miercuri, 15 mai 2013

Revista ”Român în Lume” (Madrid): o viziune veridică despre viața emigranților româno-basarabeni din Spania (articole de autor)




 


PRELIMINARII

A-ți părăsi baștina și a emigra pentru un timp indefinit într-o altă țară, indiferent de motivele ce te-ar impune să faci acest lucru – fie acestea de ordin politic, religios sau economic – e ca și cum a-i face primii pași pe Lună: la început mai timid, nesigur, cu multe probleme de coordonare a mișcărilor, ca peste un timp să o iai la fugă, având uneori senzația că levitezi.
Oricum, condiția existențială te suprimă, dublată fiind de sentimentul ”desțărării”. Iată de ce îi înțeleg perfect pe conaționalii noștri, unii dintre ei plecați de mai mulți ani de acasă, împreună cu toată familia și rudele, care încearcă cu tot dinadinsul să se integreze într-o societate sau alta. În asemenea situațiuni extreme, un ziar sau o revistă publicată în limba maternă pare să fie o mană cerească, o punte imaginară făcută din cuvinte și aruncată peste spațiu și timp, care te poate transporta acolo de unde ai plecat, aceasta constituind totodată o sursă utilă de informație pentru o mai bună cunoaștere a locurilor unde te afli.
”Român în Lume”, revistă editată timp de mai bine de un deceniu în Spania, începând cu anul 2001 și ajungând în anul 2008 la un tiraj fabulos pentru o publicație din diasporă - peste 200 de mii de exemplare -, a reușit destul de rapid să devină cea mai citită publicație a emigranților de origine română în țările UE. 
Așadar, după cum am specificat mai sus, proiectul "Român în Lume" a apărut în aprilie 2001 ca soluție unică, în acel moment, la nevoia românilor de a comunica în propria limbă, de a ști ce se petrece în diferite comunități românești situate la distanță unele de altele, de a fi informați despre realitațile din țara în care trăiesc, precum și de a avea cele mai proaspete știri de acasă, din Romania sau R.Moldova.
Inițial apărea doar ziarul, sub forma unui buletin în culorile alb-negru. Avea format A4 și se distribuia cu ajutorul colaboratorilor și al sponsorilor prin "locutorii" (centre de telefonie) si in magazinele/bisericile, etc., din comunitațile de români din Spania (carea u activat pentru o perioada și în alte țări din Europa). A fost nevoie de pasiune și de muncă, de atragerea a mai multor connaționali, care de-a lungul anilor au colaborat și au facut voluntariat pentru ca acest proiect sa crească și sa răspundă nevoilor și necesitașilor românilor din diaspora. Mai ales în situația în care comunitatea româneasca din Spania a crescut foarte repede, în doar cațiva ani ajungând la câteva sute de mii de români, iar organizarea acesteia era la început defectuoasă, cu atât mai mult simțindu-se nevoia unui punct de referință și de sprijin informațional. Ziarul, radioul, evenimentele românești, biblioteca românească și atâtea alte activități și proiecte subordonate au fost timp de aproape o decadă printre cele mai importante aspecte ale vieții sociale si culturale românești.
Iată ce ne spune Crstina Lincu, unul dintre cei trei cofondatorii și realizatori ai proiectului propriu-zis (ceilalți doi fiind Felix Damian și Alin Alexandru Mercaș): ”Pentru mine a fost "copilul meu", am lucrat împreună cu echipa "Roman în Lume" multe zile și nopți la rând, mai ales când ziarul trebuia sa între la tipar, când lucram până la 3-4 dimineața. Vreau să mai adaug că am beneficiat de sprijin din partea multor cititori, scriitori și jurnaliști români, asociații românești etc., a fost vocea noastră, a românilor din Spania și a contribuit la menținerea și propagarea valorilor noastre naționale. Poate că sună a fraza "făcută", dar uitându-mă în urmă, constat că totul este adevărat. Așa că aș dori, în calitate de membru fondator al acestui proiect, să mulțumesc încă o dată tuturor celor care au făcut parte și s-au identificat cu ideea de "Român in Lume"”.


Despre depopularea Republicii Moldova
           
Înainte de a trece la întroducerea în tema problematicii demografice din statul pruto-nistrean, vom începe cu o constatare exemplificatoare în acest sens: procentajul cetăţenilor care locuiesc pe teritoriul R.Moldova se apropie în mod catastrofal de indicele care reprezintă numărul moldovenilor stabiliţi cu traiul, temporar sau permanent, în alte ţări. Aşadar, la cei circa un milion de imigranţi, alcătuit în mare din persoane solitare sau familii complete - feciori, fiici, fraţi, surori, mame, taţi, bunei, bunice şi chiar străbunei, - suntem motivaţi să plusăm o parte importantă a populaţiei autohtone din numărul celor 80% din moldoveni care intenţionează sau doresc să părăsească meleagurile natale.                                   
Cutremurătoarele cifre cu care suntem nevoiţi să operăm sunt preluate dintr-un studiu recent realizat de către o agenţie de Rating şi Investigaţii. Conform datelor, peste 50% din cei chestionaţi preferă să muncească în ţările UE, altele circa 30% dorind să ajungă în Canada sau SUA. Inclusiv şi tărâmurile îndepărtatei Australii sunt visate de vreo 5% din moldoveni, restul căutând să plece din ţară pentru a-şi găsi un loc de muncă sau o viză de reşedinţă pe teritoriul CSI, adică în fostele state sovietice... Unde mai pui că Rusia şi-a deschis larg „uşile” pentru conaţionalii noştri, promiţând tuturor dreptul la muncă şi tot soiul de asigurări complementare contractării lor legale în diverse domenii de activitate. Se ştie doar că ruşii în general nu se prea obosesc să muncească în construcţie, în domeniul forestier sau în agricultură, lăsând fârâ să conştientizeze faptul ca atare destule locuri de mincă vacante pentru imigranţi. Strategia politico-economică mai nouă a dezvoltării statului rus e deasemenea deschisă către noii-veniţi pe întreg teritoriul slav, pornind de la peninsula Cola până la insula Kamciatca sau din Astrahani la Vladivostok. Noua Rusie poate să înghită, pe o cale pacifică sau exclusiv belică, popoare întregi fără ca ca să le lase să se dumirească.                  
Ziceam mai sus despre declinul demografic din R.Moldova, despre faptul că, urmând asemenea ritmuri scăzute ale natalităţii, a creşterii mortalităţii şi a exodului masiv peste hotare, statul în cauză poate să ajungă în viitorul foarte apropiat fără populaţie, transformându-se irevocabil într-un soi de „ţară a focului” depopulată. Dacă acolo, în sudul extrem al Americii Latine, condiţiile climaterice nu permit un trai decent, apoi aici e mai grav, şi nu e cazul să dăm vina pe seceta nemaivăzută din anul trecut sau pe aversele abundente de ploaie din vara-toamna curentă. Vina a purtat-o. o poartă, sau o va purta de acum înainte, guvernarea dublată de impotenţa parlamentară şi tupeul prezidenţial. Cum să nu supravieţuiască tuturor relelor ce se abat peste pământurile moldave un atare soi de structuri statale şi asemnea conducători indezirabili, dacă o treime din PIB se alcătuieşte din banii trimişi în ţară de către imigranţii moldoveni. Într-un top al remitenţelor imigranţilor la nivel global, elaborat de Banca Mondială, s-a constatat că R.M. se plasează pe locul doi, pe primul loc fiind, se pare, România.                                                 
 Indiferent de cauzele care se suprapun vieţii insuportabile în ţara de origine şi duc inevitabil la amara decizie de a emigra, cum ar fi veniturile reduse, lipsa locurilor de muncă şi a nivelului creşterii profesionale sau starea deplorabilă atestată în localităţile rurale, R.M. se goleşte de populaţie. Dramaticul fenomen constatat în realitatea cotidiană, însă, nu e recunoscut de autorităţile de stat, care, pentru a se automotiva, aduc exemple de indici ai creşterii economice inexistenţi sau „umflaţi”, aşa ca pe vremurile sovietice. Minciuna sfruntată a membrilor executivului dublată de o incompetenţa crasă a majorităţii parlamentare sunt factorii decisivi care pun moldovenii „pe drumuri”, îi privează de posibilitatea de a locui acolo unde s-au născut şi, drept consecinţă, îi umileşte în adâncul sufletului sau, mai rău, îi deznaţionalizează în mod ireversibil.

