D I S P A R I Ţ I A

DISPARIȚIA

Drumul cel mare duce spre dispariție, restul sunt niște căi...

Trecuse ceva timp de când dispăruse Anastasia. Gurile rele susţineau că s-ar fi rătăcit prin lume şi nu găseşte calea de întoarcere. O fi şi aşa, cine ştie? Poate că nici nu dorea să se întoarcă la baştină. Şi-o fi găsit undeva un locuşor de trai mai liniştit şi pacea sufletească după care mereu tânjea. Era, sărmana, mult prea suferindă pentru o vârstă nu prea înaintată, când omul ajunge să se bucure de roadele muncii sale. Ea însă a plecat fără să lase vreun mesaj, care să explice cumva motivul neaşteptatei hotărâri, străjuită în cale doar de stele şi lună. Din acea clipă fatidică nu mai fu văzută de nimeni, nici măcar de către cei apropiaţi. Poate că ar fi voit să-şi spună păsul, să se destăinuiască. Cine ar fi putut să explice motivul misterioasei dispariţii. Membrii familiei o căutau, unii din ei având certitudinea că se va întoarce, alţii deja resemnându-se. Toţi însă o iubeau pe Anastasia, chiar dacă nu avea să revină acasă, chiar dacă nu aveau să o mai revadă. Aceştia încercau cu insistenţă să-i reconstituie chipul din amănunte mai mult sau mai puţin semnificative - gesturi, maniere, voce etc., - de parcă toate luate la un loc ar fi putut să o readucă printre ei.

***
(Oamenii trăiesc cu iluzii. Ei s-au alimentat mereu din fructele dulci-amare ale imaginaţiei. Altceva nu au de ales. De partea cealaltă se află infernul, acolo unde se pierd ultimele impulsuri uşoare ale vieţii).

***
Anastasia nu mai putea face cale întoarsă, plecând undeva pentru a nu împovăra existenţa celor apropiaţi cu suferinţele-i cauzate de o boală necunoscută. Hotărî să nu se mai întoarcă printre ai săi, cu toate că îi iubea pe toţi: pe soţ, pe copii, pe rude, pe vecini, chiar şi pe puţinii răuvoitori, acele persoane care niciodată nu au crezut-o că-i bolnavă. Corpul i se subţia, se împuţina, ros de boli, lovit de griji pentru cei ai casei. Cât de neavenită, ridicolă chiar, răsunase întrebarea unei vecine, pusă într-una din zile celor ai casei, când le păşi pragul ca să întrebe: “De ce a plecat Anastasia? Parcă nu a avut nici un motiv să o facă?”. Odată cu trecerea timpului, plecarea suferindei se transformă dintr-o dispariţie misterioasă, viu comentată de consăteni până atunci, într-o simplă constatare. Doar cei din familie se adunau la o dată prestabilită, pentru a discuta despre măsurile ce le mai puteau lua în încercarea de a o găsi, soţul zicându-le de fiecare dată celor patru copii ai săi: “Să o aveţi în inimă pe mama voastră câţi ani veţi trăi!..”.

***
Frumoasă şi blândă era Anastasia. Îşi iubea copiii cum numai ea ştia să o facă. Îi alinta sau îi probozea, tot cu dragoste o făcea. Fiind o familie numeroasă, niciodată nu i-a umplut sărăcia. Și au fost ani grei, când a trebuit să construiască propria casă de una singură (soţul era grav bolnav), ducând cu un braţ unul dintre copii, iar în cealaltă - tăbultocul cu lut, scos dintr-o vale foarte adâncă, spre care făcea zeci de drumuri pe zi. Acolo, în adâncul răcoros al văgăunii, un şarpe-balaur era cât pe ce să o muşte într-o zi călduroasă de vară. S-a salvat ca prin minune, cu micuţul în braţe, fugind din faţa primejdiei de moarte.

