Leonard TUCHILATU. Biografia spiritului

Leonard TUCHILATU. Biografía spiritului


Destinul literar nu întotdeauna este drept în egală măsură cu fiecare scriitor, dacă ţinem cont şi de criteriul valoric general aplicat. Unora li se dă prea mult, altora nici puţinul pe care îl merită. În acest sens, posteritatea mai are a face mult pentru a aprecia la justa valoare opera literară a regretatului scriitor Leonard Tuchilatu.
Leonard Tuchilatu s-a născut la 10 noiembrie 1951 în familia lui Ion şi a Nadejdei Tuchilatu din comuna Bursuceni, jud. Bălţi. Timp de doi ani (1973–1975) a studiat la Institutul de Literatură „ Maxim Gorki“ din Moscova. S-a stins din viaţă la 4 noiembrie 1975. Constituţia-i spirituală particulară nu i-a permis să adere deschis la mişcarea literară ce apăruse la începutul anilor 70 în Basarabia. De fapt, poetul nici nu a tins spre aşa ceva. La acel moment prefera asceza şi citea zile întregi cărţi la bibliotecile din capitală, semnate de autori antici şi moderni: Seneca, Epicur, Ungaretti, Trakl, Woringer, Montale, Svevo, Umberto Eco, Şklovski, Vîgotski ş.a. Cu referință la Ungaretti avea să scrie în una din Reflecţii: “Să trăiască, deci Ungaretti… Poeziile sale sînt concepute în inconştient. Cînd se ajunge la cuvînt nu se ştie de cine e dictat, şi este foarte greu să te întorci înapoi spre originea stimulului care a dat naştere cuvintelor. Poate s-ar regăsi momentul, mediul, persoana, ocazia, sunetul culoarea, faptul, obiectul, senzaţiile, esenţa care au generat nu ştiu la ce oră într-o zi, dar s-ar putea, pentru că acestea toate se integrează în imagini ce vor constitui poezia”.
Parcurgându-i opera, vom observa că autorul acordă o atenţie sporită limbajului utilizat, tinzând spre o perfectă eufonie a cuvintelor. Acest lucru l-a observat George Meniuc în prefaţă “Lumea sonoră” la cartea “Sol”, referindu-se la versul: “Am spus cuvinte / aşa cum am putut / pentru a dubla muzica”, unde nota că: “Într-adevăr, dacă muzica n-o dublezi, atunci de ce să mai scrii? Partea opusă e cacofonia şi platitudinea”. Altfel spus, muzica este măsura tuturor lucrurilor şi produsul interiorizat a unii scriituri, care tinde să exprime în stil expresionist “faţa cealaltă a lucrurilor”, “faţa cea adevărată”.
Dispărut din viaţă la vârsta de doar 24 de ani, în plină forţă de creaţie, în urma unei boli acute de leucemie, contractată pe cînd îşi făcea serviciul militar într-o garnizoană sovietică din Ţările Baltice, tânărul scriitor a reuşit să scrie peste 300 de poezii, cîteva poeme în proză, un roman (“Nea Nae”) şi două nuvele (“Dansul păpuşilor” şi “De partea cealaltă a soarelui”), cuprinse în volumul selectiv “Sol. Fata Morgana” (editura “Crater”, Bucureşti, 1995).
Din opera sa literară au mai fost editate postum cărţile “Sol” (editura “Literatura artistică”, Chişinău, 1977) şi “Fata Morgana” (editura “Literatura artistică”, Chişinău, 1989). În anul 1996, la Bucureşti, subsemnatul a editat portretul literar “Leonard Tuchilatu. Creaţie prin destin” (editura “Vasile Cârlova”). Pe linia unei descendenţe de stil şi curent literar a fost abordată creaţia scriitorului în cartea semnată de acelaşi autor: “Expresionismul în poezia română: de la Lucian Blaga la Leonard Tuchilatu” (editura “Prut Internaţional”, Chişinău, 2001). La sfârșitul anului 2001 a apărut cartea de traduceri “Rapsodie - Rapsodia” (Chişinău, editura “Prut Internaţional”), care cuprinde o selecţie din poezia lui Leonard Tuchilatu, realizată în mod foarte reuşit de poeta de limbă rusă Miroslava Metleaeva. Cam la acestea s-ar părea că se reduce la moment creaţia literară, traducerea şi exegeza operei unui poet cu adevărat singular în literatura română. Mai sînt însă multe lucruri de evaluat şi de relevat în legătură cu viaţa şi opera sa, chiar dacă va trebui de fiecare dată să facem cu această ocazie o “întoarcere la începuturi”, după cum ne îndeamnă şi filosofia daoistă, pe care a promovat-o chinezul Lao zi, născut înaintea lui Confucius (anii 551- 479 î.e.n.). Trebuie să subliniem că toate trimiterile, făcute la opera lui Leonard Tuchilatu în prezentul studiu, se vor referi la textele cuprinse în cel mai recent şi complet volum al autorului – “Sol. Fata Morgana” (editura “Crater”, Bucureşti, 1995).
Leonard Tuchilatu rămîne şi astăzi o enigmă pentru posteritate. Cercetîndu-i arhiva, care, pe lîngă lucrările în proză şi poezie, conţine un şir de însemnări critice şi reflecţii filozofice, am constatat că există o vie omogenitate între ele. Autorul şi-a punctat cu precizia unui om de creaţie drumul pe care l-a făcut întru perfecţionarea limbajului, a formei poeziilor şi prozelor sale. A scris mult sub imperiul frumosului în scurta-i perioadă de timp pe care a trăit-o mai mult sub obsesia morţii, a relativităţii lucrurilor. Aceasta l-a făcut să iubească şi mai mult oamenii, natura cu toate regnurile ce-o alcătuiesc, căutînd „adevărurile primare“ din care şi-a compus opera. Citind reflecţiile sale filozofice, aflăm despre interesul deosebit pe care l-a manifestat pentru mişcarea expresioniştilor germani. Motivul respectiv ne obligă ca, prin prisma poeticii expresioniste, să decelăm valoarea creaţiei lui L. Tuchilatu, a cărui moarte tragică înseamnă o pierdere mare pentru literatura română.
Poposind o vreme la Chişinău (1971–1973), poetul frecventează bibliotecile oraşului, unde a şi cunoscut scrierile expresioniştilor germani. Asceza sa spirituală evolua, frămîntările interioare găsindu-şi expresie într-un limbaj lirico-filozofic deosebit, marcat de o accentuată modernitate. Altfel decît îşi plăsmuiau operele majoritatea poeţilor de atunci, Tuchilatu a cultivat o poezie modernă, fără rimă, de o melodicitate rară, precum şi o proză cu elemente psihanalitice certe.
Microromanul „De partea cealaltă a soarelui“ comportă o stare onirică revelatoare, sugerată din chiar titlul lui. Căutarea „feţei adevărate a lucrurilor“ îi imprimă lucrării o tentă modernă, de factură neoexpresionistă. Setea de metafizic e proprie mai ales poeziilor de factură modernă, poetul zicând în „Idiome”:
Mă trage un vînt spre clasicismul modern,
care-mi împrăştie prin sînge un miros de pace
frumos adormit.
Meticulos fiind în perfecţionarea modelului de scriitură, iată cum vede el menirea artei: „Totdeauna arta a avut menirea de a rezolva lucruri nerezolvabile, de a ajunge la adevăr. Dacă biologii caută în natură, taina omului, eu vreau s-o aflu pentru a-l ajuta să se găsească pe sine, să fie mulţumit spiritual, nu numai material. Vreau o lume ideală!“ (34).