(R.L., nr. 102, 2009)


Avatarurile migranților basarabeni
           
Basarabeni sau moldoveni, moldoveni sau basarabeni, cum nu ne-am zice sau ne-ar numi alţii, tot români suntem oriunde nu ne-am afla în lume. Poate chiar mai siguri ne simţim pe propriul destin în afara actualului stat moldovenesc. Nu e doar o presupunere, ci o certă realitate. Cei peste un milion de emigranţi plecaţi la muncă peste hotare şi cele aproximativ 800 de mii de cereri ale locuitorilor republicii situate între Prut şi Nistru pentru a primi cetăţenie română demonstrează o dată în plus (dacă mai e necesar) lipsa de perspectivă politico-economică a unei guvernări aşa-zisă comunistă.                 
Odată cu intrarea României în UE, cetăţenii republicii din partea dreaptă a Prutului au devenit şi mai neputincioşi în a trece de gardul de sârmă ghimpată (metaforic zicând) de la hotarul vestic. Gestul de bun-simţ al preşedintelui Băsescu, făcut la mijlocul lunii ianuarie a anului curent printr-o vizită-fulger la Chişinău pentru a facilita deschiderea vizelor româneşti cetăţenilor de aici prin majorarea numărului personalului consulatului român din capitală şi înfiinţarea a altor două consulate în oraşele Balţi şi Cahul, a stopat o criză care risca să ia amploare. Imaginile televizate şi articolele publicate la temă despre oamenii ce făceau coadă la consulatul român din Chişinău pe tot parcursul lunii ianuarie a.c. (în special pentru viză de şedere în România) se aflau în topul mass-mediei locale. În acelaşi timp, guvernanţii comunişti căutau alte căi de acces spre UE, inclusiv pe ruta Chişinău-Sofia, reprezentând o republică cu doar aproximativ 50 de mii de cetăţeni de etnie bulgară, conform ultimelor date ale registrului civil. Gura lumii spune că, în prezent, ar fi mult mai simplu pentru un basarabean să capete cetăţenie bulgară decât pe cea română. Cu toate acestea, cifrele vorbesc de la sine, unde mai pui că fiecare doritor de a redobândi cetăţenie română şi, implicit, pe cea a UE, reprezintă o familie cu unul sau mai mulţi copii.   
Făcând astfel o simplă ecuaţie aritmetică, cele 800 de mii de cereri pentru cetăţenie română, dacă ar primi un răspuns favorabil, aproape că s-ar dubla, crescând numărul de locuitori basarabeni cu drept de şedere şi muncă în România şi rezolvând astfel multe probleme, inclusiv pe cea a vizelor. Deci este evidentă atitudinea proromânească a populaţiei autohtone, 2/3 dintre care sunt vorbitori de limbă română. Să specificăm că, conform recensământului efectuat în anul 2004 şi actualizat la 1 ianuarie 2007, numărul populaţiei republicii era de aproximativ 3,5 milioane de persoane (fără a lua în consideraţie populaţia din regiunea transnistreană şi oraşul Bender), ceea ce înseamnă o scădere cu 350 de mii de persoane faţă de anul 1989, când avuse loc ultimul recensământ.                                     
 Tendinţa spre descreştere a numărului populaţiei atestată în ultimii ani nu reprezintă un caz deplasat în contextul ţărilor de pe bătrânul continent, doar că în Republica Moldova acesta apare pe fundalul unui flux migrator nemaicunoscut până în prezent. Numărul exact al celor plecaţi la muncă sau cu domiciliul permanent în alte ţări, estimat eronat de statisticienii locali la circa 600 de mii de persoane, atinge în adevăr cifră de peste un milion. Drept mărturie stau faptele: există in republică sate „de vădane” şi altele „de vădăoi”, adică sate semipustii. Pentru ca cei curioşi să se convingă de veridicitatea informaţiei nu e necesar să se deplaseze în acele sate, ci e suficient să viziteze pieţele din Roma, Torino sau Neapol, dacă ţinem să ne referim doar la metropolele uneia dintre ţările cu cei mai numeroşi emigranţi de ai noştri, unde consătenii se adună cu zecile şi sutele în zilele de odihnă pentru a mai „pune ţara la cale”. O statistică mai recentă scoate la iveală alte câteva date pe cât de exemplificatoare, pe atât de dureroase: circa 50 de mii de copii moldoveni locuiesc ani în şir cu un părinte sau chiar fără părinţi, aceştia din urmă fiind plecaţi la muncă peste hotare, mulţi dintre ei lucrând, să zicem, în Portugalia sau Spania. Psihologii au constatat că asemenea copii sunt afectaţi grav de lipsa educaţiei în familie, devenind sau prea timizi sau supraexcitaţi nervos.                                                       
De fapt, resurecţia românilor-basarabeni în aceste ţări a constituit al doilea şi, respectiv, al treilea val de emigranţi din perioada postsovietică. Dacă în Spania majoritatea emigranţilor noştri au venit preponderent abia după anul 2000, numărul lor crescând rapid pe parcursul ultimilor ani, apoi, în Portugalia, numărul acestora a început să crească excesiv încă după anul 1995, în prezent observându-se un proces de stagnare sau de lentă scădere, situaţie explicată în special prin lipsa locurilor vacante pe piaţa muncii lusitane şi prin salarizarea mai proastă a angajaţilor decât în statul vecin.                                                                       
 Făcând o scurtă retrospectivă a respectivului fenomen, distingem că întâiul şi cel mai masiv flux de emigranţi a cuprins ţări ca Israel şi Grecia şi poate fi datat cu primii ani ai desprinderii Moldovei de fosta URSS (adică la îneputul anilor 1990). Tot aici pot fi încadrate şi sutele de mii de emigranţi (la care se adaugă şi cei plecaţi la muncă temporar) în Federaţia Rusă, Ucraina, Kazahstan sau alte ţări independente azi, aparţinând fostului spaţiu sovietic. Procesul de revenire în patrie (a existat şi aşa ceva!) a durat puţin şi a sucombat la scurt timp după iniţiere. Recent însă a intervenit altă situaţie când, din cauza unei crize politice şi economice survenită între Moscova şi Chişinău, au avut loc expulzări masive ale cetăţenilor din Moldova care munceau la negru în Rusia, acestora impunându-li-se un termen de şedere de 3 luni sau, odată depășit acesta, lipsa dreptului la muncă.                        Al doilea val al emigrărilor s-a orientat spre ţări ca Italia, Franţa şi, respectiv, Portugalia, de care aminteam mai sus. Într-un număr mai mic, dar nu şi mai puţin important, există astăzi emigranţi români-basarabeni în Germania, Ţările de Jos, Marea Britanie sau Irlanda. De fapt, îi putem întâlni cu siguranţă pe conaţionalii noştri în toate ţările UE şi chiar în Australia, Coreea de Sud sau Canada. Modul în care au ajuns sau mai ajung acolo sunt diferite. Paradoxul consistă în faptul că unicele căi legale de a te face cu o ofertă de muncă sau o invitaţie în una din ţările cu un înalt nivel de trai costă mai puţin, dar greu de obţinut, pe când, acele frauduloase, sunt mai accesibile, dar costă mai mult.                    
 Fenomenul emigraţiei a existat din cele mai vechi timpuri şi are un impact colosal asupra civilizaţiei moderne. Fermentul procesului de globalizare afectează mult orice societate, iar distonanţa dintre nivelul de trai al populaţiei statelor înalt dezvoltate şi a celui din aşa-zisa lume a doua sau a treia ţinteşte direct în echilibru social-economic al întregii umanităţii. Revenind la subiectul investigaţiilor noastre, apare o întrebare logică: de ce sau, mai exact, cum a fost posibil ca o republică precum Moldova, situată din punct de vedere geografic în centrul continentului european, cu un teritoriu ce trece puţin peste 33 de mii de kilometri patraţi şi cu o populaţie cu mult sub 4 milioane de locuitori s-a transformat dintr-un „rai” al agriculturii, cu oameni harnici şi primitori, într-o „forjerie” de emigranţi? Să fie oare aici vorba de o tramă, de o nouă tramă a propovăduitorilor ideologiei marxist-leniniste ajunşi din nou la putere?                                                                         
 Aşa sau altfel, viaţa de emigrant, cu toate ajunsurile şi neajunsurile ei, a devenit mai atractivă pentru românii-basarabeni decât cea din propria patrie. Conform unui sondaj efectuat de o publicaţie editată la Chişinău, 8 din 10 cetăţeni doresc să plece la muncă peste hotare. Pe cine dintre guvernanţii actuali îi interesează că pensia unui ţăran variază între 20 şi 30 de euro, iar salariul unui simplu profesor de la o şcoală sătească abia dacă depăşeşte 50 de euro. Ce să te faci atunci când costul real al unui bilet de călătorie spre ţările „adevăratei Europe” a depăşit demult suma astronomică de 4000 de euro? De asemenea afacere murdară se ocupă firme-fantomă sau persoane fizice influente, având acordul tacit al guvernanţilor. Interesul financiar al intermediarilor se suprapune celui al guvernanţilor care îi protejează şi care transformă această „afacere” într-o politică de stat bine direcţionată. Cetăţenii plecaţi la muncă peste hotare expediază anual milioane de euro membrilor familiilor lor, statul şi băncile, care, direct sau indirect, aparţin aceloraşi guvernanţi, având venituri majore de pe urma punerii în circulaţie ale acestor sume. Astfel, pe de o parte, corupţia înfloreşte în sânul conducerii de stat, pe de altă parte mimându-se o posibilă bunăstare a poporului.                  
Sub aspect economic, dar nu mai puţin sub cel socio-cultural, Spania a devenit pentru mulţi compatrioţi de ai noştri un Pământ al Făgăduinţei. Sintagma nu se vrea doar un simbol biblic şi are mai mult decât un simplu sens arhaic.