***
(Simptomatică această stare de veghe, când toate simţurile şi gândurile îţi sunt îndreptate în direcţia realizării unei dorinţe aproape fizice de a-ţi revedea părintele, dispărut în chip misterios. Atunci îmbraci haina grea a zilei şi rămâi într-un spaţiu închis, unde bătăile rare ale clopotelor bisericii nu te mai cheamă acasă. Trecerea timpului îţi lasă un gust amar în gură şi, în acel moment critic, te apucă un dor nebun de a face ceva, măcar să mângâi cu privirea cel mai mic lucru, pe care unii poate că nici nu-l observă. Margine de ţară, unde nu mai găseşti loc nici pentru iluzii. Aici auzi uneori sunete străine, care te fac să te îndoieşti de propria-ți existenţă, petrecând aiurea zile în şir. Un monolog interior obsedant. Unele şi aceleaşi lucruri repetate cu insistenţă. Refrenul unor noi încercări în numele unui adevăr risipit. Oameni străini într-o ţară străină şi tu singur în lumea lor. Ai aer atât doar cât să poţi respira. Un drum lung la capătul căruia nu te aşteaptă nimeni. Resemnarea ar însemna o moarte latentă, lucru care nu îşi doreşte nimeni. Tot aici stă zidul indiferenţei, oroarea de viaţă, sentimentul acut al inexistenţei, perceperea lucrurilor prin fiinţă... Toate drumurile duc într-acolo de unde, se zice, nu mai există cale de întoarcere. Acolo mor spiriduşii în numele salvării noastre…).

***
O fi fiind şi visele o stare latentă a vieţii. În ultimele zile, înainte de fatidica zi a dispariţiei, Anastasia vedea vise frumoase. Atunci, în clipele rare de somn, reuşea parcă într-un fel să-şi învingă suferinţele fizice. Acele clipe însă durau atât de puţin şi conţineau atâta trăire afectivă, încât, sărmana, se trezea cu ochii umeziţi de lacrimi, continuând să plângă în sine pentru bucuria de a trăi măcar şi aşa. Se jena de cei din jur şi plângea pe ascuns. Ştia că-i va fi mai uşor şi spera că astfel va putea aţipi din nou. De la o vreme nu o mai bucurau nici visurile, ele căpătând noi nuanţe, aproape groteşti, vedenii care o înspăimântau şi mai mult. Avea coşmaruri. Existenţa cotidiană, reieşind din starea sa critică, desena un cerc vicios. Nici nu mai putea să plângă. Tristeţea o înţepa dureros. Inima constituia ţinta principală. Acolo, în spațiul ei fierbinte şi zgomotos, se aduna tot amarul vieţii. Avea o inimă mult prea sensibilă pentru asemenea încercări şi acest lucru se putea observa în momentele de criză. Atunci stătea îndelung cu ochii aţintiţi în tavan, de parcă acolo vedea pe cineva. În lungile nopţi de nesomn se ruga mereu Celui de Sus. Şoptea rugăciuni lungi, doar de ea ştiute...

