ÎNFĂȚIȘAREA SINGURĂTĂȚII de Pere Bessó

Imatge presa de la xarxa

EL ROSTRE DE LA SOLEDAT

Cuixes tancades,
hui l’ull que tot ho veu
sura al llac fosc.

La consciència,

com tir de pedra al llac,

parany del somni.

 

(de Cambra interior, 2013)

 

EL ROSTRO DE LA SOLEDAD 

Muslos cerrados,

el ojo veedor

flota hoy en  lago obscuro.

Es la conciencia,

tiro de piedra al lago,

trampa del sueño.

ÎNFĂȚIȘAREA SINGURĂTĂȚII

Mușchi moleșiți.

ochiul de veghe

plutește acum în lacul obscur.

E conștiința,

piatră aruncată în lac,

capcană a visului.

(trad. al rumano de A.L.)

LA FLOR DEL AIRE (FLOAREA AERULUI)* DE GABRIELA MISTRAL (trad. al rumano)

 
Gabriela Mistral (1889-1957)

Floarea aerului

Am întâlnit-o în destinu-mi,
înălțându-se în mijlocul câmpului,
tronând peste acei care trec pe alături,
cei care-i vorbesc sau o admiră.

Iar ea mi-a zis: ”Urcă în munte.
Eu nu voi lăsa niciodată câmpia,
și-mi vei aduce florile albe
ca pe niște zăpezi, tari și fragede.”

Mă urcai în vârful muntelui sterp,
le căutai pe acolo, florile,
printre pietrele lui aflate
între somn și trezie, la jumătate.

Când coboram, cu florile-n brațe,
am întâlnit-o în mijlocul câmpului,
și începui să o acopăr grăbit
cu o mulțime infinită de crini albi.

Fără să vadă albul lor ca zăpada,
ea îmi zise: ”Tu adă-mi acum
doar flori din cele roșietice.
Eu nu pot trece peste câmpie.”

Urcai stâncile cu tot ce am strâns,
și căutai florile nebuniei,
din cele mai roșii și care par
că din culoarea lor trăiesc și mor.


La flor del aire

Yo la encontré por mi destino,
de pie a mitad de la pradera,
gobernadora del que pase,
del que le hable y que la vea.

Y ella me dijo: "Sube al monte.
Yo nunca dejo la pradera,
y me cortas las flores blancas
como nieves, duras y tiernas."

Me subí a la ácida montaña,
busqué las flores donde albean,
entre las rocas existiendo
medio dormidas y despiertas.

Cuando bajé, con carga mía,
la hallé a mitad de la pradera,
y fui cubriéndola frenética,
con un torrente de azucenas.

Y sin mirarse la blancura,
ella me dijo: "Tú acarrea
ahora sólo flores rojas.
Yo no puedo pasar la pradera."

Trepé las penas con el venado,
y busqué flores de demencia,
las que rojean y parecen
que de rojez vivan y mueran.  

*traducido al rumano con la recomendación de Pere Bessó

Haiku-uri de Francesco Basallote (trad. al rumano)

***
Por la mañana
las flores de lavanda,
lanzas violetas.


***
Spre dimineață
florile de levănțică,
lănci violete.

***
Multicolores
con su estigma morado,
los pensamientos

***
Multicolore,
cu stigmatul livid,
gândurile noastre

VESTIDA DE NOVIA NEGRA de Mercedes Ridocci (trad. al rumano)

 

VESTIDA DE NOVIA NEGRA

Me enamoré de la muerte.

Aquí estoy, esperando su mano,

descalza,

vestida de novia negra,

en mi pecho luce la flecha de su arco,

de su herida fluyen yemas de sangre roja.

Las alianzas reposan sobre la mesilla de mi noche,

y no llega.

ÎMBRĂCATĂ ÎN ROCHIE NEAGRĂ DE MIREASĂ 

M-am îndrăgostit de moarte.

Stau aici, așteptând să-mi întindă mâna,

în picioarele goale,

îmbrăcată în rochie neagră de mireasă,

în peptu-mi lucește săgeata arcului său,

din rana-i țâșnesc șuvițe de sânge roșu.

Inelele de căsătorie îmi stau pe noptieră,

iar ea nu vine.

 

Eugen Gheorghiţă. Înălţarea spre soare

 

Eugen Gheorghiţă. Înălţarea spre soare

Dramaturg şi publicist de valoare, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, originar din comuna Colpaci, (r-nul Edineţ), născut pe data de 25 ianuarie 1951 (moare la 19 decembrie 2012) în familia lui Simion şi Leostina Gheorghiţă (Buciucianu), Eugen Gheorghiţă este autorul a două cărţi de piese pentru copii - „Regina fulgilor de nea” (1984) şi „Moş Crăciun vine din poveste” (1989).