(R.L., nr.96, 2008)


Politică sau antipolitică migraţionistă?
           
Statutul emigranţilor în Spania este vizat astăzi mai mult ca oricând. Despre asta se discută la cel mai înalt nivel şi nu fără motive întemeiate. De regulă, fenomenul apare în centrul atenţiei funcţionarilor de stat atunci când survine o situaţie de criza în ţara sau când iau vârf nişte interese publice, care, la rândul lor, se transformă mai apoi în interese de partid. Interesul faţă de fenomenul propriu-zis capătă amploare şi poate ajunge brusc un punct forte în perioada electorală, aşa cum s-a întâmpla la alegerile din martie 2004 şi, mai recent, la cele din martie 2008. Câştigul este în mare parte asigurat acelui partid sau mişcare politică care ştie să vehiculeze mai abil cu fenomenul ca atare în faţa opiniei publice. Dacă în 2004 PSOE a câştigat alegerile şi datorită promisiunii (respectate, de fapt!) de a iniţia regularizări masive în rândurile emigranţilor, în 2008 acelaşi partid pare mai temperat în atitudinea faţă de necesităţile lor de supravieţuire în condiţiile crizei actuale, deşi nivelul de viaţă nu s-a îmbunătăţit cu mult de atunci sau chiar a stagnat. Totodată, aportul acestora la productul interior brut (PIB) al Spaniei poate fi catalogat drept considerabil.
Nimeni nu poate afirma că criză economică prin care trece întreaga ţară este cauzată de afluxul de emigranţi. Dimpotrivă. De ce, totuşi, povara crizei la care ne referim se lasă în mod discret pe spatele şi aşa încovoiat al emigranţilor? Aşa se face că, după ani şi ani de muncă asiduă pe şantier, la fabrică, în locuinţe particulare etc., aceştia sunt iarăşi puşi în faţa destinului lor de neinvidiat. De aici vin şi dezamăgirile în mult trâmbiţata democraţie spaniolă. Românii noştri, fiind şi cei mai mulţi la număr, sunt printre primii care resimt efectele crizei din economia spaniolă. Rezonanţele măsurile luate de actualii guvernanţi pentru protejarea maselor de jos, unde emigranţilor pare că li s-a oferit locul de vecie, par să nu mai ajungă acolo...  Să nu credem, însă, că lucrurile stau atât de prost. Totul se poate afla prin comparaţie. Uitaţi-vă ce se întâmplă în ţările limitrofe. Guvernul din Franţa, spre exemplu, abia acu se erijază necesităţii stringente de regularizare a emigranţilor. În Italia acest proces se produce periodic şi, drept consecinţă, are un efect pozitiv nesemnificativ asupra problematicii migraţioniste. Şi într-o ţară şi în cealaltă ia avânt criza economică, cauzată în mod indubitabil, aşa cum am subliniat şi mai sus, şi de politica ineficientă a guvernanţilor europeni, indiferent de ce culoare politică ar fi aceştia.                                                                                      
Nu mai este o noutate faptul recunoaşterii directe de către spanioli a aportului emigranţilor adus în economia şi în viaţa de fiecare zi a ţării lor de origine. Paralel cazurilor de forţă majoră în care sunt implicaţi uneori unii emigranţi, mass-media locală focalizează atenţia opniei publice şi asupra părţii pozitive a prezenţii lor in diferite regiuni ale Spaniei. Provincia Cantabria, spre exemplu, ocupă locul doi printre celelalte comunităţi autonome în ce priveşte numărul scăzut al emigranţilor-şomeri.                                                       
La ziua de azi. conform datelor furnizate de Ministerul Muncii, din numărul total de 13.754 de străini afiliaţi la serviciul de Asigurare Socială (Seguridad Social), doar 1730 sunt şomeri. 5% din PIB-ul pe Cantabria (circa 500 de milioane de euro) se datorează muncitorilor veniţi din alte ţări. Majoritatea emigranţilor care lucrează legal în regiune (3700) o constituie columbienii, urmaţi de români, ecuadorieni, perueni şi, fapt semnificativ, cetăţeni moldoveni. Mai mult de 3000 dintre aceştia lucrează în domeniul construcţiilor, iar 2000 se dedică negoţului. Revista „QUE!” (CE!) de Cantabria notează în articolul „Los enmigrantes si que se lo curran para vivir con nosotros”, publicat în nr. din 21 aprilie a.c., fapte veridice despre contribuţia lor importantă în viaţa social-economică a regiunii. Yolanda Castillo, secretara în probleme de imigraţie în cadrul COO, recunoaşte în paginile acestei publicaţii că emigranţii, având unele probleme de cunoaştere a limbii spaniole şi lovindu-se de imposibilitatea de a-şi omologa titlurile universitare, sunt nevoiţi să muncească în domenii care nu le doresc spaniolii. Tot ea adaugă în continuare că aceştia lucrează în forţă, sacrificându-se...                                
Una peste alta, se creează astfel o impresie contradictorie a localnicilor faţă de emigranţi. De aici şi politica evazivă, de expectativă a guvernanţilor. Pe când una imediată, clară şi efectivă?