***
Miracolul, totuşi, s-a întâmplat. Într-o dimineaţă, o vecină veni şi afirmă cu voce tremurătoare că o văzuse pe Anastasia în vis. Ea o invita insistent să o urmeze pe un drum hopuros, vedenia poticnindu-se mereu şi zdrelindu-şi picioarele. Se speriase rău de tot corpolenta vecină, deoarece era o fire evlavioasă și credea... în interpretarea visurilor. Vestea făcu ocol satului, visul fiind interpretat în fel şi chip. Până la urmă, s-a ajuns la concluzia că nu prevestea nimic bun. Oricum, cei ai casei au întrezărit în viziunea nocturnă a femeii o sclipire de speranţă, mulţumindu-i pentru faptul că a văzut-o în vis pe Anastasia şi i-a anunţat imediat. Unul dintre copii zicea că acea nălucă putea fi părintele lor în anii de adolescenţă, mai ales că ciudata vecina o identificase după chip şi îi recunoscu vocea. Argumentul pornea de la ideea că mama lor, aşa cum le mărturisise cândva, era ca o zvârlugă în adolescenţă: înaltă şi subţire la mijloc, umblând mai mult desculţ prin colbul fierbinte al drumurilor în secetoasele zile de vară ş având mai mereu degetele zdrelite şi genunchii năsădiţi. În anii de după război cutreiera satele din împrejurimi, trimisă de mamă-sa Vera, în căutarea pâinii, aliment foarte greu de găsit pe atunci, pe care o cumpăra cu bani grei, câştigaţi în sudoarea proprie, luând parte la muncile agricole pe lanurile gospodăriei locale. La acea vârstă o interesa mai puţin cum arata, fiind pusă mai mult pe năzbâtii. Auzind odată undeva şi memorizând un cuvânt de ocară în limba romilor („caţmandula-caţmanda”), îl rosti fără sfială la adresa câtorva “tuciurii” al căror neam tot mai des poposea în satul ei de baştină. Aceștia îşi instalau şatra pe un loc mai înalt, vizavi de casele gospodarilor, supranumit Dealul Crucii. Ţiganii, auzindu-i blasfemia, se dezlănţuiră şi porniră cu toţii în goană după dânsa. Finalul stupide-i întâmplări putea fi dramatic, dacă sărmana copilă nu se dovedi a fi mai iute de picior decât “tuciuriii”, sărind gardul de spini al unui gospodar şi trezindu-se în grădina salvatoare...

***
Nimic nu prevestise dispariţia Anastasiei. S-a ajuns până acolo că misterioasa dispariţie să fie pusă pe seama unor forţe oculte. Se ştia despre fiinţa-i foarte evlavioasă şi greu se putea presupune că se depărtase prea mult de casă. Unde mai pui că întâmplarea avu loc la începutul iernii, îndată după ziua Sfântului Andrei. Cine se putea aştepta la un asemenea deznodământ?
Altădată se zvonise că cineva dintre săteni ar fi văzut-o în oraş. O observase pe o stradelă lăturalnică: mergea uşor, ca în vis, ţinând în mână o gentuţă. În momentul când fusese strigată pe nume, se opri brusc, întoarse capul în direcţia persoanei care o vizase, însă nu-i răspunse nimic, ci plecă grăbită mai departe, dispărând după un colţ de stradă. Neaşteptata întâmplare i-a făcut pe cei ai casei să se deplaseze imediat în oraş, să găsească stradela şi chiar colţul de casă indicat după care dispăruse. Au cutreierat oraşul în lung şi în lat, întrebând pe cerşetori, pe milogi şi chiar pe unii vagabonzi. Unii mai şmecheri aduceau probe destul de serioase că, cică, ar fi întâlnit-o undeva în oraş, vrând prin mărturiile lor să câştige ceva bănuţi pentru a-şi întreţine nefericita existenţă. Uşor se putea de bănuit că mint, într-atât de naiv sunau afirmaţiile lor.
Piaţa centrală a urbei se umplea de oameni începând de cu zori: femei obeze, cu priviri hulpave, stăteau la tarabe şi îşi lăudau cu insistenţă marfa variată. Altele mai pipernicite stăteau cu vreo găleată de cireşe sau un boţ de brânză de oaie... Aşa se completau şiruri lungi de oameni, postaţi de o parte şi de cealaltă a străzilor din zona pieţei. Câtă lume adunată doar cu gândul de a câştiga ceva parale. Anastasia fusese cândva pe aici, trecuse chiar prin vecinătatea tarabelor vechi şi urât mirositoare. Asta se întâmplase în anii de după război, pe când venise pentru prima oară în oraş, având scopul să-şi cumpere o şubă de iarnă. Rămase atunci impresionată de clădirile înalte şi de şuvoiul de oameni de pe străzi, ce părea că nu mai contenea. Curiozitatea o făcu să se reţină în acea piaţă situată în centrul urbei. Îşi procurase şuba ce şi-o dorise din puţinii săi bani, iar restul, printr-o întâmplare nefericită, îi pierduse undeva. Mai exact, i-au fost sustraşi din buzunar şi avea bănuieli că i-ar fi făcut bucata câţiva ţigănaşi mai răsăriţi care îi dădeau târcoale. La drept vorbind, nici nu văzuse bine oraşul. De teamă ca nu cumva să se rătăcească, se abţinu tentaţiei de a se îndepărta prea mult de acea piaţă. Ţigănaşii, însă, şi-au făcut meseria, răzbunându-se parcă pentru cuvintele de batjocură pe care i le adresa-se fraţilor lor mai mari acolo, în satu-i de baştină.
Cu chiu, cu vai, fătuca ajunse acasă, unde mamă-sa o probozi niţel din cauza banilor „pierduţi”, dar până la urmă se bucură că o văzu sănătoasă şi îmbrăcată aşa. Ce mai încolo-încoace, avea fată mare la casă şi o curtau mai mulţi flăcăi din sat. De şubă se despărţi mai repede decât ar fi crezut, căci întâlnise în sat o hârcă de babă, purtând deasemenea o astfel de haină. Cum văzuse bătrâna, imediat o agăţă cu într-un cuier şi nu o mai îmbrăcă niciodată.