Recunoscut pe drept a fi un dramaturg de forţă în mediile literare de la Chişinău, autorul a semnat pe parcursul anilor mai multe piese de teatru, înscenate la teatrele din republică şi de peste hotare: „Soacra cu două nurori” (teatrul „A. Mateevici”, regia Sandu Grecu (1985)); „Baba Hârca la revelion” (spectacol montat între anii 1989 – 1996 pe scena teatrelor „Luceafărul” (regia V. Rusu), „B.-P. Haşdeu” din or. Cahul (regia V. Ignat) şi „Al. Mateevici (regia V. Rusu); „Moş Crăciun şi Vrăjitoarea”, Teatrul de marionetă din Bacău (1992); „Clopoţelul de argint” montat la teatrele „Al. Mateevici”, regia V. Rusu (1994), şi „B.-P. Haşdeu” din or. Cahul, regia V. Ignat (1994).

Să remarcăm în acest context şi alte piese de referinţă ale celui care, la un moment dat, în virtutea unei hotărâri proprii, s-a detaşat oarecum de dramaturgie şi se dedica exclusivamente domeniului publicistic: „Înălţarea spre soare”, premiul I la concursul republican de piese într-un act (1977), spectacol ce a dat titlul unei culegeri interesante, în care au fost incluse 16 piese de teatru ale autorilor din fostele republici unionale; „Ultima redută”, piesă într-un act, montată pe scena teatrelor din Federaţia Rusă şi Ucraina şi apărută într-o ediţie aparte la VOOAP; piesele în două acte „Valea Plângerii”, „Ghioaga lui Erimia” şi „Gangul lui Trăsnea” au fost premiate la mai multe concursuri republicane de dramaturgie.

Publicistică sa conţine în special interviuri şi articole de fond ce vizează viaţa social-culturală din republică de pe parcursul ultimilor ani, scrise într-un stil elevat şi pline de spirit heliatic, publicate în majoritatea lor în revistele „Literatura şi arta”, „Curierul de seară” şi „Luceafărul”, unde Eugen Gheorghiţă a ocupat în diferite perioade de timp funcţiile de şef de secţie sau corespondent titular.

O MARCĂ ATIPICĂ de Ghenadie NICU

O MARCĂ ATIPICĂ

N-a făcut spaniolă (e ziarist de formaţie), dar a ajuns, iată, traducător, unul probabil bun câtă vreme poemele mexicanei au un sunet blagian şi revelează cu discreţie o feminitate retractilă, însetată de „diafanitate”...

Telefon, zilele trecute, de la Andrei Langa, prieten vechi şi drag, dintr-un fel de copilărie literară (poheticească şi critică), de care aproape că am şi uitat. Nu că aş fi împovărat de ani, ci fiindcă, contrar iluziilor pe care mi le făceam – cum că după patruzeci încolo, e-he!, ce mai timp berechet vom avea să ne dedăm lecturilor, copiii crescând şi despovărându-ne de griji –, viaţa a devenit nu ştiu cum mai alertă, cu turaţii care cresc în fiece zi. Serios! Câteodată mă simt ca mărfar fără frâne, care coboară în pantă, peisajul din faţă, altă dată vag, criptat în proiecte sau utopii şi oricum intangibil ca un orizont mereu prorogat, precizându-se ameţitor de repede. Nu ai răgaz nici pentru tine însuţi câteodată. Citeşti din fugă, adesea furtiv, prin vreo şedinţă, scrii pe unde apuci: la bibliotecă, în cafenea, pe genunchi, la gară, în aşteptarea trenului. Ziua e un amalgam de replici, deplasări, feţe, pagini citite, pagini scrise, telefoane date, telefoane primite. Toate astea aglomerează rău percepţia şi se lasă cu un sentiment halucinant de alteritate. Nici nu e de mirare că unii se pierd pe ei înşişi în această competiţie spre nicăieri, în fond. Pariul conformităţii cu tine însuţi e, probabil, cel mai greu de susţinut: presupune nu numai caracter, ci şi un minimum de condiţii exterioare. Adică trebuie să ai noroc cumva şi cu istoria pentru a te împlini: un raport inextricabil între datele congenitale şi social, între mâna pe care Dumnezeu ţi-o pune pe creştet şi demonii cotidianului, ai diverselor urgenţe, între fond şi perfidia conjuncturilor.