(R.L., nr. 100, 2009)


Pledoarie pentru ideea de patrie
           
Orice schimbare de perspectivă ce ţine de cursul vieţii personale sau familiare şi are drept scop final emigrarea în altă ţară, poate fi urmată, în mod firesc, de o oarecare perioada de reformare a propriilor viziuni asupra faptului ca atare. A-ţi asuma responsabilitatea paşilor decisivi îndreptaţi spre alt habitat decât cel cunoscut din fragedă copilărie presupune în esenţa o dramă existenţială, care devine în timp o stare de fapt, asimilată de forul nostru interior cu o forţă şi o intensitate diferită, egală măsurii sensibilităţii psihice proprii fiecărui individ în parte.                                                                               
 În ce priveşte emigranţii de origine română veniţi în Spania sau plecaţi spre oricare alt colţ de pe mapamond, fenomenul plecării de ţară, produs din varii motive existenţiale, sucombă în final, după şocul primar al conştientizării realităţii imediate, într-o stare latentă de nostalgie după frumuseţile plaiului natal unde au rămas cei apropiaţi, cuprinzând în sine o senzaţie acută de dezrădăcinare care se perpetuează în timp. Pe lângă noutăţile zilnice venite de acasă, pe care le sorbim cu nesaţ din diferite surse curente de informaţii şi ne saturează într-un fel imaginaţia un pic sărăcită despre viaţa de odinioară, sunt atâtea şi atâtea modalităţi sănătoase de a-ţi meţine spiritul originar activ sau, cel puţin, dezinhibat.                             
Munca de salahor prestată în construcţie, serviciul domestic, agricultură, foresterie etc. etc., domenii mai puţin solicitate de către autohtoni, unde de regulă activează emigranţii noştri pentru a câştiga un ban şi a-şi întreţine umila existenţă şi, de ce nu, a celor apropiaţi rămaşi în patrie, nu-i nici pe departe în măsură să recreeze şi, în acelaş rând, să asigure în mod efectiv confortul interior dorit. Ba din contra. Mulţi dintre ei se lovesc de imposibilitatea de a-şi continua cariera profesională începută în ţara. Iată de ce deseori se refugiază în sine ca, mai apoi, să iasă în public cu chipuri triste şi nefericite sau, şi mai rău, reci şi indiferente. Or se ştie că conaţionalii noştri pot fi uşor recunoscuţi printre trecători oriunde nu s-ar afla aceştia în lume. Identificarea lor printre localnici se poate face uşor şi aici, în Spania, cu toate că avem aceiaşi origine latină cu spaniolii. Doar se ştie că strămoşii daci au stat sub ocupaţia romană peste şapte sute de ani, cam atât cât au suportat şi strămoşii spaniolilor jugul Imperiului Roman...                                                                  
Aşa se face că ne deosebim puţin de localnici la chip, în modul de a interpreta realitatea şi în alte câteva elemente constitutive care ne determină ca neam. Deosebirile etnice sunt un lucru firesc, dar atingând un subiect sensibil cum ar fi curăţenia morală, va trebui să facem abstracţie de ce ni se imputează pe nedrept şi să ne impunem identitatea naţională prin realizări frumoase, căci faptul că ne numim români nu ştirbeşte din nobila genealogie, ci e cu totul invers. Caracteristica ireprobabilă cu care s-au ales românii în ţările gazdă nu poate fi una generalizatoare şi nimeni nu are dreptul să o transforme într-un sindrom al vieţii de emigrant.
„De la Râm ne tragem” a afirmat cronicarul Gr, Ureche cu multe secole în urmă şi asta-i explicaţie pertinentă dată celor care atentează la nobleţea neamului nostru. Poate că se cere să explicăm şi nostalgia ce ne macină deseori sufletele aflându-ne departe de patrie. Atunci va trebui să pendulăm cu argumentele de rigoare între câteva cuvinte-cheie, cum ar fi „dorinţă şi împlinire”, „speranţă şi realizare”, „vis şi realitate” ş.a.m.d. La interferenţa dintre asemenea impulsuri fireşti ale spiritului uman îşi va găsi neapărat ieşirea salvatoare lumina veşnic vie a dragostei de patrie, atît cât există sau cât a mai rămas să palpâie în inimile emigranţilor români-basarabeni, oriunde nu s-ar afla aceştia în lume.