***
Nimeni nu ştie cum reuşise să se ridice suferinda din patul de spital, acolo unde era ţintuită de câteva zile. Clipele trăite la limita posibilităţilor umane i-au dat forţe necesare ca să-şi învingă boala. Credinţa în Dumnezeu n-a părăsit-o nici pentru o clipă, în pofida faptului că suferinţele fizice progresau. Medicii îi prescriseră o mulţime de medicamente, unul mai sofisticat decât altul. În plus, toate erau deficitare şi la preţuri exagerate. Ce putea să facă sărmana Anastasia? Ar fi dorit să se mişte un pic, atât cât să poată simţi că e stăpână pe propriul corp. Îi vedea ca prin ceaţă pe cei din jur, însă se bucura că putea să le vorbească, povestindu-le cu lux de amănunte şi cu un entuziasm abia reţinut despre familie, despre fiecare membru al ei. Ce mult își dorea să-i vadă…
Medicul o vizita zilnic. Era un tip ursuz şi abia dacă îşi permitea să schimbe câteva vorbe cu pacienţii. Nici medicul şi nici ea singură nu ştiau de ce boală suferă. La vederea lui, mai ales atunci când îi auzea vocea piţigăiată, o cuprindea un fel de teamă inexplicabilă. A fost examinată pe parcursul anilor de atâţia medici, însă de acesta îi era frică, deşi părea a fi un om de încredere, cu alură de atlet, care parcă se grăbea mereu să ajungă primul la finiş. Anastasia nu avea unde se grăbi. De când se ţine minte s-a grăbit undeva, vrând parcă să le reuşească pe toate. Când a simţit primele dureri în piept, a căutat să le înăbuşe prin forţa organismului său încă sănătos. Nu avea timp pentru un tratament medical ce se impunea. Într-un târziu se hotărâ să treacă un control medical, în urma căruia nu i s-a detectat vreo boală. Totuşi, i s-a prescris o cură de odihnă, necesară pentru reabilitarea organismului extenuat. Nu a avut timp pentru odihnă, împovărată fiind de grijile cotidiene. Medicii i-au mai prescris câteva medicamente, pe care şi le administra singură în speranţa de a se însănătoşi rapid. Acestea doar îi stopaseră temporar accesele, creându-i iluzia că se va însănătoşi cumva. Îşi făcuse chiar o mică rezervă din acele pastile de diverse culori, zicând că ea e cel mai bun medic pentru sine. Într-adevăr, cunoştea efectul mai multora dintre produsele farmaceutice şi tot mai rar se adresa specialiştilor în materie. Încercase să utilizeze şi câte ceva din medicina populară, adică diferite ierburi de leac, ale căror denumiri le aflase de la mamă-sa: lumânarea-domnului, romaniţa, coada-şoarecelui etc. Esenţele lor, dozate şi preparate după metode speciale, aveau un efect binefăcător asupra organismului suprasaturat de preparatele medicinii tradiţionale.