Dintre decanii de vîrstă ai literaturii române din Basarabia, G. Meniuc a fost printre primii care a observat talentul neobişnuit al lui L. Tuchilatu. În prefaţa cărţii de debut, intitulată sugestiv „Sol“ (1975), distinsul scriitor avea să scrie cu durere în suflet: „Întotdeauna o moarte neaşteptată îţi pare de necrezut. S-a întâmplat aproape ca în poveste. În poveste Făt-Frumos, pornindu-se în căutarea iubitei Cosânzeana, ajunge într-o ţară aşezată la coadele mărilor, spre soare-răsare, şi acolo îşi dă drumul, prin fîntînă, pe lumea cealaltă, ca să-l răpună pe zmeu. Tuchilatu a mers şi el în căutarea frumuseţii existenţei umane, a coborât şi el, cînd „cupa zorilor se umple de mărgăritare“, în altă lume. Şi nu s-a mai întors“.
Despre destinul tragic şi valoarea operei sale au scris şi alţi condeieri basarabeni. Demne de reţinut sînt referinţele prozatorului Vladimir Beşleagă: „Pe cît ştiu, tînărul poet n-a fost un ambiţios, n-a căutat să se producă cu orice preţ – a lucrat modest, ascultînd de chemarea sufletului său, cît a pâlpâit viaţa într-însul“ (35, p. 217). La rîndul său, scriitorul Alexandru Cosmescu vede viaţa poetului transformată într-un timp „în care i-a fost dat să încapă şi să se producă totuşi, în schimb, o astfel de operă, încît să se constituie ea însăşi într-un destin“ (36, p. 218). Poetul Nichita Stănescu declara în cadrul unei vizite la Chişinău, că “poetul acesta nu face poezie, ci poezia îl face pe el”.
Trebuie să spunem că L. Tuchilatu nu a fost singular în căutările de adevăr şi frumos în literatura vremii, doar poate că acestea s-au dovedit a fi mai dramatice şi mai intens trăite în lucrările lui, depăşind sfera realului, a cotidianului. Lucrînd cu insistenţă asupra artei cuvântului scris, poetul a atins un apreciabil nivel de sugestivitate al versurilor. Modul său de a reacţiona la o realitate anchilozantă transpare în unele poeme prin accente profetice uşor de sesizat:
Am intrat în circuitul monoton al vieţii
şi nu ne mai tulbură vreun soare nou,
vreo oră de zbucium.
Poate cînd ne vom trezi
din lâncezeala ce ne-a cuprins neamul
vom înţelege mai multe,
vom fi poate mai singuri.
Somn uşor, urşi cu chip de om,
somn de vechi veac pînă va veni cel nou
să vă trezească, spunîndu-vă că aţi uitat de voi,
ceea ce e mai straşnic ca moartea.
Ideea despre viaţă şi moarte şi-a găsit exprimarea în tot ce a creat poetul. Condiţia existenţială a omului evoluează la Tuchilatu spre o voinţă vivace a spiritului stoic. Sensibilitatea, acutizată de forţa revigoratoare a spiritului, îl face să scrie în „Reflecţii“: „Ar fi timpul cugetărilor privitoare la viaţă şi moarte. Tot mai mult cred şi parcă nu cred în nemurirea sufletului. E atît de dureros“.
Navigând pe coordonatele spiritului poetic tuchilian, putem observa că sentimentalismul naiv din versurile de început este depăşit prin superioritatea gândirii abstracte, izvorîtă din nesecatele izvoare ale subconştientului. Tot aici auzim zbaterea „inimii trakliene“, împovărate de cotidian.
Recunoscut fiind ca unul dintre scriitorii de frunte ai generaţiei care a debutat la începutul anilor 70, L. Tuchilatu nu a căutat să se afirme neapărat în mediul literar al vremii. Cu toate acestea, singularitatea creaţiei sale a fost menţionată în recenzii şi schiţe comemorative, semnate de o seamă de literaţi.
Interesul vădit al tânărului autor pentru modelul expresionist de exprimare nu ţine doar de simpla lui asimilare. Poetul lucra la modelarea unei viziuni proprii asupra lumii, viziune clădită pe un fond cultural şi folcloric naţional, alcătuită dintr-o suită de simboluri şi arhetipuri: soarele, luna, vîntul, izvorul, pădurea etc. Totuşi, în centrul Universului se află Omul, ca enigmă supremă a Naturii. Chipul lui solitar e transfigurat de cele mai diverse trăiri şi sentimente. Poetul acordă o atenţie deosebită limbajului utilizat, tinzând spre o cît mai perfectă eufonie a cuvintelor. Muzica este măsura tuturor lucrurilor, acea solie cosmică trimisă să transmită un mesaj tainic, spiritualizat.
Pornind de la această aserţiune, vom face trimitere la cele cîteva poeme în proză incluse în cartea „Sol. Fata Morgana“ (1996), care, poate mai puţin decît poezia, dar, indiscutabil, mai mult decît proza, sînt create de un om cu un auz muzical perfect. Analiza lor ne va oferi noi posibilităţi de receptare a acelui mesaj, prin intermediul cărora vom descoperi frumuseţea existenţei umane, condiţia sa ontologică divinizată. Destăinuirile lirice, palpitând de simţire şi de dionisiac, răbufnesc cu sinceritate şi cheamă cititorul la reciprocitate, la adeziune. Autorul zice:
„Niciodată n-am simţit atît de aproape şi atît de acut necesitatea de a scrie, preţul cuvîntului, bucuria şi căldura lui. De unde să mă iau pe mine prieten să urc scările verzi, lunecoase şi să-mi spun: îngăduie, încă n-am dovedit totul!
Azi, 19 martie 1974, răcit pînă la măduva oaselor, bolnav de rinichi şi cu degetul al patrulea al mîinii drepte rupt – merite indispensabile pentru un om care s-ar vrea normal, cu primăvara în frunte şi coroane de iarbă, după o foame aprigă de trei zile, am să-mi fac poveştile mele, deşi e un lucru tare migălos şi subţire. Văd toate bucuriile ordinare ale zilei într-o haină cam grotescă, falsă. Nu mai dau de capătul chiar celui mai păcătos lucru şi mă mulţumesc că pot să râd, să-mi bat joc de nervii mei, care cîteodată cedează. Nu demult un poet rus mi-a zis că-s cel mai nefericit om din lume, din cauză că n-am prieteni. De unde să-i iau, şi de unde să mă iau pe mine prieten? Poate că aşa-i mai rău, însă ce să-i faci?...“
Surprindem în aceste rînduri un moment de viaţă, unde se îmbină dureros sentimentul singurătăţii cu acea „alinare prin limbaj“, sintagmă utilizată de poet. Imaginaţia face corp comun cu realitatea, acutizând astfel condiţia ontologică a omului despre care am mai amintit. Are loc o proiectare a dimensiunii realului în universul lăuntric. Creând iluzia unei planări solitare prin nemărginirea universului, cuvintele vin aidoma unui mesaj din cealaltă lume. Ele sugerează umanismul autorului, dragostea neţărmurită pentru oameni, neliniştea pentru viitorul lor. Autorul trăieşte necesitatea de a se afla printre semenii săi: „Atâtea strigăte menite să înşire puterea nebună a cuvintelor şi omul în ploaie cu pieptul desfăcut. Nu mai porniţi în căutare de ceva străin, deşi multe nu-s ale voastre. Au, am trecut de vârsta sorţilor de noroc pentru care şi un mic leagăn de aer e o bucurie? Aşa în linişte vreau să mă întorc încet, să-mi sparg degetele de vânt“.
