Margareta Curtescu
Născută în 22
septembrie 1960 în s. Hînceşti, jud. Bălţi
Membru al
uniunilor de creaţie:
membru al
Uniunii Scriitorilor din Moldova (2005)
membru al
Uniunii Scriitorilor din România (2007)
Cărţi
pubblicate:
Prinsă între
clamele speranţei (versuri) (col. Prima
verba), Chişinău, Editura ARC, 1997,
Simple bluesuri (versuri) (col. Rotonda), Chişinău, Editura
Cartier, 2003,
Eternul Orfeu (eseu critic) (col. Opera aperta), Chişinău,
Editura Ştiinţa, 2005.
Poezia română
din Basarabia sub semnul migraţiei
(Comunicare prezentată la
Congresul Internațional al Universității Apollonia
Pregătim
viitorul promovând excelența,
Iași, 27 februarie – 1 martie
2014)
În condiţiile când migraţia a
devenit în Europa de Est un fenomen, existenţa unei literaturi române în afara
spaţiului lingvistic naţional e o certitudine. În plan literar, această
experienţa devine sursă ideală a unor scrieri autobiografice, cu o doză
diferită de documentar. Ca şi multe alte fenomene, în special, cele sociale,
poezia română se situează astăzi, sub semnul migraţiei.
Ceea ce intenţionăm să afirmăm în
demersul nostru e tocmai ideea că, în acest perimetru, unde confruntarea cu celălalt şi criza identitară nu pot fi
evitate, creatorul, îndreptându-şi privirea spre sine, îşi re-dimensionează
esenţa, îşi re-defineşte opţiunile estetice. Germinative, spaţiile culturale în
care s-au stabilit, în virtutea unor decizii ale destinului, le oferă celor doi
poeţi din Basarabia, la care ne vom referi mai jos, Eugenia Bulat şi Andrei
Langa, în prezent, rezidenţi, în oraşul italian Veneţia şi, respectiv, în
Salamanca, Spania, experienţe revelatorii, ei valorificându-şi cu succes
condiţia de artist. Exegeza literară constată certe diferenţe calitative între
volumele lor de versuri, publicate anterior momentului migrării şi cele
inspirate din realităţile străine. În poezia autorilor evocaţi, se remarcă
metamorfoze evidente la nivel de concept şi de stil, înstrăinarea de Ţară
provocându-le imaginaţia şi mobilizându-le resursele creative.
Menţionăm că, în trecut, ambii
scriitori au avut o biografie literară notabilă: Eugenia Bulat, poetă, autoare
a 6 volume de versuri, a fondat și a condus
cenaclul literar „Iulia Hasdeu” (1991) și Revista „CLIPA SIDERALĂ” (1995),
sprijinită de Institutul Cultural Român din București (Premiul de Stat pentru Literatură. Chișinău, 2009). Din 2007, se află la Veneția, Italia, unde a fost nominalizată la Premiul special pentru literatură
străină în cadrul Concursului Literar Internațional „Ugo Foscolo” pentru
ciclul de poezie „În debara. Al doilea jurnal al unui evadat din Est”, Ediția
2008. Genova, Italia. Andrei Langa,
absolvent al Facultăţii de Ziaristică a Universitatii de Stat din Moldova,
doctor in filologie si membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, a semnat
cartea de versuri Pe cand se vor trezi
zeii, o monografie Leonard Tuchilatu.
Creatie prin destin si studiul literar Expresionismul
in poezia romaneasca de la Lucian Blaga la Leonard Tuchilatu.
Referinţele de mai jos vizează
volumele de versuri Veneţia, ca un dat...
sau Jurnalul unui evadat din Est (Editura Cartier, Chișinău, 2007. Prima ediție, în română – apărută în
2007, Editura Prima „Augusta”, Timișoara, România), În debara. Al doilea Jurnal al unui evadat din Est (Editura
Gunivas, Chişinău, 2010) de Eugenia Bulat şi Copacul călător de Andrei Langa (Editura.
Democrația, București, 2007).