***
Stând în patul de spital, Anastasia încerca să se privească dintr-o parte. O înfiora poziţie orizontală în care se afla, albiturile, plapuma puţin călduroasă, dar și mirosul pătrunzător de medicamente. Se simţea ca un cadavru viu, pe care se fac diferite experimente. Nu o bucura deloc o asemenea perspectivă. Îşi aminti de unul din primele accese ale bolii, când, revenită acasă după o zi grea de muncă la spălătoria spitalului din localitate, căzu ca secerată chiar în faţa copilaşilor săi, cei mai mici dintre care se speriaseră şi plângeau în gura mare. Îi era milă de ei, însă nu avea putere să se ridice şi să-i ogoiască. A fost nevoită să renunţe la acel serviciu, pe motiv că se intoxicase cu aerul poluat de detergenţi. S-a făcut casnică, câştigând din alte munci pentru a-şi întreţine copiii. Văzându-i maturi, căuta să ghicească pe chipul lor semnele caracteristice ale acelor gâgâlice pe care le alăptaseră odinioară. Mici fiind şi făcând diferite şotii, nu a ştiut să-i pedepsească aspru. De regulă, se apropia de cel vinovat şi-l împungea cu degetul mare al mâinii, pronunţând un “Eh!” prelung şi accentuat. Doar atât. Micii răufăcători, ştiind ce-i aşteaptă, se lăsau pedepsiţi de ea, pentru ca să nu ajungă pe mâinile tatălui lor, care făcea uz de alte metode de educaţie, mai drastice.

***
Primii ani de copilărie au coincis în mod nefericit cu perioada războiului. Bubuiturile nenumăratelor explozii i-au format un reflex de fobie la sunetele stridente. Aşa au trecut cei câţiva ani de grozăvii, în frică şi nevoi, ascunsă deseori prin beciuri întunecoase împreună cu toată familia. În vâltoarea acelor ani îi muriră tatăl şi doi fraţi, rămânând doar cu o surioară, pe care o numea cu dragoste „Anioara”, deşi adevăratul ei prenume era Maria. Un episod curios i se întâmplă când nu împlinise nici cinci anişori. Un soldat neamţ intrase brusc în bojdeuca, unde copila se juca de una singură pe o laviţă instalată în fundul unei odăi. Soldatul, înarmat până în dinţi, deschise uşa cu piciorul şi strigă din prag: “Iaiko, matka, iaiko!..”. Copila se speriase rău, scoţând un ţipăt ciudat. În acel moment, neamţul se pierdu cu firea, făcu “stânga împrejur” şi îşi căută de drum.

***
Anii de după război au fost secetoşi şi se abătuse o foamete cumplită. Oamenii mureau căzând din picioare. Nu avea cine şi cu ce să-i înmormânteze, corpurile lor neînsufleţite tăvălindu-se pe ulicioarele satului. Ce gustoase sunt florile de salcâm. Un copac atât de semeţ care îşi desface, la începutul verii, puzderia de flori albe şi moi, cu miros ameţitor. Atunci poţi să aduni comoara cea albă de pe crengile grele de rod, gustând din strugurii îmbătători. 