(R.L., nr.99, 2008)


„Limba moldovenească” versus românofobie
           
După ani şi ani de zile de nerecunoaştere declarată a limbii române de către autorităţile comuniste de la Chişinău, s-a întâmplat miracolul străluminării mintale retroactive, apărut în mod spontan şi produs cândva în creierul voluminos al părintelui lor ideologic Karl Marx (fapt istoric reprodus mai târziu şi de Lenin în Opere complete: n.n.), care scria în conştiinţă de cauză în „Capitalul” său despre limba română ca desre un idiom în care se exprimă majoritatea locuitorilor din dreapta Prutului, ca şi cei de dincolo de Nistru...                        
Fără să facă trimitere la reflexiunile marxiste de acu o sută şi cinzeci de ani, care, în speţă, „dezvăluiau legea economică a dezvoltării societăţii moderne”, fruntaşii comunişti preşedintele Voronin, spikerul Marian Lupu şi omniprezentul ideolog moldovenist Victor Stepaniuk, după tatonări care păreau a fi interminabile, au cedat în fine şi „au acceptat”, fiecare în mod deliberat, ideea similitudinii semantice între „română” şi aşa-numita „moldovenească”. Gestul a fost făcut cu precauţiune politică şi s-a produs ca o reacţie în lanţ, la care urmează să se încadreze şi alte persoane sau personaje ale partidului de guvernământ. Schimbarea bruscă a macazului nu este una dorită de către cei implicaţi, ci mai mult indispensabilă actualei situaţii de criză politică şi... apropierea datei alegerilor parlamentare. Ura faţă de România a devenit un caz clinic pentru foştii şi actualii comunişti-slavofili, însă, aşa cum se ştie „scopul scuză mijloacele”. Dacă preşedintele în funţie a pomenit în trecăt, în timpul ultimei sale vizite în Polonia, despre existenţa uneia şi aceiaşi limbă scrisă şi vorbită, tovarăşul Lupu, şcolit la Bucureşti şi călit ideologic la Moscova, a fost mai discret referitor la temă, luând cuvântul în cursul unei recente întâlniri cu reprezentanţii tinerei generaţii din oraşul Bălţi şi proclamând existenţa unei singure limbi, româna, care poate fi numită, la liberă alegere a cetăţenilor, şi moldovenească. Cuvintele carismaticului parlamentar pare să nu pare să nu fi convins pe studenţi, mai ales că se aşteaptă, începând cu data noului an de învăţământ, introducerea limbii moldeveneşti în scoli...                                                                         
Aşa că, păzea (!), cetăţeni moldoveni, cu acest tovarăş Lupu care are un accent pur românesc şi, se zice că uneori, depune flori la bustul lui Eminescu de pe Aleea Clasicilor din capitală. Victor Stepaniuk, ideologul şi resprezentantul de frunte al extremismului de stânga în cadrul partidului, a mers mai departe în aberaţiile sale lingvistice, preluate probabil din teza sa de doctorat susţinută cu mult efort în faţa unei comisii de stat puţin exigente, declarând la rândul său că „româna” şi „moldoveneasca” sunt una şi aceiaşi limbă, doar că ultima dintre acestea a apărut mai devreme decât prima şi, de aici, are unele privilegii...                    
Paradoxurile şi contrazicerile de acest gen nu sunt unice în vasta activitate românofobă a bolşevismului, linie politică promovată iniţial de Stalin, actual afectând majoritatea domeniilor social-umanistice abia viabile din cel mai sărac stat al Europei. Pentru reprezentanţii partidului de guvernământ, cât şi pentru acoliţii lor, a devenit clar că practica românofobiei de care au uzat cu zel în perioadele preelectorale precedente nu mai constituie azi o soluţie salvatoare. Ba din contra. Rătăcind pe cărările înguste ale unei posibile şi promise reintegrări a teritorilului rebel transnistrean, idee a cărei realizare, se pare, va trebui neapărat să treacă peste un „eldorado” numit „Uniunea Rusia-Moldova-Belarusi”, conducătorii de stat moldoveni îşi dau în ultimul timp întâlniri repetate cu omologii lor slavi. Repudierea limbii române devine în asemenea caz un apanaj al politicii interne ale autorităţilor moldoveneşti, ca şi celelalte aspectele ce ţin de românofobie, care la atare nivel de tratative interstatale se transformă, metaforic zicând, în simple bucheţele de flori puse cu umilinţă şi docilitate canină de către preşedintele Voronin, speakerul Lupu, ministrul de externe Stratan sau prim-ministru Greaceanaia pe masa vastă a oficialilor de la Kremlin.

(R.L., nr. 101, 2009)


10 afirmaţii false depre emigranţi
           
”Diario de Burgos” (”Ziarul de Burgos”) a publicat recent un studiu realizat de Serviciul de Asesorie pentru Emigranţi de pe lângă UGT Burgos, la care au colaborat diverse colective sociale, cuprinzând în sine zece dintre cele mai vihiculate falsuri la adresa emigranţilor din Spania:                                  
1. Abuzează de serviciul sanitar public. Societatea Spaniolă de Medicină Comunitară (semFYC) confirmă faptul că, în raport cu populaţia autohtonă, doar jumătate din emigranţi se adresează medicului;                                                                                      
2. Vin să comite delicte. Serviciul de Stat pentru Securitate afirmă că nu există o corelaţie strânsă între imigraţiune şi delincvenţă. Poliţia confirmă că 63,5% dintre bandele criminale sunt mixte (compuse din spanioli şi străini);                                                                            
 3. Ne lasă fără muncă şi nu au pregătire profesională. Coform unui studiu realizat de Banca „La Caixa”, emigranţii nu sunt cei care ocupă locurile de muncă destinate cetăţenilor spanioli, ci, din contra, crează un număr şi mai mare de asemenea locuri: până în luna iunie 2007, circa 241 mii de emigranţi şi-au înfinţat propria firmă. Nivelul de calificare al emigranţilor este superior celui ce ţine de locul de muncă ocupat. Mai mult ca atât, majoritatea din ei vin cu un nivel de pregătire profesională egal sau chiar depăşindu-l pe cel al spaniolilor;    
4. Scad nivelul Sistemului Educaţional. Reieşind din datele furnizate de Confederaţia Spaniolă de Părinţi a Elevilor (CEAPA), această afirmaţie este o imputare „absolut falsă”;                       
5. Nu se conformează obiceilor noastre. Ce se subînţelege prin glotonimul „obiceiuri”? Impactul iniţial al autohtonilor cu emigranţii este unul firesc şi nu se poate pretinde o adaptare socială imediată a lor;                                                                                               
6. Cresc mulţi copii şi necesită un volum mare de ajutoare familiare. Un aport considerabil al emigranţilor consistă în evitarea pericolului ca ţara să stagneze din punct de vedere demografic;                                                                                                                                       
7. Atrag ajutoarele sociale. Conform datelor Sindicatului UGT, în Comunitatea Madrid, unde locuiesc aproximativ a patra parte din emigranţii rezidenţi în Spania, aceştia primesc o rentă minimă de inserare care nu depăşeşte 10%;                                                               
8. Se dedică prostituţiei. Nu e adevărat că majoritatea emigranţilor se ocupă cu prostituţia. Din surse sigure de informaţie aflăm că majoritatea clienţilor caselor de toleranţă sunt de origine spaniolă şi „mulţi dintre aceştia sunt chiar clienţi stabili...”;                
9. Au obiceiul să se ocupe cu poligamia. Această practică este interzisă prin lege în majoritatea ţărilor de provinienţă a emigranţilor;  
10. Abluţiunea sau „spălarea rituală pe corp sau pe o parte a lui, prescrisă de unele religii pentru purificare” (DEX). Acest proces ritualic este considerat un delict în Spania şi se pedepseşte prin lege cu circa 12 ani de puşcărie. Mai mult ca atât, organele de drept spaniole interzic ieşirea din ţară, dacă sunt suspiciuni că un copil călătoreşte peste hotare pentru a se supune unui astfel de proces ritualic.