Melodicitatea poemului izvorăşte dintr-o trăire intensă, ce are loc în momentul inspiraţiei. „Căderea în real“ devine un prilej de a descoperi lumea din afară, fiind totodată o încercare de a cuprinde cu spiritul lumea din afară. Am putea spune chiar că poetul scrie un mit, în care personajul principal este un sol venit din altă lume, cu dorinţa de a înţelege tainele existenţei umane.
Dacă a venit vorba despre mit, vom reproduce un gînd din scrierile lui Constantin Noica referitor la geneza miturilor:
Toate miturile ţin, poate, de mitul căderii. Fiindcă dacă n-ar fi o fiinţă căzută, omul n-ar avea nevoie de mituri (37, p. 21).
Pe de altă parte, scriitorul Al. Cosmescu observa că arta poetică a lui Tuchilatu este supusă unui proces de creştere prin ea însăşi, adică la el „conştiinţa e mijloc“, iar „idealul“ – scop. Drept dovadă este fragmentul de poem în proză de mai jos:
Acum am să-mi crestez faţa, să văd culoarea sîngelui purpurie şi să-mi amintesc de sfârşit. E o culoare ce nu are loc în operele poeţilor noştri solari. Deşi culoarea sîngelui e nevinovată, curată şi sfântă.
Actul de crestare a feţei apare ca o formă de revoltă a unui spirit rafinat în faţa celor care fac o poezie ce contactează superficial cu realitatea. Sângele este expresia unei trăiri lăuntrice, care caută să răzbată spre lumină şi, lăsat fiind să se prelingă în afară, eliberează conştiinţa poetului de tensiunile interioare. Satisfacţia şi, în aceeaşi măsură, durerea pe care o încearca autorul se datorează aspiraţiilor sale către o lume ideală. Drept rezultat, viziunea asupra lumii se antropomorfizează, regnurile fundamentale ale naturii întrepătrunzându-se pînă la contopire, ca în acest fragment de poem în proză: „Frumos versuiau copacii în noaptea învierii mele. Răsunau văile, munţii se îmbrăţişau, păsările cântau cântecul focului. Albastră era lumea, cerul albastru, fulgere se răsfrângeau în memoria noastră, fulgere de reculegere, de amintire. Copilăria mea fusese o câmpie mare, flori se agitau peste izvorul vieţii mele, mângâindu-l. Copil vroiam să fiu, acum sînt şi trist mi-e. Şi cum sînt copil, tot mai tânguiesc după lumea ce am lăsat-o, dusă de roata vremii”.
Neîncorsetat de incifrări lingvistice, poemul copleşeşte prin melodicitatea atotcuprinzătoare. Fiind explorată realitatea intimă a naturii, ritmurile din poem sugerează imaginea unei lumi miraculoase. Tristeţea metafizică se aşterne suverană peste lucruri. O dată cu revitalizarea naturii, viaţa capătă noi forme de manifestare, poetul creând imagini edificatoare demne de Marele Pan. Metamorfozele ce au loc în Natură sînt de ordin abisal. Subiectul copilăriei, atît de frecvent  întâlnit în poemele scriitorilor basarabeni, capătă la Tuchilatu o reverberaţie tainică care evoluează spre un tablou irepetabil al existenţei umane. Dorinţa eului liric de a se întoarce în „lumea copilăriei“ este compatibilă cu adevărata fericire. Odată realizată dorinţa, eroul liric simte nevoia atingerii unei alte dimensiuni existenţiale. Angoasa şi căutările permanente de a se salva din real declanşează tensiunea necesară de contopire cu Absolutul. Poetul zice:
M-am născut să fiu
umbra unor simple reverii
ce-şi găsesc locul în inima mea,
fie cît de mică.
Atît de modest
îmi şopteşte vîntul să fiu,
încît să-mi pară clipa asta
egală cu viaţa unor hurii
exilate în veşnicia omenească.
(„M-am născut să fiu…“)
Lumea spre care ne îmbie Tuchilatu este reală, umanizată, perceptibilă. Ea ne dezvăluie noi faţete ale lucrurilor, legităţi existenţiale nebănuite. Poetul învăluie intenţionat poemele în ceaţa misterului. Esteticul unei creaţii de esenţă expresionistă se fundamentează pe legităţi general-umane profund viabile. Un dialog cu Demiurgul este pentru poet mai mult decît o simplă rugăciune, deoarece, prin potenţa sa creatoare, acesta însuşi devine un Demiurg şi:
Atunci cresc stelele,
Umplând golul din noi,
Ştergând urma pustiului lăsată de dragoste.
(„Colţ de casă“)
Moartea prematură a poetului a lăsat multe însăilări de gînduri neclare în manuscrisele abia lizibile. În mare măsură, acestea sînt proiecţia destinului său traumatizat. Chiar dacă creaţia nefinisată nu ne permite să-i refacem viaţa în toată dimensiunea, ea ne oferă, în schimb, o admirabilă posibilitate de a-i cunoaşte coordonatele spiritului. Să luăm exemplul scriitorului italian Luigi Pirandello, care-şi îndemna cititorul să-l caute în ceea ce a scris prin stările de spirit trăite cu intensitate.
În arhiva poetului pot fi găsite mai multe poezii şi poeme în proză, plăsmuite sub imperiul elanului romantic. Romantismul versurilor la care facem referinţă este exprimat printr-o abundenţă de metafore stilizate, printr-o dinamică poetică impresionantă, printr-un evident elan creator. Melodicitatea lor nostalgică şi imaginile crepusculare ne duc cu gîndul la poezia vizionară a preexpresioniştilor. Revenim din nou la aceeaşi mişcare literară, care i-a avut în rândurile ei pe Arno Holz, Rainer Maria Rilke, Franz Werfel sau Ştefan George. Chiar dacă expresionismul, cum s-a afirmat deja, „nu înseamnă în nici un caz o unitate estetică şi filozofică“ (I. M. Lange), putem spune cu certitudine că acesta a influenţat considerabil literatura şi arta sec. XX.
Aşadar, în opera poetică a lui L. Tuchilatu s-a concentrat o energie puternică a spiritului, care a depăşit canoanele şi tradiţia vremii, exprimând solititudine şi neobişnuit. Poeziile inspirate din viziunea neamului alcătuiesc o bună parte din scrierile sale. Iată doar cîteva titluri ce evocă imaginea neamului nostru mioritic: „Ca la Breaza“, „Apocalipsă“, „M-am născut să fiu...“, „Dragoste“, „Vechiul fior al celor ce mă împresoară“. Remarcăm în special această viziune, deoarece în poezia basarabeană postbelică au fost făcute – în mod conştient sau inconştient – destule exagerări grave în explorarea ideii de „neam“ şi „patrie“.
Eludând schemele dogmatice ale timpului său, poezia lui Tuchilatu evoluează spre o estetică proprie, marcată pe alocuri de ermetism asemenea poeţilor italieni Montale, Qwasimodo şi Saba. Iată cum este definită ideea de poezie în „Reflecţii“:
Poezia este o veşnică căutare a frumosului real în zonele lumeşti, transcendentale universului, infinitului etc. Poezia politică nu poate exista. Ar fi o poezie speculativă. Însă, totodată, ea există în poezia adevărată, prin chemarea frumosului, chemarea la fapte bune a omului. După lectura poeziei adevărate, în faţa omului se deschide o altă lume, care îl cheamă să dureze ceva bun pentru cei din jur. Ea e îndreptată spre binele omului, socoate omul de alături frate, prieten. Uite scopul poeziei. Bravo ei! Numai un artist talentat poate face o astfel de poezie: realistă, totodată simbolistă, naturalistă, nostalgică, expresionistă, nihilistă, romantică etc.