***
Multe fiinţe omeneşti au salvat de la moarte gingaşele flori de salcâm, căci, frumoase şi puternic mirositoare, sunt şi comestibile. Anastasia împreună cu surioara Maria s-a numărat printre acele fiinţe norocoase. Alţi doi fraţi, Constantin şi Gheorghe, căzuseră victime foametei din primii ani de după război. Mamă-sa abia de reuşea să adune ceva de ale gurii. Lucra cu ziua la vecinii mai înstăriţi pentru ceva porumb sau pentru un pumn de făină, pe care îl ascundea în sân de frica hoţilor care puteau să o prade în drum spre casă. Cum o mai aşteptau să vină micile făpturi înfometate! Ajunsă cu bine acasă, descheia atent bluza şi scutura făina pe masă. Pentru a face o mămăliguţă, mai adăuga la pumnul de făină o parte de cenuşa caldă din sobă, astfel le astâmpăra foamea micilor făpturi. Începând de la vârsta de şapte anişori, Anastasia dădea la râşniţă seminţe de grâu sau porumb, deseori de dimineaţă până seara târziu. Apoi prepara ceva de-ale gurii, ca să ducă mamei sale la deal, în Vladnic, acolo unde aveau câţiva ari de pământ. În zilele din ajunul secerişului, când roadele câmpurilor trebuiau păzită de hoţi, se pornea la drum, aşa ca până seara să ajungă la destinaţie. Odată rătăci drumul și se făcuse noapte. Îi era frică de întuneric şi mergea pe dibuite. Spera că oate s-a îndura cineva să o îndrume spre locul unde se afla mama sa. S-au găsit oameni buni la suflet, care i-au arătat cum să ajungă la arie. Văzând-o atât de chinuită, maică-sa o lua în braţe şi, pe unde cu un descântec, pe unde cu o vorbă de mângâiere, o liniştise până la urmă. Aşa adormea în braţele ei, lângă un foc nu prea mare, pentru ca să se trezească spre dimineaţă cu inima palpitând de bucuria de a trăi. Îşi amintea deseori de acele clipe, radiind de o bucurie care îi putea fi citită şi acum pe chip, stând acolo ţintuită pe patul de spital. Se înfiora la gândul că asemenea clipe de viaţă dispar în mod ireversibil...

***
Anastasia era un autodidact, făcând doar patru ani de şcoală şi aceleia “pe apucate” sau, cum îi mai plăcea să zică, “patru clase şi două calidoare”. Studioasă din fire, cu aptitudini reale în domeniul istoriei şi muzicii, apreciată şi de către unii profesori, a fost nevoită să-şi întrerupă studiile în fragedă copilărie, trebăluind în gospodărie sau lucrând pământul. Avea o capacitate extraordinară de muncă. Făcea câteva norme pe zi, depăşindu-i la acest capitol pe mulţi lucrători mai în vârstă. După o zi grea de muncă, îşi lustruia cu funingine papuceii vechi, dar încă buni de purtat, şi se grăbea la casa de cultură situată lângă biserica Sf. Gheorghe, înscrisă fiind la un cerc de dansuri populare şi mai făcând parte dintr-un grup coral. Asemenea ocupaţii exclusiv culturale îi acopereau puţinul timp liber de care dispunea şi îi umpleau sufletul de bucurie. Unde mai pui că astfel cutreiera satele din împrejurimi, participând la diferite concursuri de muzică şi dans.
Aşa o cunoșteau toți pe Anastasia, pe cât de harnică, pe atât de năzbâtioasă, deseori pusă pe şotii. Odată mai că nu s-a ars. Cazul avu loc după o “adunare-fulger”, organizată periodic de către activiştii din sat. Anastasia participa rar la asemenea adunări. Se plictisea ascultând cuvântările cu tentă proletcultistă ale acelor “activişti”. Neavând ce face, se apropie de unul din pereţii laterali ai sălii, unde atârna un tablou grandios înfăţişând chipul unei somităţi de partid a vremii. Nu gândi mult şi, în ovaţiile celor din jur, rupse fâşii înguste de hârtie de sub ochi, reinterpretând imaginea ca şi când “marele conducător al proletariatului” plângea de jalea celor obidiţi şi flămânzi. A doua zi, mama-sa a fost chemată la “sovietul sătesc”, unde nişte responsabili în probleme ideologice o acuzară pentru gestul insultător făcut la adresa partidului de guvernământ. Doar faptul că era încă minoră şi că se trăgea dintr-o familie nevoiaşă o salvă pe biata copilă de consecinţe foarte grave.