(R.L., nr.100, 2008)


Emigranţii moldoveni luaţi din nou în vizor

            După ce Guvernul Tarlev, demis cu voia preşedintelui Voronin la începutul anului curent, a promis marea şi sarea emigranţilor moldoveni (chiar şi posibilitate de deschidere a unei ambasade în Spania: sic!), o nouă tentativă de luare sub control a acestui grup masiv de cetăţeni a fost făcută recent de către Legislativul de la Chişinău, parlamentarii comunişti şi aliaţii lor votând o lege despre migraţia de muncă, care rămâne la moment fără nici o şansă de aplicabilitate. Aşa cum reiese din cele stipulate în respectivul document, statul nu se va implica în procesul de angajare a cetăţenilor săi la muncă peste hotare. Legea propriu-zisă prevede că "...angajarea provizorie la muncă în străinătate a cetăţenilor Republicii Moldova se efectueaza de sine stătător, în baza contractului individual de muncă încheiat cu angajatorul înainte de ieşire din R.Moldova, prin intermediul agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă care dispun de licenţa sau conform prevederilor acordurilor bilaterale”. Mai mult, în cazul în care cetăţeanul Republicii Moldova se angajează provizoriu şi în mod de sine stătător la muncă în străinătate, acesta va trebui ca, în scopul asigurării protecţiei drepturilor sale, să îndeplinească următoarele condiţii:                              
1. Să obţina un contract individual de muncă;                                                                                
2. Să înregistreze contractul individual de muncă la Agenţia Naţională;                         
3. Să înregistreze contractul individual de muncă la Casa Naţională de Asigurări Sociale şi să achite contribuţiile de asigurări sociale;                                                                              
4. Să prezinte la Agenţia Naţională dovada emisă de organul competent de protecţie a copiilor din raionul/sectorul de domiciliu al parinţilor din care să rezulte luarea la evidenţă a copiilor minori care ramân în ţară. 

*Lecturând prevederile unui astfel de document legislativ, te întrebi cu stupefacţie dacă acei care l-au emis mai au un minim simţ al realităţii sau mentalitatea lor a rămas să zacă în coclaurile aşa-zisei societăţi sovietice.


(R.L., nr.101, 2008)


Despre potenţialii imigranţi şi viitorii emigranţi
           
Pentru a face o simplă diferenţiere terminologică între cuvintele „emigrant” şi „imigrant”, care pot fi uneori confundate ca sens, ar fi suficient sa deschidem DEX-ul la pagina respectivă. Însă pentru a te transforma dintr-un potenţial imigrant (persoana care îşi părăseşte locul de baştină pentru a se stabili într-o ţară străină) într-un emigrant, (persoana care deja se află în emigrație) în unul cu acte în regulă, în mod sigur vei avea de parcurs un drum destul de sinuos.                                                                                                                   
Cetăţenii moldoveni sunt poate unii dintre cei mai vizaţi printre cetăţenii ţărilor din Estul Europei când mass-media tratează subiectul emigrării ilegale,cunoscut fiind faptul că modul legal de emigrare nu se află la discreţia fiecărui doritor. Au devenit o normalitate noutăţile de genul plecărilor ilegale din acest stat prost gestionat sub toate aspectele dezvoltării moderne în comparaţie cu alte ţări vecine. Cine ar mai dori să stea la discreţia unei guvernări obidiente, supusă unui preşedinte viclean care urmăreşte doar scopuri de partid sau personale? Vizăm direct pe cel care zice azi că ar dori ca ţara sa să intre în UE, dar să evite aderarea la NATO. Asta pentru a face sluj ruşilor(!) Pare credibilă şi chiar salutabilă tendinţa sa europeneistă, dacă nu ar fi o butadă, o nouă butadă în şirul atâtor altora proclamate până acum. De parcă ar promite ceva cu de la sine putere şi nu ar şti de adevărata realitate. Aşa cum a promis retrocedarea a două tablouri de valoare Rusiei, furate chipurile de la Ermitajul din Sankt-Petersburg şi găsite de colaboratorii SIS, care în final s-au dovedit a fi contrafăcute. Curios rămâne faptul că a fost crezut la Moscova până în momentul când s-a descoperit faptul inexistenţei unor asemenea tablouri, cum pare a fi crezut şi la Bruxellas în perspectiva aderării la UE... 
O fi viclean vulpoiul, dar nici oile nu-s proaste (vine vorba: sic!). Un recent sondaj efectuat de serviciul american Gallup, dat publicităţii de Waşington ProFile, arată că fiecare al treilea cetăţean mildovean ar dori să emigraze cu orice preţ. Motivul invocat de respondenţi este unul cât se poate de clar: vor să se ducă la muncă. Să reamintim că din republică au emigrat deja circa un milion de oameni, jumătate în ţările Europei de Vest, celaltă jumătate - în Rusia. Cifrele de mai sus denotă cea mai crescută cotă a numărului populaţiei care intenţionează să emigreze printre ţările ex-sovietice, dintre care cel mai mic procentaj îl acumulează Kazahstanul (13%) şi Tadjikistanul (12%).                                         
Despre un procentaj mult mai mare de moldoveni cu intenţii vădite de a emigra peste hotare (circa 45 la sută) se raporta într-un sondaj realizat în luna aprilie a.c., realizat de Centrul de analiză şi investigaţii sociologice, politlogice şi psihologice ”CIVIS” cu sediul la Chişinău. Cum pot fi oare numiţi acei care guvernează peste un stat populat aproape pe jumatate din potenţiali emigranţi şi cu un milion de cetăţeni locuind în afara graniţelor?

(R.L., nr.102, 2008)


Preocupările duhovniceşti ale preotului Sorin de Santander

O faţă bisericească are datoria să ducă cuvântul lui Dumnezeu în lume şi nu ar trebui să fie deloc tentată ca să-şi pună în prim-plan interesele personale. Cu acest îndemn a binevoit să ne ofere câteva detalii despre viaţa şi activitatea sa duhovnicească părintele Sorin, preot al parohiei „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Santander. Parohia face parte din cadrul Mitropoliei ortodoxe de Paris-Franţa, protopopiatul de Barcelona, şi a fost înfiinţată prin grija mitropolitului Iosif la 1 iunie 2005. Locaşul de cult îşi află sediul într-o fostă capelă catolică, situată pe str. General Davila, 57 din capitala Cantabriei.
Numit în funcţie în aprilie 2006 de către mitropolitul Iosif , părintele Sorin se simte orgolios de faptul că oficiază slujbele bisericeşti într-o capelă, care se găseşte pe unul dintre cele mai înalte locuri ale Santanderului, oraş căruia îi poartă o dragoste aparte. De pe colină se văd cu ochiul liber întinsurile Mării Cantabriei şi vârfurile înalte ale Munţilor cantabrici. Deşi e romantic din fire, îl preocupă în mod special viaţa spirituală a enoriaşilor, precum şi, mai cu seamă în ultima vreme, starea deplorabilă a locaşului sfânt unde îşi ţine slujbele. Pereţii umezi şi tencuiala căzută de pe unele porţiuni ale pereţilor interiori necesită luarea unor măsuri urgente de reformare, căci construcţia, lăsată fără o reparaţie capitală, riscă să ajungă într-un hal fără de hal acum în ajunul Sfintelor Sărbători de Paşti. Iată de ce e necesară turnarea unei centuri de siguranţă pe fundamentul edificiului.
Parohia este unica în Cantabria şi are circa 5000 de enoriaşi, dintre care majoritatea o alcătuiesc românii, basarabenii, bulgarii şi lipovenii. Locaşul actual a fost cedat în mod gratuit Bisericii ortodoxe române de episcopia Santanderului, care, prin bunăvoinţa episcopului Don Jose, a contribuit şi financiar la amenajarea lui ulterioară. La primele lucrări de reformare, care au demarat în vara anului 2005, şi-au adus contribuţia, în mod voluntar, circa o sută de credincioşi, Petru David fiind primul preot al parohiei, numit în funcţie de mitropolitul Iosif. De origine basrabean, preotul Petru a fost acel care a început şi a dus la bun sfârşit lucrările de restaurare a capelei, iar în momentul de faţă se află în Bilbao.
Continuându-şi serviciul în slujba Domnului la capela din Santander, părintele Sorin a preoţit anterior, timp de doi ani, la parohia AALST-Gent (Belgia). Iniţial a absolvit Institutul Teologic din Bucureşti (1993-1996), după care a activat în arhiepiscopia din Alba-Iulia (1996-2002). apoi a slujit la o biserică din Botoşani din cadrul mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (2002-2004), aflată sub oblăduirea preafericitului Daniel, actualul patriarh al României. Posterior a fost numit preot la parohia „Buna Vestire” din Bruxellas. Este căsătorit cu Maria Cristina şi are doi copii de patru şi, respectiv, opt ani.
Din spusele preotului Sorin am aflat că ţine o strânsă legătură atât cu autorităţile locale laice, cât şi cu episcopia Santanderului. Zilele trecute a avut o întâlnire neoficială cu primarul oraşului, dl. Iñigo de la Serna. Tot de curând a început lucrul în vederea deschiderii unei şcoli parohiale pentru copiii emigranţilor români şi basarabeni, unde elevii ar putea studia limba română, istoria şi geografia, iniţiativă inclusă în programul educativ „Şcoala românilor de pretutindeni”, idee susţinută în scris de circa 40 de părinţi. La parohie sunt încreştinaţi anual peste 60 de bebeluşi şi au loc 7-8 cununii. Mai mult ca atât, lunar se editează o foaie liturgică gratuită, al cărei număr de rând (14) urmează să apară în ajunul Sărbătorilor de Paşti. Să mai subliniem faptul că la oficierea Sfintelor Sărbători din anul trecut au participat peste 700 de enoriaşi şi se aşteaptă venirea a unui număr şi mai mare în anul curent.
Grijile pentru bunul comun îl preocupă pe preotului Sorin. Le cunosc, poate, doar credincioşii care vin regulat la Slujbele de Duminică şi, în mod sigur, preoţii Florin de Asturia, Alexandru de Burgos, Petru de Bilbao sau Radu de Vitoria, împreună cu care a oficiat recent slujba „sfântului maslu” la parohia din Santander. Aici sunt aşteptaţi toţi creştinii, indiferent de naţionalitate, cărora preotul Sorin le urează sănătate trupească şi linişte sufletească pentru a întâlni cu bine sfintele sărbători pascale.

(R.L., nr. 118, 2008)


„Aştept să mă reîntorc în România...” (interviu cu Valentin Ababii*, profesor de muzică, lucrător în domeniul construcţiilor, or. Santander)

1. Să începem mai întâi cu faptul când şi, mai ales, de ce ai decis să porneşti pe drumul anevoios al emigrării, ajungând până la urmă aici, în Spania?

V.A.: - În Spania am sosit în anul 2005 din motive lesne de înţeles, deoarece un lucrător dîn domeniul culturii în R.Moldova avea un salariu mizer, între 20 şi 30 de euro lunar. Lucrurile nu s-au schimbat în bine nici în prezent. Totuşi, reuşisem atunci să-mi construiesc cu forţele proprii o casă în orăşelul Drochia. Dar nu mi-a fost dat să locuiesc prea mult timp acolo. Posibilităţile aproape nule de a-mi întreţine economic familia, dublată de lipsa de perspectivă in ce priveşte cariera profesională, m-au făcut să plec la Bucureşti, în anul 1999, şi să solicit cetăţenie română. Paralel cu perfectarea actelor pentru obţinerea cetăţeniei, lucram împreună cu soţia la cules struguri în Focşani. Pe doi dintre copii i-am dus la Piatra Neamţ şi i-am înscris la studii la Şcoala generală din oraş, ambii locuind cu plată la căminul Liceului de Informatică din localitate. La puţin timp după asta am transferat copii la studii în Focşani, iar noi, părinţii, ne-am angajat la Fabrica de Confecţii din localitate, unde s-a angajat mai apoi şi fiul mai mare, care rămăsese singur la Chişinău şi studia la o şcoală profesională. Între timp reuşisem să obţinem cetăţenia română. Fiind deja cu acte în regulă, am decis să mergem mai departe, stabilindu-ne cu traiul în Ardeal, în municipiul Dej, jud. Cluj-Napoca. Odată ajunşi acolo, a trebuit să ne adresăm direct domnului Ion Ungur, primarul municipiului, care cu multă bunăvoinţă ne-a primit chiar a doua zi în audienţă, deşi nu-l cunoşteam personal. I-am cerut sfatul cum să procedăm în continuare, deoarece eram străini în propria ţară şi nu aveam nici muncă, nici loc stabil de trai. Nu i-am vorbit despre faptul că sunt profesor de muzică, ci am rugat să ni se dea orice muncă. I-am povestit drama familiei noastre, la care dumnealui a reacţionat prompt. La scurt timp am fost angajaţi, împreună cu fiul mai mare. la S.A.D.P. Soţia a fost angajată şi ea la o fabrică de confecţii, iar ceilalţi doi copii ai noştri au intrat să-şi continue studiile la diverse licee profesionale din oraş. Cei peste patru ani petrecuţi cu toată familia în oraşul Dej au contat mult pentru noi, căci beneficiam de toate drepturile unui cetăţean român de rând. Iată de ce, profitând de această ocazie, vreau să-i mulţumesc domnului Ion Ungur şi tutror celora care ne-au stat alături pentru bunătatea lor sufletească.


2. După atâţia ani petrecuţi printre străini, cine a rămas stăpân în gospodăria ta din Drochia?

V.A.: - Locuisem doar patru ani în noua casă. Au trecut deja nouă ani de când a trebuit să o părăsesc şi cred că doar şoarecii locuiesc acolo... Deseori îmi vin în memorie cuvintele cântecului popular: „Poţi să ai lumea la picioare,/ Bani cu furca să-i întorci,/ Dar când te trage pământul,/ Tot acasă te întorci...”. Între timp am făcut două nunţi ale copiilor la baştină, reuşind totodată să finalizez reparaţia generală a casei. Mai sper să mă întorc cândva la baştină. Grijile ce mă marchează acum ţin de faptul că nicidecum nu reuşesc să aduc pe unul dintre fii, rămas la Chişinău, în Spania. A fost o eroare a mea că nu i-am perfectat actele în timp util pentru ca să obţină şi el cetăţenia română. Acum mă lamentez doar, însă voi face tot posibilul pentru a-mi repara greşeala...

3. Cum de eşti atât de hotărât în ceea ce faci sau, mai exact spus, care este mobilul acţiunilor tale?

V.A.: - Scopul principal a fost şi rămâne a fi să-mi susţin copii în idealurile lor. Câştigul ce-l aveam în România nu era suficient să fac un viitor familiei. Venitul lunar a familiei acoperea doar necesităţile zilnice. Mă simt îndatorat statului român pentru faptul că sunt cetăţean cu acte în regulă, iar unul dintre fii mei a primit legal, cu drept de tânăr căsătorit, în urma obţinerii unui punctaj maxim la o loterie locală organizată de Primăria municpiului Dej, un lot de pământ pentru construcţia unei case în oraş. Deocamdată muncim în Spania, având reşedinţă în Santander, iar in curând ne vom deplasa la Dej pentru a ridica o casă fiului meu.

4. Cum te descurci în Spania şi care va fi următorul pas după atâtea schimbări de perspectivă?

V.A.: - Urmărim cu optimism schimbările proeuropeniste ce au loc în prezent în România şi ne ghidăm după aceste perspective, sperând că într-o bună zi vom reveni cu toată familia la Dej. Criza actuală din economie, în special cea din domeniul construcţiilor unde activez ca autonom, a cuprins toată Spania şi afectează direct pe oricare emigrant. Eu nu sunt o excepţie. Activezi de câţiva ani pe cont propriu, în ultimul timp, însă, devine tot mai dificil să găseşti o lucrare de durată. Acum stau fără muncă şi nu-i o plăcere prea mare. Aş fi de acord chiar să mă angajez ca lucrător de rând în construcţii.

5. Ştim că un lucrător pe cont propriu, în virtutea unor circumstanţe mai puţin sau deloc dorite, trebuie să colaboreze prin intermediari cu patronii de şantiere de construcţie pentru a-şi dsfăşura activitatea. Dacă ar fi să ne imaginăm că respectiva criză economică s-ar sfârşi imediat, ai reuşi să dezvolţi o afacere în domeniul respectiv fără ca să depinzi direct de alte firme autohtone, mă refer în sensul realizării unor lucrări de construcţie, chiar dacă ar fi de volum mai mic ca în cazul tău?

V.A.: - Am avut sansa să lucrez mai mereu direct cu patronii şi majoritatea dintre ei, dacă nu chiar toţi, au rămas mulţumiţi de calitatea lucrarărilor realizate. De aceea niciodată nu am dus lipsă de oferte de muncă. Acum. însă, stau la răspântii. Iată de ce tot mai mult mă tentează plecarea spre casă şi aştept să mă întorc în România...


*Scurt fişier biografic: Originar din satul Ochiul-Alb, r-nul Drochia, R.Moldova. Anul naşterii - 1960. Studii – absolvent al Colegiul de muzică din Soroca. Casătorit, are trei copii. Ex-director Casă de cultură din satul Popeşti, Drochia, ex-responsabil secţie creaţie populară la direcţia raională de cultură Drochia.

(R.L., nr. 112, 2009)


„Aici” sau „acolo”, „acolo” sau „aici”…
           
Iată o dilema cu semnificaţie aproape hamletiană, în aburii căreia se sufocă zilnic mulţi dintre emigranţii noştri, acei ajunşi, printr-un joc al fatumului, la capătul puterii în a suporta, în parte sau la un loc, sentimentului înstrăinării, ruperea treptată şi chinuitoare de matrice, adică de rădăcinile care îi leagă în mod firesc (dacă încă îi mai leagă!) de baştină. Îl vezi tot mai abătuţi, preocupaţi de varii probleme cotidiene, plecând „la muncă” sau venind poate de la „cumpărături”. Par a fi roboţi cu vene prin care este pompat sânge uman.            
Imigrantul modern, acel care şi-a lăsat deja „cochilia” grea de emigrant, aflat de ceva timp într-o ţară străină, devine sau, mai exact, se transformâ treptat într-o clonă, parte integrantă a unei noi societăţi, prezenţa sa aici constituind deseori un subiect de polemică pentru politicienii autohtoni şi chiar oamenii de rând... Dureros destin dacă nu ar avea şi un revers luminos, lipsit însă de coloratură romantică. Mai ales pe timpurile acestea de prelungită recesiune. Or, acel Eldorado visat sau, mai pe româneşte, multdoritul „pământ al făgăduinţei” capătă până la urmă formele lui reale, lipsite de sclipirile imaginarului fecund, prinzând omul în menghia cotidianului anost, ce are mai rar trăsături revelatoare. Aşa se face că un întreg continent se reduce până la dimensiunile unei peninsule, care, la rândul ei, capătă în timp configuraţia geografică a unei insule, apoi, încet-încet, ia forma abstractă a unei nave vaste, ce pluteşte în derivă pe valurile oceanului vorace.                                                                                                     
Aclimatizare, dezaclimatizare – procese terifiante de viaţă prin care trece imigrantul - se suprapun reciproc din motivul firesc al plecărilor sale succesive spre locul de origine şi revenirile de acolo la habitatul ales, alcătuind în definitiv un mod frustrant de existenţă. Se trece deseori prin stări depresive acute şi, în final, se poate ajunge chiar la nesuferitul proces de depersonalizare. Punct şi de la capăt: salvarea o putem afla tot aici, în preajma noastră, individul din noi fiind obligat până la urmă să opteze – şi unii dintre imigranţi o fac cu mare plăcere – pentru o nouă identitate, una aferentă. Oricum, nu e ușor să mimezi fericirea.                             
Un individ ajuns într-o lume străină poate să şi dispară la un moment dat, deşi are destule şanse de supravieţuire. Asta depinde de cum va ateriza bolidul, de impactul său cu, să-i zicem, „terra incognita”. Nu e nici urmă de filozofie aici. E absolută realitate. Adică, debusolare continuă, orizont închis sau, în cel mai bun caz, împăcarea cu sine şi cu cei din jur. Asta pentru „binele tuturor”, mai puţin al propriului eu. Alegerea trebuie făcută până la urmă. Nu e loc pentru trişare. Nu există nici timp suficient. Doar se merge pe nisipuri mişcătoare. Step by step. Valurile mării nu lasă urmele, mai mari sau mai mici, ca să se muleze. Le spală zgomotos în spatele nostru şi, în paralel şi fără ca să-i conştientzăm efectul, ne atrag spre adâncurile aproape uitate ale spaţiului acvatic, acolo unde se afla laboratorul vieţii pe pământ.

(R.L., nr. 125, 2010)


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu