ORILLA DE LA TRISTEZA de André Cruchaga (trad. al rumano*)

 

  

ORILLA DE LA TRISTEZA

Animal de medianoche, lúgubre en la espiga de la tristeza, nombre apenas
en el paraje de los ecos: sobre las páginas oscuras del escombro.
Animal de sombras hendidas en el último día del trino. (Infancia desnuda
del presentimiento; implacable el polvo que se adentra en el pecho.)
Animal de laberintos dentro de los ecos castrados del mundo.
Animal de todos los días bajo este cielo infinito donde brama la memoria.
Uno aprende que la promiscuidad es también cosa de baratijas.
Me invade una tristeza de cuatro paredes: la escritura, a menudo, agrieta
los adobes de las paredes y el matorral del aliento, los duendes exhalados
desde el pozo ciego de la quimera empapada de hojerío.
A veces huyo de ciertas conversaciones, huyo de ciertas bocas y de la materia
fecal, del polvo sin desagües, o del simple cuchicheo de atriles.
Todas las épocas de mi escritura han sido difíciles: no faltan gargantas atroces,
ni filosas nieblas. Nunca la inocencia. Es latente el promontorio de barbarie.
Así es este oficio hasta que alguien gasta toda su dentadura.
Un charco de tinta es mi escritura: ahí, enciende el invierno sus luces verdes,
y se evaporan los olores desleales, la perversidad y lo abominable.
Cruzo a diario los candados del miedo. Purifico intemperies: abro los ojos.
Yo escribo, entonces, disperso en cada centímetro de miradas y espectros.
(Vos lo sabés allá en tu negra hoguera. Sí, en los olores destejidos
del escarabajo, en la telaraña de los silogismos, o en los ecos grises de este país moribundo, en el complejo de culpa del retrete.)
Vos lo sabes cuando el líquido seminal se va a través de las alcantarillas…

Barataria, 2015
Imagen cogida de la red.

ȚĂRMUL TRISTEȚII

Fiară nocturnă, sunet sinistru în dangătul tristeții, abia auzit

la capătul ecourilor: peste paginile întunecate ale pietrișului.

Fiară a umbrelor disparatate în ultima zi a trilului. (Pruncie golașă

a presentimentului; necruțător e praful ce pătrunde în piept.)

Fiară a labirinturilor de dinăuntrul ecourilor extirpate ale lumii.

Fiară de toate zilele sub cerul acesta infinit unde urlă memoria.

Cineva învață că promiscuitatea e cumva un lucru specific banalității.

Mă copleșește o tristețe ca cea dintre patru pereți; scrisul, tot mai des, fisurează

cărămizile pereților și tufărișul respirației, spiridușii ieșiți

din puțul orb al himerei acoperite cu frunziș.

Uneori evit anumite conversații, fug de unele voci și de materia

fecală, de praful fără sfârșit, sau de bolboroseala din bănci.

Toate etapele scriiturii mele au fost dificile: nu lipsesc defileurile fioroase,

nici cețurile tăioase. Niciodată candoare. E puțin înclinat promontoriul barbariei.

Așa e această meserie până când unul își zdrobește toți dinții.

O baltă de cerneală e scrisul meu: acolo, iarna aprinde luminile sale verzi,

și dispar mirosurile fetide, perversitatea și abominabilul.

Trag zilnic lanțurile fricii după mine. Purific intemperiile: deschid ochi.

Scriu, atunci, separat în fiecare privire și spectru.

(Dumneata știi, acolo în întunecatul locaș. Da, în mirosurile risipite ale gândacului,

în pânza de paianjen a silogismelor, sau în ecourile gri ale acestei patrii muribunde,

în complexul de vinovăție al closetului.)

Dumneata știi când lichidul seminal se scurge prin canalizare...

 *A.L.