Dominanta liricii lui L. Tuchilatu rezidă în „mitologia purităţii originale“, exprimată printr-o experienţă proprie de viaţă. Ceea ce impresionează mult la asemenea gen de poezie este tendinţa de revelare a misterului vieţii, care, odată descoperit, rămîne conservat în poezie. Să ne amintim de formele arhetipale prezente în creaţia poeţilor din „generaţia pierdută“, despre care scria marele estetician al expresionismului, germanul W. Worringer: „Cu mistica începe istoria percepţiei moderne, istoria artei noi” („Abstracţie şi intropatie“, 1970).
Revelarea adevărului fiinţării reprezintă reacţia poetului la letargia spirituală a societăţii sale. Mesianismul şi viziunea profetică, elemente la care ne-am mai referit, sunt caracteristicile dominante ale stilului său, astfel fiind evitate pateticul şi ludicul. Prin discursul liric individualizat poetul refuză formulele patetice şi adoptă un limbaj arhaico-mitologic viu colorat. Poeziile sunt structurate în jurul unor monologuri interioare sau dialoguri, care le imprimă o vrajă aparte. Ritmica versurilor vine din interior şi revelează o lume a sunetelor magice. O muzică temperată, nostalgică răsună lecturând poeziile „Bună seara, mamă!“, „De toamnă“, „Iar frunzele cad“. Ritmica lor aminteşte de versurile din baladele populare. De altfel, mai toate poemele lui L. Tuchilatu ţin de poetica şi de mitologia populară. Drept consecinţă, gîndirea mitică ni se prezintă ca un rezultat al cunoaşterii profunde a artei populare, universul simbolic fiind legat organic de cultura populară. Cele patru mituri capitale ale culturii româneşti, proclamate în testamentarele lucrări – balada „Mioriţa“ (mitul ontic), legenda „Meşterul Manole“ (mitul estetic), „Traian şi Dochia“ (mitul istoric) şi „Zburătorul“ (mitul erotic), au devenit modele autentice de inspiraţie pentru oricare om de artă. Acea tentaţie spre originar, spre matricea limbii materne înseamnă indubitabil transcenderea istoriei neamului. Viziunea neamului apare ca un produs al acestor mituri. Poemul „Basm dac“ conţine anume o atare viziune, eroul liric transferându-se imaginar în lumea strămoşilor daci:
Dus de visare şi apus de gînduri,
uitat de anii mei în legănare,
m-am rătăcit deodată printre daci...
Mitul ontic este preluat şi imaginaţia eroului liric se confundă cu o lume arhaică, cu lumea Daciei istorice. Metaforele de factură mitologică imprimă plasticitate limbajului poetic utilizat. Lumea misterioasă a dacilor generează acea „lume ideală“, pe care poetul o revelează, sugerînd o realitate dominată de mister.
Tragicul, ca element constitutiv în poezia lui Tuchilatu, îşi are originea într-o conştiinţă mitică, modelată din baladele şi legendele populare. În poemul „Balada meşterului Manole“, autorul se identifică cu fiinţa spirituală a eroului mitologic, revitalizarea personajului din legendă apărînd proiectată pe ecranul conştiinţei sale.
Mitul erotic este mai puţin pronunţat în creaţia lui Tuchilatu, autorul ştiind să păstreze o „tăcere tainică“ faţă de „femeia iubită“.
Mai multe poezii ale sale au drept motiv de inspiraţie viziunea femeii-mame. Se perpetuează astfel o frumoasă tradiţie a liricii basarabene, reprezentată de poetul Gr. Vieru. „Bună seara, mamă!”, „Populară“, „Rapsodie“ sînt doar cîteva din poemele ce conturează imaginea Mamei.
Vizînd această imagine din poemul „Rapsodie“, G. Meniuc sublinia: „Încolţit de o boală incurabilă, fatală, se simte obligat, ca şi ciobanul din baladă, predestinat morţii, să-i spuie mamei măcar o vorbă bună, dar nu găseşte altceva decît o viziune cosmică: “Ascultă, au cîntat cucoşii de zi, mamă... – S-au deschis porţile mari ale lumii, mamă!”“ (38, p. 8).
Chipul mamei transpare într-o formă idealizată şi în poemul „Populară“. Mama pentru autor este cea care a născut florile, soarele... Dragostea pentru ea implică toată energia sufletului spre contopirea cu Universul. Nostalgia după lucrurile efemere ale vieţii conferă o notă de tristeţe poemului:
Maica mea,
mama florilor,
mama soarelui
mie-mi pare rău de orice om trecut de sfîrşit,
mie-mi pare rău
de grădina silită de toamnă
să-şi lase haina...
Dintr-o sursă folclorică s-a inspirat autorul scriind poemul „Baba de zăpadă“ şi sugerînd imaginea unei lumi a iluziilor şi a vieţii deşarte:
De cîte ori a murit
baba de zăpadă,
şi eu trebuie să cînt
în numele vieţii…
L. Tuchilatu era un împătimit de miturile populare, căutînd să-şi perfecţioneze stilul prin valorificarea lor. Imprimându-li-se dinamism şi fluiditate, versurile sale comportă o viziune cosmică („Cîntecul cobrei“, „Dimineaţa cosmică“, „De mă veţi îmbrăca în haine frumoase“). Din această perspectivă estetică, poezia lui L. Tuchilatu se apropie de cea witmaniană. Fiind vorba despre expresionism şi despre Walt Witman ca precursor al acestui curent literar, iată ce scria Petre Stoica, vizându-l pe poetul Yvan Goll: „Foarte curînd, sub influenţa dinamicii mişcării spirituale a generaţiei sale orientate spre idealurile de înnoire etică şi socială, Goll îşi găseşte un timbru şi un ritm neconfundat. Impulsurile artistice izvorăsc din opera lui Walt Witman, atît de îndrăgită de tinerii expresionişti din Germania Imperială de odinioară“ (39, p. 104).
Există chiar unele stări poetice comune între Tuchilatu şi Trakl. Moartea, Somnul, Tăcerea şi Amurgul sînt viziuni arhetipale care apar: la Tuchilatu – în poemele „Discurs“, „Idiome“, „Dimineaţa cosmică“, „Sfînta madonă“; la Trakl – în poemele „Somn“, „Sebastian în vis“, „Occident“, „Exil“. Convulsiile metafizice caracteristice poemelor lui Trakl sînt suprimate la Tuchilatu în favoarea unui pregnant mesaj uman şi filozofic. Sentimentul resemnării este propriu ambilor poeţi, căpătînd la Tuchilatu proiecţii halucinante:
Poate că aşa e mai bine.
Florilor nu le mai închin versuri.
Aici răsună iarna,
e aproape frig,
faţa ta sună a toamnă,
desprinsă
de pe copacii
dispăruţi sub apă.
(„Poate că aşa e mai bine ...“)
Lectura poemelor lui Trakl şi Tuchilatu lasă impresia unei vizualitați acute, copleşitoare. Chipul „băiatului Elis”, des întâlnit în poemele lui Trakl, transpare şi în unele versuri ale lui Tuchilatu, Elis fiind chiar personajul central al microromanului „Dansul păpuşilor”. Obsesia morţii şi viziunea oraşului „dominat de tenebre“ sînt elemente dominante în poezia unui alt poet expresionist, Georg Heym, care a trăit o viaţă de asemenea scurtă. Mesager al unui tărîm aflat dincolo de lumea noastră, Georg Heym avea o energie ieşită din comun, creând febril în ultimii ani de viaţă, „ca sub imboldul unui demon“. El a scris peste 400 de poezii, şapte nuvele şi o piesă dramatică. Tabloul „oraşului malefic“, lupta cu tehnicizarea excesivă, iată motivele centrale din poezia lui Heym. „Oraşul mort“, creionat subtil în „Dansul păpuşilor“, prezintă imaginea malefică a viziunii lui Heym, care poate fi raportată în aceeaşi măsură la societatea contemporană. Tabloul apocaliptic transpare la Tuchilatu în poemele „Apocalips“, „Oraş sudic“, „Ploaie de piatră“ ş.a.
Cunoscând complexitatea mişcării artistice a expresioniştilor, nu este uşor a puncta calea de afirmare a unui poet, parte din a cărui poeme stau sub semnul expresionismului. Pentru a fi mai comprehensibili în disocierile noastre, subliniem încă o dată că expresionismul în poezia lui L. Tuchilatu se exprimă mai mult printr-un ataşament spiritual faţă de reprezentanţii de seamă ai acestui curent literar. Principiile stilistice ale acestei mişcări, apărute în Germania la începutul primului război mondial, au coincis în bună măsură cu aspiraţiile tânărului nostru poet. Aducem această notă explicativă pentru a feri opera lui de eventualele învinuiri de epigonism.
Ghidată de principiile estetice şi etice ale şcolii expresioniste, poezia lui Tuchilatu are unele afinităţi, sub aspectul formei şi a conţinutului, cu lucrările poeţilor care scriau o „poezie a speranţei“ (sintagma îi aparţine lui P. Stoica). Modelul liric şi acel scop bine determinat al „înfrăţirii umane“ îl înrudeşte spiritual cu poeţii Yvan Goll, Ernst Stadler, Franz Werfel. Poezia lor mai era supranumită „pacifist-umanitaristă“. Ea proiecta tabloul unei lumi, posibil, mai bună, echilibrată, liberă de violenţă. P. Stoica nota cu referinţă la această poezie: „Pacifist-umanitaristă, ea porneşte de la încrederea în nobleţea sufletească a omului, puternică şi capabilă să înfrângă forţele răului. Apariţia unei lumi mai drepte e preconizată ca rezultat al transformării de natură etică („omul poate fi salvat numai prin om“), ceea ce face ca acest fel de poezie să stea sub semnul unui ideal de viaţă abstract, dacă nu utopic“ (39, p. XXV).
Reactualizându-i opera şi dorind să o promovăm, putem spune cu certitudine că L. Tuchilatu n-a rămas doar un simplu exemplu de destin scriitoricesc tragic, cum s-a obişnuit să fie interpretat, ci este un poet care-şi are discipolii săi chiar şi dacă nedeclaraţi. Aflăm astfel şi după dânsul poeţi tineri, ale căror scrieri sînt impregnate de elemente expresioniste, fie că aceştia îşi zic modernişti sau postmodernişti.
Cercetând arhiva scriitorului, care, pe lângă lucrările literare la care am făcut referinţă mai sus, conţine şi un şir de însemnări şi reflecţii critico-filozofice revelatoare, constatăm o omogenitate vie între stilul şi limbajul artistic utilizat. Autorul şi-a punctat cu precizia unui om de creaţie drumul pe care l-a făcut întru perfecţionarea limbajului poeziilor şi prozelor sale. În aceste pagini poate fi sesizată aspiraţia sa spre modernitate, conturându-se un mod specific de a interpreta artistic ideea “relativităţii lucrurilor”, autorul fiind mereu în căutarea adevărurilor primare. În fond, avem de a face cu o viziune idealistă asupra lumii, de natură metafizică, care îi străbate opera de la un capăt la altul. Aşa se exprimă el în una din Reflecţii, publicate postum în ziarul “Tineretul Moldovei” (6 noiembrie 1991): “Totdeauna arta a avut menirea de a rezolva lucruri nerezolvabile, de-a ajunge la adevăr. Dacă biologii caută în natură, eu vreau să aflu taina omului, pentru a-l ajuta să se găsească pe sine, să fie mulţumit spiritual, nu numai material. Vreau o lume ideală”.
Desigur că scriitorul nostru nu a fost un caz singular în căutarea adevărului prin intermediul cuvântului scris, dar poate fi decelată în opera sa o intensitate şi un dramatism aparte ale exprimării, depăşindu-se astfel sfera realului, a cotidianului. Asemenea atitudine exclusiv creatoare a fost poate şi o reacţie la dogmatismul cras de care era cuprinsă aproape în totalitate literatura vremii, Tuchilatu uzitînd de inimitabilă iscusinţă în a aduce o critică subtilă regimului totalitar şi proletcultismului promovat la acea vreme de către exponenţii esteticii “realismului socialist”. Lucrînd cu insistenţă asupra artei cuvântului scris, autorul a atins un înalt nivel de sugestivitate în scrieri, unde transpare un strigăt umanizator şi mobilizator, care-şi are originea, cum vom încerca să stabilim mai jos, în “strigătul” expresionist pictat în mod emblematic de către germanul Munch. Poetul zice într-un poem în proză:
Atâtea strigăte menite să înşire puterea nebună a cuvintelor şi omul în ploaie cu pieptul desfăcut.
Nu mai porniţi în căutare de ceva străin, deşi multe nu-s ale voastre.
Au mai trecut de vârsta sorţilor de noroc pentru care şi un mic leagăn de aer e o bucurie?
Aşa, în linişte, vreau să mă întorc încet, să-mi sparg degetele de vînt.
Perspectiva expresionistă este însă mai evidentă, cum putem observa şi din versurile de mai sus. Ori, aşa cum a afirmat un fin exeget al expresionismului românesc şi cel universal, poetul şi filozoful Lucian Blaga: “De cîte ori o operă de artă redă astfel un lucru, încît tensiunea, puterea interioară a acestei redări transcendează lucrul, trăind relaţiuni cu cosmicul, cu infinitul, avem de a face cu un produs artistic expresionist” (pag.55, “Zări şi etape”, Bucureşti 1990).
Interesul tânărului scriitor faţă de modelul expresionist de exprimare nu trebuie exagerat şi nici nu încercăm să facem aşa ceva. Asesta a lucrat la Tuchilatu spre modelarea unei viziuni proprii asupra lumi văzute şi nevăzute a lucrurilor, viziune clădită cu abnegaţie pe un fond cultural şi folcloric naţional, alcătuit dintr-o suită de simboluri primordiale sau arhetipuri: soarele, luna, vîntul, izvorul, pădurea ş.a. În centrul lumii se află Omul, drept enigmă supremă a Naturii. Omul în mijlocul Naturii şi Natura reflectată antropomorfic în Om sînt acele viziuni pe care ni le creionează poetul în cele mai frumoase versuri ale sale. Ca în poemul în proză de mai jos: “Frumos versuiau copacii în noaptea învierii mele. Răsunau văile, munţii se îmbrăţişau, păsările cântau cântecul focului. Albastră era lumea, cerul albastru, fulgere se răsfrângeau în memoria noastră, fulgere de reculegere, de amintire. Copilăria mea fusese o câmpie mare, flori se agitau peste izvorul vieţii mele, mângâindu-l. Copil vroiam să fiu, acum sînt şi trist mi-e. Şi cum sînt copil, tot mai tânguiesc după lumea ce am lăsat-o, dusă de roata vremii”.
Sentimentul de nostalgie după copilărie, atît de frecvent în opera scriitorilor moderni, capătă la Tuchilatu o reverberaţie tainică, evoluînd artistic spre o expresie irepetabilă prin frumuseţea şi profunzimea ei. Dorinţa expresă a eului liric este de a se întoarce în “lumea copilăriei”, unde îşi poate găsi adevărata fericire. Dar odată “realizată” asemenea dorinţă, eroul liric simte nevoia unui noi spaţiu şi unui alt timp, unde spiritul şi-ar putea realiza noile aspiraţii. Angoasa şi căutările permanente creează tensiunea necesară de contopire a eului liric cu Absolutul. E aceeaşi tendinţă perpetuă de “întoarcere la începuturi”.
Lumea spre care “ne îmbie” Leonard Tuchilatu este reală, umanizată, perceptibilă. Misterul ei e natură să dezvăluie noi faţete ale lucrurilor, noi legităţi nebănuite ale relaţiilor din Natură. Poetul cugetă asupra rostului omului pe pămînt, îşi mobilizează resursele creatoare, se fortifică spiritual. Energia vitală pare a veni dintr-o altă lume, dintr-o lume necunoscută în care sînt primiţi doar cei aleşi…
În scrierile care îl reprezintă mai bine, poetul a cunoscut fiorul metafizic al revelaţiei spirituale. Chintesenţa acestei revelaţii poate fi detectată în însuşi modul de viaţă al poetului Stoicismul şi ascetismul şi-au aflat expresia în cele mai bune bucăţi literare. Este firesc, aşadar, ca amprenta autobiografică să se facă resimţită în mai toate scrierile sale, cum, bunăoară, constatăm în romanul Nea Nae.  Majoritatea personajelor centrale ale romanului au prototipi reali, Dan (Corbul) fiind chiar însuşi autorul. Nea Nae personifică pe un unchi al său, care a avut un destin aparte, enigmatic, şi pe care autorul îl idealizează cu afecţiune. Un personaj real este şi “bunica”, a cărei moarte a însemnat, se pare, prima traumă existenţială pentru Leonard, fapt despre care ni se relatează cu sugestive. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre tanti Vinerea şi Ghiolea, precum şi despre alte personaje memorabile ale prozei.
Romanul “Nea Nae” reprezintă o meditaţie gravă asupra existenţei umane, asupra propriei vieţi, fapt consemnat şi de Alexandru Cosmescu în prefaţa cu titlul “Leonard Tuchilatu prozatorul sau Permanenţele unei solii”: ”Un roman total realizat şi perfect încarcat în personajei, iar ele, principale şi secundare, sînt cu toate egal minuţios cizelate ca portretizare – fizică şi psihologică – şi urmărite într-un nu mai puţin minuţios reconstituit cadru şi mediu – cu mentalitatea, moravurile, preocupările şi ocupaţiile de rigoare – precum şi surprinse în situaţiile, coliziile, momentele şi sentimentele de maximă aderenţă la acest gen; tot el, pe de altă parte, acest roman e ca o supratemă şi chiar ca scriitură – o imens intens inversă genului acesta lucrare: o mare şi profundă parabolă-baladă…”.
Mai departe, Alexandru Cosmescu aseamănă proza cu un “roman-baladă” şi cu “ feerie-parabolă”. Avem de a face, deci, cu un roman-rememorare, care comportă viguroase note biografice şi în care ficţiunea artistică lucrează pentru a face cît mai sugestivă condiţia existenţială reală a personajelor. Filosofia vieţii lui Nea Nae este îndreptată spre transcenderea timpului trecut, relevând în stil proustian spaţiul etern al vieţii de odinioară. “Căutarea timpului pierdut” devine astfel o necesitate vitală, prin care sînt descoperite amănunte surprinzătoare ale unei existenţe demne de reconstituire.
Destinul se transformă într-o sursă de inspiraţie, alimentat continuu de subconştient. Ori, destinele îşi găsesc singure drumul, chiar dacă uneori ajung la un final dramatic, ca în cazul personajului central din proza la care facem referinţă.
Un artist veritabil trăieşte nu doar prin viaţa sa, ci şi prin alte vieţi, cele ale personajelor sale. Însăşi creaţia devine astfel o formă de perpetuare a condiţiei umane, efectuând o “funcţie stimulativă pentru dezvoltarea vieţii”. Această teorie aparţine cunoscutului estetician francez Jean-Marie Guyau, care explica arta ca fiind o “expresie a vieţii”, însemnând viaţă concentrată, autorul invitându-ne să căutăm rădăcinile frumosului în fiziologia individului, în însăşi psihologia acestuia. Să precizăm că, după cum scrie Alexandru Cosmescu în prefaţa sa, Leonard Tuchilatu “a trăit nu ca durată, ci ca sens, precum şi, mai ales, a scris nu ca întindere, ci ca dimensiune – numai la acest mod”.
Destinul tragic al poetului nostru, prin creaţia care îl revelează deplin, ne trimite la ideea unui mit, ale cărui secrete pot fi aflate doar în tenebrele subconştientului. Înţelegerea intimă a lucrurilor naşte acel flux de energie al inspiraţiei care apare ca o necesitate firească a spiritului. E o stare perfectă a spiritului uman, care se cere a fi exploatată. Aşa stînd lucrurile, poetul are potenţa de a exterioriza elanul vital care se conţine în largurile enigmatice ale vieţii. Are loc, deci, o mitizare a conţinutului de idei artistice, unde surprindem punerea în scenă a destinului.
Pentru a spori gradul de sugestivitate a textului, scriitorul utilizează deliberat elemente de psihanaliză, aşa precum constatăm în rândurile dramaticii naraţiuni “Dansul păpuşilor”. Este vorba aici de o dramă existenţială a unui adolescent, aflat la răscruce de drumuri, care se trezeşte într-o dimineaţă şi vede că oraşul în care locuia s-a transformat peste noapte într-un “oraş mort” (simbol al singurătăţii obsesive). Toate lucrurile dragi inimii lui erau cuprinse de moarte. Sentimente ambigue s-au concentrat în mod paradoxal în sufletul tînărului Elis (n.n.: numele personajului central a fost utilizat de către germanul Georg Trakl în poemele sale), devastîndu-i forul intern şi polarizîndu-se astfel: într-o parte sentimentul morţii şi al angoasei, în cealaltă parte – sentimentul dragostei şi al umanismului pacifist. Impactul dintre aceste două stări de fapt ia proporţii pe parcursul evoluţiei evenimentelor, transformându-se în finalul prozei într-un mod de existenţă tragică. Frământările existenţiale ale tînărului Elis izbucnesc în viziuni apocaliptice de natură expresionistă, generând reacţii dintre cele mai diferite într-o lume a morţii şi a deznădejdii.
Povestirea “Dansul păpuşilor” mai poate fi numită “poem-manifest”, prin intermediul căreia autorul se revoltă împotriva deşertăciunii morale ale societăţii, manifestată în asemenea situații limită. Utilizând o asemenea metaforă revelatoare, naraţiunea evocă în spirit umanist existenţa unui “oraş mort”. E vizată aici mai cu seamă ideea omuciderii dirijate (fapt sugerat prin exemplul masacrului atomic de la Hiroşima şi Nagasaki), care exprimă în plan general grija autorului pentru viitorul civilizaţiei umane.
Impactul dintre viaţă şi moarte este reliefat cu o deosebită pregnanţă, eroul central, Elis, căutându-şi salvarea, pe care o găseşte “în liniştea dumnezeiască a naturii”: “Elis simţea cum i se urcă un nod în gît. Un văl greu de amărăciune. Îşi reţinu lacrimile. Se ruşina. Era bărbat. Dar ploua în interiorul lui. Cu lacrimi mari-mari. O ploaie torenţială. Ploua necazul, ploua durerea, plouau toate. Ploua tot amarul pe care îl poate strânge omul. Iar el era om, regele naturii. Se indigna de propriul său gînd. Regele cui? Regele unei naturi moarte, regele unei lumi moarte, regele unui oraş mort”.