Pe Andrei nu-l văzusem de vreo şapte, opt ani, dacă nu mai bine. Am făcut amândoi aspirantură la Chişinău (varianta rusească a doctoratului: mai totul e cu moţ în zona interferenţelor), după care, un timp, i-am zărit numele ba ici, ba colo, sub cronici de carte, reportaje, articole de opinie. A făcut o teză despre expresionismul în literatura română, a editat o monografie dedicată lui Leonard Tuchilatu (fratele mai mare al Leonidei Lari, mort prematur, la 24 de ani, foarte înzestrat, de altfel, poemele din Sol, volumul de debut, din 1977, arătând o uimitoare deschidere spre metafizic în vremuri de realism socialist sacrosanct) şi a scos două volume de poezie. Te iei după reperele astea şi îţi închipui un ritm egal, la masa de scris, printre cărţi şi printuri. Uite că lucrurile stau exact invers: mai nimic, în ultimii ani la Andrei, care să predispună la elaboraţie. Omul s-a băjenit, cu familie cu tot, tocmai în Spania, de răul sărăciei şi e încă de imaginat cum poetul munceşte ziua pe şantier sau dă cu bidineaua prin locuinţe; ori cum doctorul în litere face grădinărit, curierat etc. – munci ocazionale, expediente în fond (iau accepţia onorabilă a cuvântului), istovitoare fizic şi ruinătoare moral. Rar cine se salvează în astfel de împrejurări. În minte îmi vine comparaţia cu Nicolae Costenco, intransigentul redactor de la Viaţa Basarabiei în perioada interbelică: deportat în Dudinca, hăt dincolo de Cercul Polar, nu s-a mai putut ridica la înălţimea ştachetei sale de tinereţe. Am fi avut, se prea poate, un mare poet: am rămas cu o promisiune răscolitoare...

Andrei este, de felul lui, om un înalt, lat în spete, cu braţe puternice: clădit şi el, vorba lui Eugen Simion, din materii tari şi abundente şi pregătit, probabil, ca şi Mihai Cimpoi, despre care erau vorbele, să-şi ducă bătăliile până la capăt. Am stat într-un local şi l-am privit cum îşi soarbe laborios cafeaua, încercând să-mi închipui cum îşi scria, nopţile, textele pentru Român în lume, bilunarul din diaspora (dispărut între timp din pricini economice), după ce ziua a muncit la clădit... Mi-a dat un volum bilingv de Leticia Garriga: Tambor de agua. Tambur de apă, apărut anul trecut în Guadalajara, capitala statului Jalisco din Mexic. N-a făcut spaniolă (e ziarist de formaţie), dar a ajuns, iată, traducător, unul probabil bun câtă vreme poemele mexicanei au un sunet blagian şi revelează cu discreţie o feminitate retractilă, însetată de „diafanitate”... Semne ale unei tenacităţi atipice. Avem şi asemenea basarabeni.

Ghenadie Nicu este corespondentul „Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova
(http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/o-marca-atipica--4198.html)

Un Poema de Vicente Martín* (trad. al rumano)

(del blog personal de Luis Oroz)

Un Poema de Vicente Martín

¿Por qué razón la sombra de los árboles
se alarga cabizbaja -como extienden
sus brazos los mendigos-
implorando el amparo -no se sabe-
si del cielo o la tierra?
¿Por qué en su desnudez de leve talle
las ramas de los árboles fabrican
con la luz de la tarde las saetas
que dispara el invierno y que nos clavan
su aguijón de anestesia en el penúltimo
crepúsculo del alma?
No es limosna de sol lo que mendigan
ni lejanas bahías donde acuda
su cintura carnal a disolverse
en la humedad pluvial de nuestros labios,
no es el sueño infinito en que se viste
de blanquísimas albas la memoria
para nacer de nuevo como el llanto
surgido entre las cuerdas de una lira.

Se quejan, si es que es queja,
del autismo de un mundo acomodado
a guitarra y cervezas,
a relojes sin péndulo, a mentiras
con el cuerpo de vidrio y a montones
de mirlos inmolados sin que se haya
la escarcha asombrado en los naranjos.
Es voz cuanto reclaman, sólo voz,
o presencia o constancia entre las ruinas
que deja la palabra a ras de tierra
cuando el clamor acaba.
Quizás, porque no tienen
las pupilas azules de la infancia,
la longitud del día les permita,
en una extraña fórmula, aferrarse
desesperadamente a la esperanza. 

