Foto de Mia Feigelson's FB Gallery,
imagen cogida del FB de
Viky Frías Ruiz
CADA DÍA LA MUERTE
(Cada día la muerte sobre la almohada: habitual fantasía del viento en el pasmo; cierta en las ramas de las venas, clara como los matices del desvarío. En medio del laberinto, los secos pétalos de la tinta, allí, los barrotes grises de la saliva; en el mendrugo derramado de los sueños, la negación húmeda de un alma gemela, la negación del estertor. Nunca sé hacia dónde voy. Ya no sé el rumbo de los caminos en la bifurcación de las fotografías, ni si existe la música en los ojos, ni si la sonrisa abre puertas. Cada día me entrego a las aguas de los mausoleos.)
Sube a la memoria el prensapapel de los ataúdes.
Todo está escrito, allí, después de todo en la respiración, materia fenecida
en la noche, en la infinitud de trenes del ardimiento perenne.
Cada día es como esa fiesta solemne de los velorios, el teorema que se yergue
sobre la madera,
los ojos descalzos en el reloj insomne
del huerto sombrío que enarbola la esperanza, —siempre cada día la muerte
con sus hierros súbitos de neblina.
Y, ante todo, esta espera, los bolsillos del aliento colgando de las puertas.
Barataria, febrero de 2013
ÎN FIECARE ZI MOARTEA
(În fiecare zi moartea pe perină: fantezie cotidiană a vântului aflat în suspensie; fixată pe ramurile venelor, clară precum nuanțele delirului. În mijlocul labirintului, petalele seci ale cernelii, aici, fragmente gri de salivă; în felia fărâmițată a viselor, negarea umedă a unui suflet geamăn, negarea agoniei. Niciodată nu știu unde merg. Nu mai știu direcția drumurilor din bifurcarea fotografiilor, nici dacă există muzică în priviri, nici dacă surâsul deschide porți. În fiecare zi mă las în voia apelor mausoleelor.)
Îmi vine în memorie hârtia de ziar a sicrielor.
Despre toate s-a scris, aici, în primul rând pe respirație, materie mortuară
în noapte, în nenumăratele trenuri ale arderii trecătoare.
Fiecare zi e ca o sărbătoare solemnă a priveghilor, teorema ce se aplică
peste lemn,
ochii deschiși în orologiul agitat
al grădinii tenebroase pe care o ridică speranța, - în fiecare zi moartea
cu fierăria sa efectivă de ceață.
Și, înainte de toate, această așteptare, pungile respirației agățate pe la porți.
Poeta Andrei Langa: Como siempre, te dejo aquí, mi entero agradecimiento por tu gesto de nobleza y solidaridad con mi humilde trabajo que sólo presente ser un respiro dentro de tanta vorágine.
RăspundețiȘtergere...un respiro es lo que falta, André, para mantener la vida del ser humano, el que de verdad lo necesita en este mundo, porque hay gente que escriban poemas sin rastro de vida, solo palabras.
RăspundețiȘtergere