Dicţiunea confesivă, structurile
dialogice, mărci ale acestor cărţi este organizată de experienţele complexe,
care traversează fiinţa instanţelor enunţiative, segmentate între Est şi Vest („cu ochi bifocali, care văd simultan două lumi”, cum
îşi defineşte Eugenia Bulat această condiţie). Sunt creaţii în care zvâcneşte
frenetic drama identitară şi în care maladivul dobândeşte, în mod fericit,
semnificaţia descoperirii de sine, căci ambii poeţi îşi revendică lirismul de
la discursul autoscopic, transcriindu-şi traiectul interior, care, în contextul
dezrădăcinării, capătă conotaţii dramatice.
Publicarea plachetei Veneţia ca un dat... sau Jurnalul unui
evadat din Est (Artpress, Editura Augusta, Timişoara, 2008) îi va conferi
poetei Eugenia Bulat "un alt statut scriitoricesc şi o altă vizibilitate
literară" afirma Adrian Dinu Rachieru în Cuvânt de însoţire (prefaţă)[1][1]. Într-adevăr, detaşate, prin
calitate estetică, de compunerile lirice anterioare ale autoarei, poemele
incluse in această carte relevă itinerarul fiinţei, parcurs dinspre Est/ patria
fizică, spre spaţiul venet, asumat în forma lui concretă. În virtutea unei
opţiuni personale, autoarea se va autoexila în Veneţia, unde va trăi frenetic
sentimentul febril al întoarcerii la propria esenţă poetică. Astfel, drumul
spre sine presupune, în mod obligatoriu, trăirea dureroasă a înstrăinării,
conştientizarea fiinţei deconcertate, re-facerea entităţii pierdute
producându-se doar prin scris, activitate autoedificatoare şi automodelatoare.
Urmează, inevitabil, transfigurarea, ca o consecinţă a travaliului spiritual: „
... Să te surprinzi brusc/ toată un ochi
în noapte albind,/ ca un peşte.../ toată doar gând, abur cald emanat/ de o
baltă de miere.../ Nimic din tine să nu regrete/ prânzul regal care eşti,/
râvnit de zei...// Prin noapte purtată de-o oarbă maree,/ să simţi c-o tristeţe
mai veche, !fatală,/ te-absoarbe-n adânc” (... Să te surprinzi brusc...). Scenariul iniţiatic se compune din
trăirea stărilor-limită şi echivalează, în cazul Eugenia Bulat, cu iniţierea în
propria fiinţă poetică, autocontemplarea, condiţie sui generis a creativităţii artistice, descoperindu-i neapărat faţa
nevăzută a sinelui: „Atunci când cobori/
în apele ei,/ terra ferma devine-un tărâm/ imposibil./ Cobori tot mai jos, tot
mai jos,/ către ape,/ de parcă-ai pluti îndărăt/ către-un uter matern./ Totul
devine altfel,/ altceva...” (Atunci
când cobori...).
Eugenia Bulat îşi soluţionează, într-o
manieră originală, problema identitară, opunându-i condiţiei sale de
înstrăinat, dezrădăcinat pe cea de creator împlinit. În acest sens, poeta
semnează „ cartea „rupturii”, constată acelaşi Adrian Dinu Rachieru: rupturii
de trecut, dar şi de cele scrise anterior, căci poemele comentate, având ca
ligament redimensionarea propriului statut existenţial şi artistic, sunt
alimentate de neliniştea ce ebulează în interiorul poetei. Concepute în forma
unor confesiuni tulburătoare, marcate de o reflexivitate febrilă, piesele
lirice ale Eugeniei Bulat, subordonate conceptului de jurnal intim, divulgă un
spirit animat de noua experienţă existenţială, ce-i catalizează şi-i
canalizează energiile interioare spre un teren fertil – cel al facerii, unde i
se acutizează apetenţa pentru creaţie. Cum se întâmplă, de obicei, în aceste
cazuri, străinătatea devine un univers al literarului
personalizat, unde, potenţat, biograficul este convertit în estetic,
transformându-se, în consecinţă, într-o sursă ideală de construire a
scenariilor artistice. Sentimentul izolării se manifestă turbulent, activând,
concomitent, esenţa feminină şi pe cea lirică: „ ... Femeie tu,/ de căldură prin zodii ferită,/ mereu o placentă visând/
pentru rodu-ţi,/ precum eschimosul la pol/ faţa spre rug îndreptând./ ! Ca o
ţestoasă tu, de faceri preaplină,/ nisipuri fiebinţi în deşert amuşinând./ !Ca
un peşte-n adânc, cu ochi plini de neant,/ bancuri roze-adulând/ drept culcuş
de visare...// ... Ca o placentă enormă, Veneţia/ azi te-a-nfiat,/ ! Arterele-i
reci te-au vrăjit, infernale.../ în ele să naşti, să re-naşti,/ călător
plutitor/ dinspre Est/ către Vest,/ dinspre Est/ către sine...” (Femeie, tu).