Del Poemarío "Cuando la sombra es sombra" 

Un poem de Vicente Martín

Oare de ce umbra copacilor

se alungește în jos -așa cum ar întinde

mâinile lor cerșetorii-

cerând adăpost -nu se știe cui-

de la cer sau de la pământ?

De ce în goliciunea tulpinii slabe

crengile copacilor fac săgeți

din lumina înserării 

ce ochesc trupul iernii și ne înfibg 

vârful lor anestezic în penultimul

crepuscul al sufletului?

Nu e pomana soarelui ceea ce cerșesc

și nici golfuri îndepărtate unde ajunge 

centura lor din carne vie ca să se dizolve

în umiditatea pluvială a buzelor noastre,

nu e nici visul infinit în care memoria

se îmbracă în zorii orbitori

pentru a renaște precum un scâncet

scos de strunele unei lire.

Se lamentează, dacă e lamentație,

de autismul unei lumi dedate

chitarei și berei,

ceasurilor fără de pendul, minciunilor

cu trupul de sticlă și grămezilor 

de mierle ucise până ca să se topească

bruma consternată de pe portocali.

E voce ce cere, doar voce,

sau prezența/permanența printre ruini

ce lasă cuvântul lipit de pământ

când larma se stinge.

Poate, pentru că nu are

pupilele albastre ale copilăriei,

durata zilei le permite,

într-un mod ciudat, să se agațe

cu disperare de speranță. 

Din volumul ”Când umbra e umbră”

Dirección poético-literaria de Poesía Pura.
 

*Nació el 31 e Julio de 1945 ( (m. 27.07.2012) en Collado de Contreras (Ávila). Cursó estudios de Latín y Humanidades, Filosofía y un año de Teología en el seminario de Ávila. Después de unos años en Salamanca se trasladó definitivamente a Madrid para dedicarse a su profesión como enseñante que en la actualidad sigue ejerciendo.

Reconocimientos recibidos:
Años 2.004 a 2009:
Premio Ángel Urrutia Iturbe,
Accésit del IX Certámen Internacional de Poesía Ciudad de Torrevieja,
Premio “Flor de Jara” de la Diputación de Cáceres,
Premio “Pastora Marcela” de Campo de Criptana,
Premio IX Certámen de Poesía Nicolás del Hierro,
Premio Internacional de Poesía “Encina de la Cañada” de Villanueva de la Cañada,
Premio VII Premio Literario Guadalmesí.
Premio III Premio Taramela 2006.
Premio XXXVIII Certamen Literario “Albaricoque de Oro”
Premio X Premio de Poesía Ateneo de Sanlúcar
Premio XXXIV Justas Poéticas Castellanas de Laguna de Duero,
Premio IV Premio Internacional “Alonso de Ercilla”,
Premio XXIII Certamen de Poesía “La Bufanda” del Ayuntamiento de Coslada,
Premio XVII Premio de Poesía “Juan Alcalde”,
Premio VI Certámen de Poesía Iberoamericana “Víctor Jara”,
Premio IX Certámen de Poesía Ciudad de Lepe,
Premio Olivo de Jaén 2006,
Premio “Poeta Marío López”,
Premio X Certamen Nacional de Poesía “Ángel Crespo”
Premio X Certamen de Poesía “Maxi Banegas
Premio Pluma de Oro de Alcorcón,
Premio Ciudad de Toledo “Rodrigo de Cota”,
Premio “Emeterio Rodríguez Albelo”,
Botijo de Oro de las Justas Poéticas de Dueñas,
Premio de Poesía “Apoloybaco”,
Premio Ernestina de Champourcín de la Diputación Foral de Álava,
Premio VIII Premio Fray Luis de León de Creación Literaria 2008 de la Comunidad de Castilla y León,
Premio “Vicente Núñez” de la Diputación de Córdoba,
Premios Literarios de la Diputación de Álava,
Premio Rosalía de Castro de la Casa de Galicia de Córdoba,
Premios Universidad de La Laguna 2009,
Premio XXIII Concurso Literario de Lasarte-Oría,
Premio XXIII Certámen de Poesía Ciudad de Puertollano,
Premio XIV Premios Literarios de Tomelloso,
Premio X Certámen Poético Casa Castilla-La Mancha en Alicante
Premio de Poesía “Federico Muelas” de Cuenca.

