POVESTEA
SCAUNULUI CU SPETEAZĂ
(în
memoria bătrânului Iosif)
Scaunul
acesta nu scoate sunete,
nu
scancește ca un copil râzgâiat,
nu miorlăie,
nu latră la nimeni,
stă
cumincior într-un colț al casei
și, la
nevoie, e tras lângă masă.
Uneori
trosnește din încheieturi,
așa
vorbește el cu cel ce se așază,
pe care
îl dojeneste răbdător
pentru trupul
său ciolănos
sau poate
pentru alte păcate.
Arată
învechit, dar cel ce șade
nu mai e
copilul de altădată
și nici tânărul cu tors aurit,
are barba ascuțită și ațipește
imediat ce îi simte speteaza.
De dimineață se aud depărtările
cum cheamă lumina să facă drum,
glas de copil sparge înălțimile,
trec peste deal un cârd de ovine,
viața se vrea afară din forme.
Bătrânul doarme dus pe scaun,
scoate sunete extratereste,
iar trupul turnat peste lemnul
ce a uitat ce înseamnă vopseaua
se înclină ușor și nu mai mișcă.
Razele soarelui curg printre riduri,
luminându-i pielea învinețită,
a rămas ultima sa respirație
undeva oprită pe cerul gurii,
fără să ajungă la vreo destinație.
Iată că-i loc pentru toți la masă,
scaunul are privilegiul de a fi
cel care a purtat un cadavru:
-Veniți, dragii tatei, veniți
acasă,
să vedeți ce cuminte e scaunul!
LA HISTORIA DE UNA SILLA
(en memoria del tío Iosif)
Esta silla no hace ruidos,
no se comporta como un bebé,
no gimotea, no ladra a
nadie,
se queda quieta en una
esquina
o la acercan a la mesa, si
es necesario.
De vez en cuando, se oyen chasquidos,
así, habla con aquel que se sienta
y de quien se queja con paciencia
si su cuerpo es muy huesudo
o puede ser por otros pecados.
Parece antigua, pero ni el que se sienta
encima de ella ya no es un niño,
tampoco podemos decir que es joven,
tiene la barba angulosa y se duerme
cuando se sienta confortablemente aquí.
Por la mañana se oyen las lejanías
como llaman a la luz hacia ellas,
voces de niños penetran el cielo,
por la colina se van las ovejas,
la vida quiere salir de sus formas.
Duerme sin miedo el viejo en la silla,
produce sonidos raros por la boca,
su cuerpo unido a la madera
que desde hace tiempo no se ha pintado
se inclina un poco y ya no se mueve.
La luz del sol corre por las arrugas,
alumbrando la piel lívida del cuerpo,
la última respiración se quedó
fuera del cuerpo, dentro de la boca,
sin llegar a su destino.
Ahora hay sitio para todo el mundo,
pero la silla tiene el privilegio de ser
de traer un cadáver a la mesa:
-¡Vamos, venid aquí, mis niños,
para ver que silla más
buena!
*escrito y traducido por a.l.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu