Gabriela Mistral (1889-1957)
Floarea aerului
Am întâlnit-o în destinu-mi,
înălțându-se în mijlocul câmpului,
tronând peste acei care trec pe alături,
cei care-i vorbesc sau o admiră.
Iar ea mi-a zis: ”Urcă în munte.
Eu nu voi lăsa niciodată câmpia,
și-mi vei aduce florile albe
ca pe niște zăpezi, tari și fragede.”
Mă urcai în vârful muntelui sterp,
le căutai pe acolo, florile,
printre pietrele lui aflate
între somn și trezie, la jumătate.
Când coboram, cu florile-n brațe,
am întâlnit-o în mijlocul câmpului,
și începui să o acopăr grăbit
cu o mulțime infinită de crini albi.
Fără să vadă albul lor ca zăpada,
ea îmi zise: ”Tu adă-mi acum
doar flori din cele roșietice.
Eu nu pot trece peste câmpie.”
Urcai stâncile cu tot ce am strâns,
și căutai florile nebuniei,
din cele mai roșii și care par
că din culoarea lor trăiesc și mor.
La flor del aire
Yo la encontré por mi destino,
de pie a mitad de la pradera,
gobernadora del que pase,
del que le hable y que la vea.
Y ella me dijo: "Sube al monte.
Yo nunca dejo la pradera,
y me cortas las flores blancas
como nieves, duras y tiernas."
Me subí a la ácida montaña,
busqué las flores donde albean,
entre las rocas existiendo
medio dormidas y despiertas.
Cuando bajé, con carga mía,
la hallé a mitad de la pradera,
y fui cubriéndola frenética,
con un torrente de azucenas.
Y sin mirarse la blancura,
ella me dijo: "Tú acarrea
ahora sólo flores rojas.
Yo no puedo pasar la pradera."
Trepé las penas con el venado,
y busqué flores de demencia,
las que rojean y parecen
que de rojez vivan y mueran.
*traducido al rumano con la recomendación de Pere Bessó
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu