de păcate. Toate lucrurile puse în pragul casei sunt mai apoi dăruite celor săraci. În drum spre biserică, rudele decedatului sunt obligate ca cel puţin de 12 ori să oprească şi să aşterne pe pământ un petec de pânză cu un colac pus deasupra, pe care se aprinde o lumînare şi se lasă câţiva bănuţi, preotul urmând să citească evanghelia sau ectenia pentru înmormântare. De asemenea, rudele şi doritorii aruncă bănuţi în mormânt. După înmormântare, pentru izbăvirea de păcate a sufletului celui decedat, se fac „ridicări” în zilele a treia, a noua şi a patruzecea, ce presupun în general ridicarea „şiurei”. Şiura înseamnă un lanţ de nouă colaci şi trei lumânări aprinse: atunci când se cântă „veşnica pomenire”, „şiura” este ridicată de către rude în sus. Pentru sfinţirea mesei se face „apaus”, adică toţi cei prezenţi beau câte puţin dintr-un pahar cu vin, iar apoi îl transmit gazdelor casei. Ridicarea şiurei semnifică înălţarea la cer a sufletului celui decedat; apausul – cunoaşterea a bunurilor veşnice. După trecerea celor 40 de zile, părinţii şi rudele celui decedat dăruiesc un „ podeţ” pentru sufletul lui, procesiune care are loc în preajma unei râpi sau altei văgăuni. Mileştenii respectă aceste obiceie în speranţa eliberării sufletului celui decedat de la viaţa pământească plină de păcate pentru a-l ajuta să treacă în cealaltă lume, considerând că astfel au procedat părinţii şi buneii lor şi aşa trebuie să procedeze şi ei.
(...) Bucură starea morală a mileştenilor. Caracterul le este deschis, străin la careva viclenii şi minciuni, iată de ce sunt puternici şi uniţi sufleteşte. În relaţia cu biserica – mileştenii se arată a fi destul de activi, atenţi la rugăciunile şi activităţiele preotului făcute în timpul slujbelor. Respectul faţă de preot se manifestă în mod special, deşi, în relaţiile particulare, unele persoane de rând şi cu mai puţină carte au prejudecăţi. Spre exemplu, dacă preotul îţi va trece drumul înseamnă că neapărat te va ocoli norocul; sau dacă preotul nu va rămâne cât mai mult posibil de ziua naşterii Domnului în casa unui enoriaş, gospodinei respective nu-i va cădea cloşcă nici o găină. Relaţiile între oamenii de diferite vârste sunt corecte şi în general acceptabile. Spre onoarea mileştenilor, în rândurile lor nu sunt depistate boli transmisibile, nu au loc mari fărădelegi şi chiar nu există beţivi; şi dacă sunt persoane care, în timpul liber, au plăcerea să stea la un pahar de vin, odată cu venirea unei noi zile de muncă lasă totul şi se apucă de treabă; asemenea iubitori de pahar, dacă-i raportăm la numărul total al sătenilor, nu sunt atât de mulţi. Atitudinea faţă de familie este foarte serioasă la Mileşti, de aici şi existenţa puţinilor cazuri de naşteri în afara căsătoriei.
Consiliul bisericesc din Mileşti, începând cu anul 1913, presupunea prezenţa a 6 persoane; statutul actual însă include un preot şi un interpret de psalmuri, iar restul consiliului rămâne alcătuit din 4 persoane: un preot, un diacon-psalmist, un diacon aflat în afară de state şi un consilier. Drept susţinere financiară a membrilor consiliului servesc mai cu seamă veniturile câştigate de pe urma activităţilor bisericeşti şi a exploatării pământurilor ce aparţin bisericii (43 de desetine), la care există un plan cadastral desfăşurat şi înregistrările respective în cartea bisericii. Plata pentru activităţile bisericeşti depind în cele mai dese cazuri de posibilităţile financiare ale enoriaşilor; donaţiile cuprind următoarele sume de bani: botezul – 30 de copeici; căsătoria – de la 3 până la 5 ruble, împărtaşania – de la o rublă până la 3 ruble, înmormântarea – de la 2,5 ruble până la 5 ruble, rugăciunea – de la 10 copeici până la 25 de copeici, sfinţirea cu apă – de la 25 până la 50 de copeici şi rugăciunea femeii care a născut – 15 copeici. Din cauza aridităţii, pământul bisericii din Mileşti a dat puţină roadă în ultimii ani. Veniturile de pe urma exploatării pământului şi cu cele obţinute din activităţile bisericeşti alcătuiesc o sumă anuală de întreţinere a preotului din Mileşti în sumă de 250 de ruble şi rareori atinge cifra de 300 de ruble.
Începând cu anul 1802, s-au aflat în funcţie doi preoţi la biserica din Mileşti. Preotul Chirică Călugăreanu, provenit din ţărani şi fără de studii, a fost numit în funcţia de preot la biserica din Mileşti de către prealuminăţia sa vlădica Dorofei pe data de 10 martie 1802, primind binecuvântarea mitropolitului Iacob de Iaşi. Preotul Constantin Macarescu, provenit din neamuri de preoţi, fără studii speciale, pe data de 5 iulie 1820, a fost binecuvântat de către înalta luminăţia sa mitropolitul şi exarhul Gavriil şi numit în funcţia de preot al bisericii din Mileşti de către luminătatea sa Dimitrie. Pe vremea acestor preoţi, în anul 1827, s-a făcut reparaţia bisericii vechi din Mileşti.
La Mileşti slujeşte în prezent preotul Ierimia Mihailov, fiu de preot, absolvent al Seminarului duhovnicesc din Chişinău şi, după terminarea ultimului curs, în anul 1845, numit preot la biserica respectivă de către înalta luminăţie a sa arhiepiscopul Irinarh. Din anul 1846 îşi face serviciul în corespundere cu indicaţiile conducerii eparhiale, fiind pe rând deputat de sector, responsabil pe chestiuni de urmărire penală, colaborator în chestiuni de tutorie a celor rămaşi înapoiaţi din punct de vedere duhovnicesc. Timp de opt an a ocupat funcţia de blagocin în sectorul patru judeţean Chişinău, iar datorită numărului dublu de lumânări vândute enoriaşilor i s-a înmânat o menţiune din partea conducerii eparhiale. Pe data de 11 august 1868, pentru activitate în propogarea învăţăturii biblice i s-au adus mulţumiri arhierice şi binecuvântare. (...) Între 22 decembrie 1871 şi 20 februarie 1875 a exersat funcţia de deputat şi agent de instrucţie pe sectorul patru al judeţului Chişinău, pe care sector a ocupat şi postul de cenzor de predici. În anii preoţiei sale a fost construită noua biserică de piatră din Mileşti (1864), lucru la care a contribuit personal. Şcoala populară din Mileşti a fost înfiinţată şi deschisă pe 16 decembrie 1874 şi e susţinută financiar de centru regional. Aici studiază actualmente 86 de băieţi şi 6 fetiţe.
(...) Bucură faptul că mileştenii nu se eschivează de la învăţătură, ba din contra se încurajează reciproc în ce priveşte prezentarea copiilor la lecţiile care se petrec în şcoală, astfel că într-o perioadă relativ scurtă de timp, doar în câteva luni de la înfiinţarea şcolii, s-au adunat 98 de elevi de ambele sexe. Deseori se întâmplă că însăşi mamele îşi aduc copii la şcoală, având rugămintea sinceră adresată către profesori ca să-i înveţe cum să citească şi să scrie, în special cum să se roage lui Dumnezeu conform textului scris în carte.

Preot Ieremia Mihalov (art. tradus fragmentar)