***
Lungi sunt clipele de aşteptare. Trecerea timpului pare să nu-ţi spună nimic despre existenţa unei lumi deosebite, a cărei părticică te poţi considera şi tu. Conştient fiind de elementul existenţial, totul în jur apare străin de sine şi apare o stare de detaşare inexplicabilă de realitatea imediată. În asemenea clipe te copleşesc gânduri negre, aşa de parcă nu mai ai vreo salvare. Însă există, neapărat există o salvare, chiar dacă va trebui să laşi în urmă o umbră de mister. Oare toate legendele şi miturile lumii nu au fost inspirate de fapte şi întâmplări reale, presurându-li-se ici-colo semincioarele imaginaţiei umane? Prin forţa imaginaţiei, oamenii de artă au dat formă şi culoare unor lumi demult uitate, imortalizându-le astfel în lucrări veritabile.

***
…O muzică firavă umplea salonul alb. Sunete armonioase izvorau din lucrurile înconjurătoare și curgeau într-un şuvoi liniştit peste corpul suferindei. În acele clipe rare de desfătare îi suna în piept marea simfonie a sunetelor, de parcă nu mai avea sfârşit acea stare de graţie divină. Apoi toate dispăreau la primele voci răguşite, la primii paşi șovăitori ai pacienţilor din coridoare. Apărea brusc medicul cu glas piţigăiat şi cu alură de atlet, iar lucrurile din jur își recăpătau contururile: aceeaşi încăpere strâmtă, cu pereţii goi, patul imens, plapuma puţin călduroasă şi mirosul, mirosul înţepător de medicamente. Asta nu putea să continue la infinit. Ceva trebuia să se întâmple…

***
Anastasia repetă încă o dată “Rugăciunea pentru orice boală”: “Stăpâne atotştiutorule, Împărate sfinte, cel care pedepseşti, dar nu omori, carele întăreşti pe cei slăbiţi şi ridici pe cei căzuţi. Cel ce îndepărtezi chinurile cele trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor, rogu-mă Ţie, Dumnezeul nostru, trimite din cer puterea ta tămăduitoare şi Te atinge de trupul cel mult pătimitor şi stinge aprinderea, potoleşte patima, depărtează toată boala cea tăinuită şi fii tămăduitorul roabei tale Anastasia, ridic-o din patul durerii şi din aşternutul chinuirii, dăruind-o pe dânsa întreagă familiei sale şi bisericii Tale, ca să facă pururea voia Ta. Că Ție se cade să ne miluieşti şi să ne mântuieşti, Dumnezeul nostru, şi Ţie Mărire îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.”
În timp ce medicul îi pipăia pulsul cu degetele sale lungi şi reci ca nişte bisturie, făcându-şi unele însemnări în registrul său, suferinda reuşi să spună în şoaptă o altă rugăciune prielnică sufletului: “Doamne Atotştiutorule, doftorul sufletelor şi trupurilor noastre, cel care smereşti şi înalţi, care cerţi şi iar tămăduieşti, cerceteaz-o cu mila Ta pe roaba Anastasia, întinde-i braţul Tău cel plin de tămăduire şi de doftorie şi o tămăduieşte pe dânsa, ridicând-o din patul durerilor şi din boală, ceartă duhul neputinţei, îndepărtează de la dânsa toată boala, toată slăbiciunea, toată durerea, toată rana, toate frigurile şi tremurarea şi de este întrânsa păcat sau fărădelege, iart-o pentru iubirea Ta de oameni. Aşa, Doamne, îndură-Te pentru zidirea Ta, întru Isus Hristos, Domnul nostru, cu carele eşti binecuvântat, cu prea sfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Duhul Tău Sfânt în vecii vecilor. Amin.”