Fiind prin excelenţă o poveste de dragoste neîmpărtăşită, un mod transcendent de a interpreta existenţa umană şi de a preîntâmpina omul de posibilele catastrofe ale civilizaţiei, “Dansul păpuşilor” exprimă credinţa fermă a autorului în idealurile umanităţii. Ideea în cauză nu e nouă, ea putând fi sesizată şi în scrierile expresioniștilor germani de la începutul secolului XX. Remarcăm în acest sens proza lui Georg Heym, unde imaginea “oraşului mort” este exploatată direct, fiind drept o preîntîmpinare pentru semeni în ajunul masacrului primului război mondial.
Criticul Nicolae Balotă nota articolul “Expresioniştii”: “Expresioniştii îşi construiesc imagine a condiţiei omului ca fiinţă ameninţată care îşi exorcizeaza demonii printr-o “demonizare a frumosului”, deci printr-un transfer al realului pe planul inocent al poeticului (…). Din dublul impas – al naturalismului pozitivist şi al impresionismului relativist – expresionismul încearcă o salvare într-o spiritualitate nouă, şi un absolut sperat” (pag. 350, “Arte poetice ale secolului XX”, Bucureşti, 1976).
Se poate afirma în linii mari că anume de la aceste principii estetice porneşte Leonard Tuchilatu, atunci cînd creionează cu plasticitate tabloul unui “oraş mort”. Prin chipul lui Elis este conturată constituţia spirituală a autorului, aflat la o poartă a destinului său. Desigur că nu poate fi vorba despre un autobiografism  descriptiv şi puţin nuanţat în plan artistic, naratorul făcând un salt calitativ spre exteriorizarea expresivă a biografiei spiritului.
Din păcate, creaţia poetului nu a avut parte de exegeze nici pe cînd el era în viaţă, nici după moartea lui, aprecierile critice fiind făcute periodic, cu ocazii comemorative. Acei care au scris despre Tuchilatu l-au cunoscut personal sau i-au cunoscut opera. Nu excludem din rândul acestora nici pe acei indivizi care s-au pronunţat cu destule rezerve şi susceptibilitate asupra lucrărilor lui literare. Însă şi unii şi alţii, într-o măsură mai mare sau mai mică, i-au recunoscut valoarea. Printre aceştia se remarcă Leonida Lari, sora poetului, care i-a dedicat mai multe versuri şi s-a îngrijit de publicarea operei sale postume. E şi în firea lucrurilor, dacă ţinem cont de faptul că frăţia dintre ei a evoluat, încă din copilărie, într-o “frăţie spirituală”. Spre regret, critica literară a trecut cu vederea şi acest amănunt destul de important pentru conturarea chipului adevărat a poetului. Astfel, în poezia “Mi-e dor de un poet”, autoarea zice:
Lumină, tu, sora mea întru soarte,
Lucrează în el ca descântecul,
-Mi-e dor de-un poet ce-ar putea şi în moarte
Să îşi continue cîntecul!.
Versurile de mai sus exteriorizează un sentiment de nostalgie şi de afecţiune pentru fratele plecat în ceea lume, simbolul luminii conturând o viziune a întregului păzitor. De fapt, este acea “viziune a fratelui” despre care scrie poeta Doina Uricariu în prefaţa volumului “Dulcele foc” (Bucureşti, 1991): “Sufletul i se arată poetei, într-o primă viziune, unde apare fratele, fiinţă de care scriitoarea e legată nu numai prin arborele genealogic, ci printr-un soi de afinitate comparabilă cu “frăţia de cruce” din basmele lumii”.
Dacă e să numim condiţiile în care Leonard Tuchilatu şi-a format concepţia filozofică despre lume, trebuie să căutăm în trecutul lui, adică să parcurgem drumul spre “început”, trecînd prin perioada adolescentină spre anii copilăriei, descrise foarte sugestiv în romanul “Nea Nae” sau în nuvela “Dansul păpuşilor”. Să mai remarcăm că proza sa se deosebea în contextul literar basarabean al vremii prin atitudine inovatoare, modernitate distinctă şi tendinţă filozofică de a interpreta lumea, depăşind astfel modelul tradiţional druţian. Asemenea încercări mai erau făcute de puţini prozatori ai momentului, dintre care am putea numi pe Vladimir Beşleagă sau Vlad Ioviţă. Trăirea rosturilor vieţii în armonie cu “sensul morţii” e modul prin care poate fi percepută condiţia existenţială a omului în proza lui. Un model în acest sens poate servi şi nuvela “De partea cealaltă a soarelui”, în care metafizicul transpare chiar din titlu şi exprimă în stil expresionist căutarea acelei “feţi adevărate a lucrurilor”. Imaginile nebuloase schiţate aici par să vină din subconştient, fiind divinizată fiinţa umană şi proiectată pe fundalul enigmatic al naturii. Monologul interior jungian devine evident, ca şi în cazul personajului central din nuvela “Dansul păpuşilor”.
Elementul biografic transpare însă mai pronunţat în romanul “Nea Nae”. Anume aici autorul ne transferă imaginar în trecutul său, creionând cu afecţiune chipul lui Dan, personajul central al naraţiunii.
La prima vedere, viaţa lui Tuchilatu nu pare să fie una deosebită. Copilăria şi-o petrece într-un sat din zona codrilor, situat între dealuri şi înconjurat de păduri seculare. Contemplarea naturii bogate în însemne istorice a fost un factor determinativ, care a condiţionat dezvoltarea spirituală a micului Leonard. Copilăria sa a evoluat în plan psihologic, marcată fiind de un mod de viaţă stoic, care era condiţionat de relaţiile specifice din familie. Ambii părinţii, de profesie pedagogi, au căutat să ocolească exprimarea directă a sentimentelor de dragoste faţă de Leonard, educându-i astfel capacitatea de a fi de sine stătător. Copilul era o fire sinceră şi modestă, dând dovadă de o sinceritate nedisimulată şi abstragîndu-se deseori de la lumea înconjurătoare pentru a intra într-o lume proprie, a basmelor şi fantasmelor. În lumina aceasta vie îl vedem proiectat pe Dan (“Corbul” cum îl mai numea unchiul său Nae), moartea bunicii Paraschiva (cea care a trăit 119 ani) fiind prezentată drept o cauză existenţială primordială în procesul desfăşurării evenimentelor, deoarece, aşa cum scrie autorul pe un ton sugestiv, de la moartea ei a început totul.
După cum ar remarcat mai sus, romanul “Nea Nae” ne oferă o introspecţie psihologică a vieţii proprii, naraţiunea avînd pe alocuri conotaţii proustiene (vezi romanul “În căutarea timpului pierdut”), care însă nu evoluează pe direcţia acestei stilistici, ci spre un neorealism clasic în genul prozelor lui Italo Svevo. Autorul reuşeşte, cum remarca cu pertinenţă Alexandru Cosmescu, “să facă o miraculoasă osmoză între cele mai incompatibile lucruri: gingăşie şi precizie, stări strict afective şi aspecte pur peisagistice”, prefaţatorul reproducînd un moment din roman ilustrativ în acest sens: “…Mă aşezam lângă trunchi. Îmi lipeam urechea de el, aşteptînd să aud un glas de durere. Scorţos, rănit de dinţii boilor, ce-şi aşteptau stăpânii să iasă din moară, umplându-și rănile cu clei, cireşul tăcea, Tăceam amândoi. Mă gândeam cu ce mi-aş putea umple şi eu rănile…”.