Substratul biografic al
versurilor înclină spre metafizic, poeta afirmând în altă parte că e „plină de
faceri”. În sensul definirii actului po(i)etic, expresia generalizează starea
de creativitate, concepută şi „Ca o
ploaie-n laguna aceasta,/ care te prinde-nsetată şi/ nudă.../ şi te inuuundă,/
te uuumple.../ te uuumple” (Poezia aceasta ciudată...) .
Proiectată prin intermediul
frecventelor imagini acvatice, care, în dimensiune arhetipală, întreţin ideea
de spaţiu matriceal, Veneţia este, pentru eul liric al Eugeniei Bulat, toposul
care exaltă latenţele creativităţii, căci îi revigorează senzaţiile, trăirile,
îi suscită resursele interioare, în fine, îi fertilizează solul poetic: „Oraşul acesta e doar un decor,/ un decor mai
aparte,/ cu ape tăcute şi verzi care ochi-ţi întorc/ îndărăt.../ E tocmai
peisajul ce face femeia/ doar ochi şi
auz/ către făt.../ ...! Linişte. Scalpel” (E ca şi cum te-ai decupa...). Impregnat de semnificaţii, acest
simbol ordonează discursul liric, îl omologhează. Evocarea spaţiului veneţian
are loc, de obicei, prin intermediul unor şiruri de imagini nominative, în care
absenţa verbelor-predicate produce senzaţia de contemplare a unei realităţi
agasante, prelinsă toată în interiorul eului, amplificându-i ritmurile
elegiace. Cităm din poemul ce a dat titlul plachetei: „Veneţia, ca un dat:/ în apă,/ pe apă,/ sub apă.../ şi ploi peste ea,/
nesfârşite, nebune./ Cer gri, încheiat,/ mugind în adânc,/ ca un leu/ sângerând
în savană./ Ape verzi, violent clocotind peste praguri,/ punţi nalte,/ albind,/
fantomatic topite în zare...”. Gerunziile produc efectul unui vaer prelung,
înfiorător şi sinistru, tensiunea trăirilor repliindu-se într-un crescendo
emoţionant: „ ... Pescăruşi speriaţi,/
porumbei contopiţi peste ziduri.../ şi figuri statutare:/ bărbi albe,/ bărbi
ude,/ romane.../ coapse dulci de femei,/ şiroind din înalt/ pe biserici.../ O
sirenă urlând,/ putregai ozonat,/ fulgerări.../ !Fulgerări din neant”.
Pentru a consolida autenticitatea
imaginii, versurile cooptează toponime, indicii ale unui spaţiu real (Strada
Nova, Calle dei Boteri, Rialto, Palazzo Da Mosto etc.), care se opacizează, transformându-se
în unul simbolic. Veneţia devine, astfel, un nume generic pentru străinătatea
asumată de migranţi. Adresându-i-se lui Iurie Bojoncă, poet basarabean aflat şi
dânsul în Italia, Eugenia Bulat, prin aluzia transparentă la realitate,
reflectează: „ ... Să vorbeşti de-un
exod,/ fatalist, disperat, fără acte.../
despre-un salt peste moarte să spui,/ detaşat, surâzând.../ Şi de-o ţară
să zici,/ de-un pământ lins de ape,/ invadat de-o maree din Est,/ speriat c-ar putea
să te-ncapă...” (Să stai aşa...).