PALABRA ESCONDIDA/PARAULA OCULTA/CUVÂNT ASCUNS, poem de Ana Muela Sopeña

(via Blog -  LABERINT DE PLUJA)

PALABRA ESCONDIDA

Sobre la nube
tu palabra escondida.
Luz en el sueño.

PARAULA OCULTA 

Al damunt del núvol
la teua paraula oculta.
Besllum en el somni.

(traduït al català per Pere Bessó)

CUVÂNT ASCUNS

Deasupra norului

cuvântul tău ascuns.

Lumină în vis.

(trad. în română de A.L.)

DIMINEȚI/MADRUGADAS/MATINADES

DIMINEȚI

Diminețile sunt domoale doar în zori, 
au alternanța orelor ordonată
după formele lor tot mai strălucitoare
și după numărul ce le crește peste zi.

Ar fi cumva o mare minune să nu vezi 
orologiul vechi ieșit dintr-un perete,
de care te prinzi cu un lănțișor aurit
și îl porți zi de zi într-un buzunar.

Un pas spre cer îl facem mereu
cu mâinile susținând ritmul mersului,
o mare de foc se agită sub nori,
însă cine va veni să ne spună ce-i asta.

Nu mai oprim să dăm bice cailor
(cine nu se visează fiind un sfânt Ilie?),
cândva vom întâlni diminețile toate
cu pâine și sare, ca pe un oaspete rar. 

MADRUGADAS

Las madrugadas son tranquilas sólo al amanecer,
tienen la alternancia de las horas distribuidas
por sus formas más y más relucientes
y por sus números que crecen a lo largo del día.

Sería un verdadero milagro no observar
el viejo reloj salido de una pared,
al que te atas con una cadena plateada
y lo llevas día tras día en tu bolsillo.

Un paso hacia al cielo lo damos siempre
con las manos sosteniendo el ritmo de caminar,
un mar de fuego se agita bajo las nubes,
pero quién nos va a decir qué es esto.

No paramos de fustigar a nuestros caballos
(¿quién no quiere ser un San Elías?),
alguna vez recibiremos las madrugadas
con todo el honor, como a un gran huésped.

MATINADES

Les matinades són dolces només a trenc d’alba,
tenen l’alternància de les hores ordenada
segons les seues formes més i més resplendents
i el seu nombre que creix tot el dia.

Gran meravella seria que no veieres
el rellotge vell eixit d’un mur,
que et prens amb una cadena d’or
i el portes dia rere dia en la butxaca.

Un pas cap al cel sempre el fem
duent amb les mans el ritme de la marxa,
un mar de foc s’agita davall dels núvols,
però qui vindrà a dir-nos què és això.

Impossible deixar de fuetejar els cavalls
(qui no es somia un sant Elies?),
una i altra vegada rebrem totes les matinades
amb pa i sal, com un hoste estimat.

(traduït del romanés al català per PERE BESSÓ)

 

TOTUL ÎNTR-O SINGURĂ FRAZĂ /TOT EN UNA SOLA FRASE (trad. în catalană de Pere Bessó)

TOTUL ÎNTR-O SINGURĂ FRAZĂ

A vorbi mult prea mult despre poezie, dacă ținem cont de materia eminamente abstractă din care aceasta se alcătuiește, poate fi deseori un lucru plictisitor chiar și pentru cel mai dotat critic literar, iată de ce e preferabil procesul lecturării poemului în singurătate, tenta spre meditație pe care o simțim la un moment dat însemnând forma finală ce face să ne apropiem mai ușor de universul incognoscibil.

TOT EN UNA SOLA FRASE

Parlar massa de poesia, si tenim en compte de la matèria eminentment abstracta de què aquesta es composa, sovint pot ser una cosa enutjosa, fins i tot per al crític literari més dotat, heus per què és preferible el procés de lectura del poema en soledat, tendeix cap la meditació que sentim en un moment determinat significant en una forma final que fa que ens apropem més fàcilment a l’univers incognoscible.

Haiku de Francisco Basallote traducido al rumano

***
En su rincón
perfumando las sombras,
unas violetas

***
Într-un ungher
parfumând umbrele,
cresc niște violete 

LA NIT AL COLL/LA NOCHE AL CUELLO de Pere Bessó traducido al rumano

LA NIT AL COLL

L’últim rampell
acarona i reobri
la set d’espill.

(de Cambra interior, 2013)

LA NOCHE AL CUELLO

Último antojo
que acaricia y reabre
la sed de espejo.

NOAPTE PRINSĂ DE GÂT

Ultimul vis
mângâie și reîntoarce
setea oglinzii.