***
Mai departe, cât mai departe de această lume. Atât îşi dorea suferinda în clipele de cumplită durere. Mult şi-ar fi dorit să plece de aici, să se afle din nou lângă copii şi soţ, măcar şi aşa, suferindă. Le-ar fi preparat ceva de mâncare, ceva ce le plăcea lor mai mult, silabisind deasupra mămăliguţei descântecul auzit undeva. Să-l fi uitat oare? Suna cam aşa: „So-so-mni-ca, / so-so-mni-ca, / so-cras-nas / om-i-ni-mos / om-ni-şor / ca şi un-su-ros…”.
Ce-o mai fi însemnând versul de mai sus ñi silabele ritmice ce-l completează? Nu ştia prea bine. Bănuia doar că putea fi unul dintre puţinele descântece, rămase de la strămoşii noştri daci, care aveau rostul să păzească de rele bucatele de pe masă şi, totodată, să stimuleze apetitul comesenilor. Mai repetă o dată descântecul în gând, însă nu-i era acum de vreun folos. Nici nu ţine minte când îmbucase ceva. Trebuia să ţină dinţii strâns, cât mai strâns, pentru a fi pregătită de eventualele accese. Nici nu avea poftă de mâncare. O amintire vagă îi trezea gustul de bucate. Crizele cauzate de boală nu întârziau să se facă simţite, venind cu regularitate la o oră prestabilită a zilei, atunci când, odată cu asfinţitul soarelui, începeau adevăratele torturi: miriade de ghemuleţe cu ghimpi se rostogoleau prin vine. În câteva clipe tot organismul era cuprins, din interior, de o flacără năprasnică. Nici cea mai mică părticică a corpului nu rămânea neatinsă de pericolul insurecţiei spontane a ghemuleţelor de foc. În acele momente, inima îşi înceta ritmul obişnuit, fiind ţinta principală a năvalnicilor cuceritori. Abia de mai putea respira, rostind rugăciunile cu o şi mai mare încordare. Într-un sfârşit, durerile slăbeau, iar acele nevăzute şi atât de nesuferite ghemuleţe se retrăgeau undeva sub coşul pieptului. Amarnică încercare atunci când porţi în sine cuibul unor duşmani necunoscuţi, iar propriul corp se transformă într-un adevărat câmp de luptă.
Stând cu ochii aţintiţi într-un punct din tavan, de parcă vedea acolo pe cineva, Anastasia era conştientă că în viaţă trebuie să cunoşti totul - şi binele şi răul. Din nefericire, “rău” a fost din abundenţă, aducând-o acum în acest spital blestemat, de unde părea că nu mai exista salvare. iată de ce o obseda gândul să plece, cât mai departe şi cu orice preţ. Numai că nu ştia încotro şi, mai cu seamă, cum să-şi învingă durerea. Toate încercările se loveau de cumplita neputinţă de a se ridica din pat. Însă trăia constant cu asemenea gânduri. Cine şi cum puteau să o ajute?

***
Anastasia a rămas să-şi cântărească gândurile ca pe niște speranţe firave, până când unul o străfulgeră prin minte. Aşteptă să se însereze. Lumina din sala de spital părea că nu vrea să cedeze întunericului, reflectându-se prin unduiri uşoare în fiecare lucru, parcă luându-şi rămas bun. Veni momentul când ultimele raze ale soarelui fură înghiţite de întuneric. Simţi cum se mişcă ceva în coşul pieptului. Ghemuleţele cu ghimpi se pregăteau de obişnuita escapadă. Minusculele creaturi fremătau îndelung ca înaintea unui festin bogat şi, în momentul când se aflau pe linia de pornire, suferinda se ridică din pat, ajutată de o forţă neomenească. Se îmbrăcă fără grabă, îşi puse strictul necesar într-o gentuţă, ieşi în culoarul pustiu, îndreptându-se în direcţia scărilor. Coborâ încet, treaptă cu treaptă, scările celor douăsprezece etaje ale blocului de spital şi se pomeni afară. Fără ca să privească în urmă, apucă pe o stradă lăturalnică, corpul ei iradiind lumina unui foc interior năprasnic.

*Text scris în memoria mamei, decedată la 16 decembrie 1994, când nu împlinise nici 55 de ani... (A.L.)