Astfel, pentru autoarea plachetei
de versuri Veneţia ca un dat...,
exilul dobândeşte dimensiunile unui univers po(i)etic prin excelenţă, căci, în
pofida unor fisuri ontologice, îi oferă clipe de revelaţie, de voluptate, de
veritabilă activitate orfică. În mediul cultural al Veneţiei, ca în unul
uterin, eul poetic se reface şi renaşte, abandonându-şi vechea imagine, statică
şi inexpresivă. El se re-edifică din trăiri febrile şi dramatice, din senzaţii
(auz, văz), din stări de suspans şi cădere: „ !Şi, vai, ce vestminte în urma-ţi.../ ce spaime, orori, câte lacrimi,/
ce lumi dezbrăcate de sensuri,/ de farduri, de măşti, de culori...// ...O, cine
eşti tu, cine eşti, cine,/ din haos din nou rechemată,/ când firul de abur
se-ntoarnă/ privind către tine mirat:/ - Ma tu non dormi mai,/ il mio angelo
custode?” (Suspans cu îngeri).
Confesive, complementare realului
oripilant, piesele lirice din Copacul
călător de Andrei Langa înregistrează intensitatea trăirilor interioare ale
unui tu voiajer, etalându-i universul
melancolizat. În prefaţa volumului, însuşi autorul explică această relaţie de
proximitate a poeziei cu lumea concretă: „Realitatea
obtuză si atitudinea ostilă a omului fată de om ştirbesc mult din miracolul vietii,
făcând astfel să domine in jur angoasa si incertitudinea. Situatia propriu-zisa
anihilează, în paralel, şi sentimentul morţii. Acolo, probabil, la punctul de
trecere dintr-o lume in alta, are loc intensa revărsare a spiritului si,
implicit, regăsirea celor pierdute sau pierduţi. Aici, in cotidian, totul este
prea nuantat ca să poată fi esenţial”.
Conţinutul
poemelor din cartea lui Andrei Langa aminteşte mai mult de o tânguire. Chiar şi
un poem este intitulat Tânguire târzie:
"Tânguire târzie/ într-un oraş înecat/ de marea cântecelor străine./
Oameni necunoscuţi/ joacă scene bizare de viaţă./ Pe unde ai trecut o dată/ nu
mai este loc de trecere./ E altfel decât în altă lume/ şi aştepţi să cadă
întunericul./ Tu ştii să trăieşti într-adevăr,/ chiar dacă somnul te evită
viclean,/ chiar dacă visurile te văd tot mai rar".
Proiecţiile unui
eu tensionat guvernează aceste notaţii lirice, în care se reflectă stările
spiritului său abuzat, căutându-şi consolarea în spaţialitatea recluzionară,
care nu-i stimulează, ca şi în cazul Eugeniei Bulat, zonele creaţiei artistice,
ci îi amplifică dramatismul fiinţării: "Ascultă cântecul trist/ al
si-re-ne-lor/ şi vei adormi în braţele vântului lin/ deschise larg peste
ape" (Ascultă cântecul). Străinătate
nu e deloc favorabilă sensibilităţii poetice a lui Andrei Langa, vieţuirea în
acest spaţiu-provizoriu fiind amendată în versurile: E timpul să pleci de
aici./ Vin vânturile sălbatice dinspre nord/ şi te vânează ca pe o pradă
rebelă,/ rătăcind prin văile aproape pustii./ Te vor prinde într-un târziu/ şi
te vor urca pe umerii lor uriaşi/ purtându-te îndelung prin văzduhul uscat/ către soare-apune fără ca să poţi spune adio/
celor rămaşi încă vii.// Călător fără voie/ în lumea celor care nu se mai întorc/
şi nu se vor mai întoarce/ din neputinţa de a fi ceea ce au fost cândva// Pe
acest tărâm s-au ascuns păsările migratoare/ şi păşeşti strâmb printre pietre
în/ în formă de inimă/ fără să laşi urme adânci".
Evocată
într-un registru liric elegiac, străinătatea, în antiteză cu ideea de spaţiu
venet germinativ, desprinsă din poemele Eugeniei Bulat, e proiectată obsesiv,
ca o latitudine a tristeţii şi a durerii, unde eul trăieşte sentimentul
sterilităţii artistice şi starea fiinţei condamate la ne-comunicare: "DE
VOR VENI ACELE ZILE,/ când cad fulgii ca îngerii,/ tu să nu spui nimănui/ ce ai
văzut sus,/ pe muntele negru./ Lasă totul să dispară/ în soarele roşu al
amurgului/ odată cu razele lui reci./ De vor veni acele zile,/ când copiii se
scaldă/ în apele calde ale amiezii,/ tu să nu-mi aminteşti că exişti./ Rămâi
ascuns în sălbatica ta singurătate/ acolo unde se adună strigătele lumii,/
strigăte de durere şi disperare.// E locul spre care duc atâtea drumuri şi de
unde nu începe niciunul" (DE VOR
VENI ACELE ZILE). În postmodernitate, opinează
tânăra cercetătoare Nicoleta Sălcudeanu,
„Tragicul stării de exil se repatriază în ubicuitatea locuită ca spaţiu
de descărcare a tensiunilor existenţei mundane”[2][2].
Însemnele
prezentului în care se consumă destinul eului apar proiectate în tonuri sumbre,
contrastând cu altele, luminoase, dintr-o altă dimensiune – cea a trecutului.
Interioritatea celui care scrie e fisurată de regrete şi de amintirea altei
lumi: "Demult nu culegi/ florile rare ale bucuriei./ S-a acoperit pământul/
cu praful alb al stelelor căzătoare/ şi nu mai recunoşti lucrurile/ care cândva
te înconjurau cu dra-gos-te.// Pe aici s-a lăsat întunericul( şi nu mai poţi
reveni/ la leagănul veşnic verde/ al vi-su-ri-lor (DEMULT NU CULEGI FLORILE RARE ALE BUCURIEI).
Mutaţiile ce se produc în
conştiinţa artistului originar din alte zone geografice şi culturale decât cele
adoptive implică o abordare dihotomică a noţiunii de patrie, dar şi a propriei
identităţi, situată sub semnul dezrădăcinării certe şi al înrădăcinării
incerte. Cităm din Andrei Langa: "Ce a mai rămas din tine,/ patrie
părăsită de timp,/ de larma mahalalelor de altădată,/ din zilele lungi ale
lumii?// Pământul nu mai poartă urmele mici/ ale paşilor noştri grăbiţi/ undeva
spre alte patrii,/ departe de casa soarelui.// Sus te salută stelele triste/
din ochii copiilor tăi călători.// Cine însă să-i recunoască?/ S-au scuturat
seminţele magice/ ale soarelui acesta mare/ şi nu are cine le culege (CE A RĂMAS DIN TINE).
Compunerile lirice ale poeţilor
basarabeni Eugenia Bulat şi Andrei Langa se înscriu în opera unei generaţii de
scriitori, decăzute din arealul firesc şi dislocate pe alte spaţii geografice,
unde, totuşi, au reuşit să se afirme. Volumul Copacul călător/ El árbol viajero a apărut în
ediţie bilingvă, româno-spaniolă şi a obţinut Premiul
revistei Katharsis-2008. Etalând,
în egală măsură, o poetică a extroveririi şi a introvertirii, Veneţia, ca un dat... sau Jurnalul unui
evadat din Est, va fi urmată de o ediţie bilingvă, Venezia ti fu data (Editura Cartier,
2008, traducere de Gabriela Molcsan); În
debara. Al doilea jurnal al unui evadat din Est, volum apărut în 2010 la
editura Gunivas din Chişinău în ediţie bilingvă, româno-italiană, cu titlul
paralel Nello Sgabuzzino : Il secondo
diario di una latitante dell'Est, fiind tradus în italiană de Geo Vasile.
[1][1] Adrian Dinu Rachieru, Cuvânt de însoţire (prefaţă), în
Eugenia Bulat, Veneţia, ca un
dat... sau Jurnalul unui evadat din Est (Artpress, Editura Augusta,
Timişoara, 2008, p. 7 – 10.
Quina meravella!
RăspundețiȘtergereSi que fue una sorpresa, Pere...
Ștergere