Nicolae BĂTRÂNU*. În oglinda realizărilor profesionale

Nicolae BĂTRÂNU. În oglinda realizărilor profesionale


Publicist şi redactor de carte, născut la 28 august anul 1938 în comuna Costeşti, plasa Duruitoarea–Veche, judeţul Bălţi. Părinţi: Gheorghe şi Elizaveta Bătrânu (Halos). A absolvit Şcoala medie Proscureni (raionul Râşcani), student la USM (anii 1955-1960), facultatea de filologie. I-a avut drept profesori pe Vasile Coroban, Ion Osadcenco, Vasile Marin ş.a.
După absolvirea Universităţii a fost profesor de istorie, limbă română şi franceză la Şcoala medie din satul Şendreni (Nisporeni). În vara anului 1964 s-a transferat la Chişinău. Colaborează la revista “Cultura Moldovei”, iar ulterior la săptămânalul “Cultura”, scriind în temei articole de publicistică despre trecutul neamului şi istoria literaturii române. În acelaşi timp începe treptat să facă critică de teatru şi cinema. Prima lucrare de acest gen poartă titlul „Dorul depărtărilor albastre” şi se referă la călătoriile clasicului Vasile Alecsandri în Franţa, Italia şi Africa de Nord.
Ocupând funcţia de şef de secţie la săptămânalul „Cultura”, iar mai apoi la „Literatura şi Arta”, a susţinut rubricile „Vitraliu editorial”, „Cărţi noi”, etc. A prezentat primele plachete de versuri ale poeţilor Ion Gheorghiţă, Mihail Garaz şi Petru Dudnic. A scris cronici literare la primele cărţi pentru copii semnate de Anatol Ciocanu, Mihail Ion Ciubotaru şi Iurie Colesnic. Să mai consemnăm faptul că anume dumnealui a prezentat cunoscuta monografia despre cronicarul Dimitrie Cantemir, scrisă de Vasile Coroban, multregretatului mentor literar al cоtorva generaţii de ziarişti, prozatori, poeţi, istorici şi critici literari.
Făcând şi cronică teatrală, s-a pronunţat în termeni pozitivi asupra dramaturgiei semnate pe parcursul ultimul sfert de secol XX de scriitori ca Ion Druţă, Aureliu Busuioc, Gheorghe Malarciuc, Arhip Ciubotaru, Alexandru Marinat, Ion Podoleanu, Dumitru Matcovschi, Petru Cărare, Nicolae Esinencu, Ion Puiu, Gheorghe Urschi sau Anatol Gondiu. A semnat mai multe recenzii la spectacolele montate după piesele dramatice ale clasicilor naţionali Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale („Chiriţa în Iaşi”, „Chiriţa în provincie”, „Despot-Vodă”, spectacole puse în scena Teatrului „V.Alecsandri” din Bălţi, altele, „O noapte furtunoasă” şi „O scrisoare pierdută, jucate la Teatrul „A.S.Puşkin” din Chişinău . Autor a trei culegeri de publicistică, teatru şi cinema: „La rapsozi, acasă” (1979), „Măsura talentului” (1980) şi “Nevoie de certitudini”(1983).
Aceste titluri de cărte, precum şi nenumăratele articole de ziar, sunt rodul anilor de activitate ziaristică la „Cultura”, “Literatura şi arta”, “Făclia”, “Curierul de seară” etc., periodice în a căror colegii de redacţii, în diverse perioade de timp, s-a făcut responsabil de aspectul stilistic al textelor publicate, afirmându-se drept un redactor neîntrecut. Un alt aspect a activităţii ţine de traduceri, dumnealui interpretând în limba română cărţi ale scriitorilor ruşi, cehi, sârbi, englezi (cum ar fi, spre exemplu, „Potolirea setei” de Iurii Trifonov, precum şi alte circa 15 titluri de carte traduse din limba rusă).
Să mai notăm că, după anii 90 a secolului trecut, Nicolae Bătrânu a semnat câteva note de călătorie despre mănăstirile Putna şi Suceviţa, Cetatea Sucevei, casele-muzeu „I. Creangă” din Humuleşti, „V. Alecsandri” din Mirceşti, „M. Eminescu” din Ipoteşti, Bojdeuca din Ţicău etc., majoritatea materialelor fiind publicate în revista „Făclia”. În ultimii ani a făcut mai multe recenzii de carte şi a comentat literar romanul-fluviu „În preajma revoluţiei” de Constantin Stere (editat şi îngrijit de regretatul istoric literar Vasile Badiu), sesizând tangenţe de concepţie şi viziune artistică cu romanele “Însemnări din casa morţii” de Feodor Dostoievski şi “Arhipelagul Gulag” de Aleksandr Solgeniţân. De asemenea, în scopul promovării clasicilor naţionali pe teritoriul Basarabiei sovietice şi postsovietice, cunoscutul publicist basarabean a semnat în presa republicană cronici literare despre creaţia lui Mihail Sadoveanu, Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu, Octavian Goga şi alte nume mari ale literaturii române.


*Nu mai e printre noi jurnalistul Nicolae Bătrânu Ne-a părăsit bunul om şi atât de largul jurnalist în probleme de cultură, istorie, teatru şi cinematografie, Nicolae Bătrânu. Nu a luat cu sine nimic. S-a dus şi din Chişinău, unde a lucrat decenii la rând, s-a reîntors la Costeşti, Râşcani, unde a şi fost înmormântat. I-am fost coleg, pot spune şi discipol. Când ajunsesem la săptămânalul „Cultura”, în 1976, publicaţia cea mai de prestigiu în acea perioadă, aveam doar 26 de ani. De atunci şi până mai deunăzi, pot spune că nu ne-am mai despărţit. În toţi aceşti ani, dar mai cu seamă la început, învăţam şi învăţam de la el. Basarabia noastră, poate cu excepţia lui Alexandru Cosmescu, nu a cunoscut un stilist mai versat. Părea că moştenise limba română direct de la cronicari, de la Ion Creangă, de la marii scriitori de mai încoace. Scria ireproşabil. Redacta articolele colegilor de asemenea ireproşabil. Pătrundea stilul fiecărui autor. Iară noi, adeseori, chiar îl rugam: Naţiune, citeşte, te rog, aceste pagini… Îl supranumeam Naţiune. El nu s-a despărţit niciodată de Limba Română şi de Istoria Românilor. I-a fost destinul să fie împreună, să cultive aceste sfinte valori printre colegi şi printre cititori. Părea din alte secole. Prefera să discute, în exclusivitate, despre Alexandru cel Bun, despre Ştefan cel Mare, despre Ioan Vodă cel Cumplit, despre alţi domnitori care ne-au îndreptat istoria. Pledoariile sale erau întotdeauna convingătoare, de mare sinceritate. Nu se ferea de nimeni. Vorbea direct. Scria direct. Cu atâta curaj încât într-o dimineaţă fostul comitet central a dat indicaţie să fie alungat de la „Literatura şi Arta”, pentru un articol despre bătălia de la Lipnic. Alungat fără dreptul de a mai lucra în vreo redacţie. Prietenii mai apropiaţi, printre care şi subsemnatul, am pus umărul şi l-am transferat, într-o oră, la „Învăţământul Public”, pe atunci în frunte cu regretatul Anton Grăjdieru. Spre seară, la o vorbă mai de taină, l-am rugat: „Naţiune, fii mai atent faţă de cine vorbeşti. Mai ţine-ţi limba după dinţi!”. Doar că el, asemeni unui copil, nu înţelegea cum se poate să te desparţi de cronicari, de Eminescu, de Alecu Russo, de Kogălniceanu… Cum să uiţi de Alexandru Ioan Cuza, de mareşalul Ion Antonescu… Orice discuţie era ca o prelegere. De netăgăduit. Se ridica, lua o carte din vasta sa bibliotecă, cita şi argumenta. Când îl priveai, arăta puţin timid. Îl ascultai şi realizai că este neînfricat. Avea de partea sa numai adevărul istoric. Numai acest aer îl respira. Odată cu aerul Limbii Române. Acum s-a dus din Chişinău la Costeşti. Chişinăul l-a făcut şi fericit, şi nefericit, şi marginalizat. Când se călca pe adevărul istoric, se călca şi pe Nicolae Bătrânu. S-a dus la Costeşti. Mai aproape de râul Prut, care ne desparte. Aproape şi de părinţi, fireşte. S-a dus – să fie mai aproape de visul şi credinţa de care nu s-a îndepărtat nicio clipă. Pentru el nu conta ce vor autorităţile. Îl alimentau numai rădăcinile moşilor şi strămoşilor. Toţi, câţi l-am cunoscut, câţi i-am fost colegi şi discipoli, nu-l vom uita. El a fost un străjer. Dumnezeu să-l odihnească în pace!  

Haralambie Moraru, Jurnal de Chișinău, 19 iunie 2012