Natura autobiografică a romanului permite naratorului să invoce trecutul său, revitalizându-l în acest mod. Forma modernă e în măsură să reflecte profund fapte şi evenimente petrecute aievea, autorul tinzând nu atît să dezvăluie frumuseţea lor, cît să recreeze acea lume. Prin stilul narativ expresiv, autorul creionează o imagine spaţială şi temporală concretă. Este surprins orice amănunt, care ar părea nesemnificativ la prima vedere, pentru a exprima cu maximă precizie viaţa şi acţiunile personajelor. Iată un fragment de text relevant: “Totul începu de la moartea bunicii. Venise Nea Nae. Somnul lung şi liniştit se prefăcu în ore chinuitoare de veghe, ghetele vechi, cumpărate de ea, se scofâlciseră, frazele mi se opreau în gît. Aşa cum eram, îmi părea că am fost scos dintr-un horn, unde fusesem pus multă vreme să înghit fum, pentru a ajunge mai deştept, pentru a-mi face carnea mai gustoasă”.
Alineatul reprodus mai sus reprezintă chiar începutul romanului, moartea despre care ni se comunică fiind un caz cu profunde note filozofice, deoarece, odată cu posesia sentimentului morţii, conştiinţa individului capătă realizează o turnură dramatică. Chiar dacă se încearcă de a fi anihilat acest sentiment în conştiinţă, efectul lui acutizează perceperea esenţială a vieţii. Impactul dintre viaţă şi moarte este punctat foarte subtil în naraţiune, extinzându-se mult imaginea lumii micului Dan. Conştiinţa paradisiacă a copilului se opune însă faptului de a percepe dramatismul existenţial. Sentimentul de dragoste nutrit de Dan pentru Nea Nae suprimă totuşi acel sentiment al morţii, fiind un remediu necesar pentru suferinţele sale lăuntrice. Iată de ce lumea văzută de copil este ideală, de factură arhaică.
Alexandru Cosmescu aseamănă personajele romanului cu Păcală, Gruia-Novac sau Onache Cărăbuş, referindu-se în special la figura emblematică a lui Nae, conturată în toate manifestările-i de către naratar: “Nene Nae al meu, neobişnuit faţă de ceilalţi, nene Nae al meu ca toţi ceilalţi. Ca toți ceilalţi întruchipaţi în el. Nene Nae al meu. Viclean trece timpul ăsta. Aşa, în trecere, începuse o nouă filă a vieţii mele, care mi-e dată să fie cu nea Nae”.
Într-adevăr, figura lui nea Nae e dominantă în roman, celelalte personaje (Dan, tanti Vinere, Ghiolea, Adna, Magda) gravitand în jurul lui. Subliniem, aşadar, că nici Ghiolea (grăjdarul), nici tanti Vinere (fiica popii), nici Adna (rusoaica de care se îndrăgosteşte Dan), nici Magda (fata cu “ochi bolnav de mari”) – nu sînt personaje pasagere în context, ci alcătuiesc împreună o lume prin care se manifestă marea dragoste a lui Dan pentru Nae. Idealizarea chipului lui Nae întrece limitele raţiunii, acesta căpătînd reflecții divinizate. Misterul în care este învăluit chipul lui Nae obsedează în permanenţă viaţa conştientă şi cea inconştientă a lui Dan. Autorul prezintă astfel imaginea divinizată a existenţei umane, dublată de o condiţie spirituală ce se impune în acest caz şi exprimând umanismul personajelor plăsmuite, tendinţa lor spre echilibru spiritual, tendinţă care derivă şi din aspiraţiile filozofice ale moralei stoiciste. Ori, stoicii de după Zenon, întemeietorul şcolii stoicismului în Grecia antică, promovau ideea eternităţii spiritului uman ca scop al perfecţiunii universale. Iată de ce Nae înseamna totul pentru Dan, chipul lui fiind absolutizat cu o mare doză de religiozitate. Din cauza lui se îndrăgosteşte de Adna, cea care devenise o parte componentă a vieţii enigmaticului personaj, plecînd după ea la Moscova în tendinţa de a nu pierde relaţia spirituală cu Nae. Cînd nu mai simte reciprocitatea lor, Dan se îndrăgosteşte de Magda, poştăriţa care îi transmitea scrisorile lor. Dragostea faţă de Magda apare ca element compensatoriu, poştăriţa având la rândul ei ceva din bunătatea lui Nae. Se desparte însă şi de ea, plecînd cu trenul la Moscova şi zicându-şi: “Vrui să cobor la staţia următoare, să fiu cu Magda, să sfarm în bucăţi fereastra ceea, să mă atârnă de ea, ca mai apoi să se risipească gara, să se ducă toate dracului într-o lume nemaivăzută.
N-am mai coborît. Nenea Nae mă trăgea la el”.
Ajuns la Moscova, după mai multe peripeţii, Dan nu îşi găseşte idolul şi constată cu amărăciune că nu poate schimba nimic, misterul planând în continuare asupra relaţiilor sale cu Nae. Apoi se întoarce acasă, dar nu o mai găsi pe Magda şi se dedă unui mod de viaţă desfrânată, căci îi lipsea acel “stâlp al fericirii”. Forţa dionisiacă a spiritului său s-a îndreptat automat spre autodistrugere, tendinţă vicioasă care durează până în momentul cînd află despre moartea Magdei şi de faptul că ea îi lăsase un fiu cu numele Nae, fapt care îl readuce la o viaţă normală, la echilibrul spiritual dorit.
Autenticitatea prozei lui Tuchilatu consistă într-o poetică a transferului de imagini metaforice, mai ales atunci cînd autorul sugerează anumite lucruri sau idei legate de viaţa sa interioară. Importante ni se par încercările de a nu camufla sentimentele de dragoste şi nostalgie după trecutul său. Unele digresiunile filozofice din romanul “Nea Nae” ne stau drept mărturie în acest sens: „Tînjim deseori după fărîma luminoasă de soare ce ne încălzeşte viaţa. În zilele mohorâte, în zilele cu furtuni, scăpărările fulgerului ne aduc aceeași mulţumire ca şi soarele. Nu ne înspăimântă dacă suntem dornici de lumină. Aşa, învăpăiaţi în timp. Zburăm spre locul comun tuturora. Ştiut de toţi. E simplu. Umbre ne fac uneori să ne oprim, să citim dansul lor liniştit, exact, întrerupt de întunericul ce se contopeşte cu ele. Un farmec neobişnuit al lor te înconjoară, te leagănă. O nostalgie nebună ne îndeamnă a contempla dansul lor, spre a ne bucura de existenţa noastră. Muzică neobişnuită ne orânduieşte paşii. Sunt ore cînd în lumea necunoscutului îţi strângi haina şi revii la tine”.
Problemele abordate în proza lui Tuchilatu sînt caracteristice omului modern: degradarea spirituală, morbul indiferenţei, iminenţa conflictelor militare etc. Dintr-o perspectivă eminamente metafizică sînt abordate aceste probleme şi în celelalte două proze ale autorului. Elemente ale unei lumi transcendente se suprapun celei terestre în nuvela “De partea cealaltă a soarelui”, unde este descrisă o “insulă nelocuită”, aflată într-un spaţiu supradimensional. Fantasticul şi realul se întrepătrund în evenimentele ce se succed în naraţiune, iar venirea lui Sol (un alter ego al autorului) pe acea insulă punctează drama existenţei umane în timp şi spaţiu. Esenţa psihanalitică a prozei consistă în condensarea continuă a acestui timp şi spaţiu. Ori, concentrată asupra eu-lui uman, atît poezia, cît şi proza lui Tuchilatu trădează o concepţie artistică transcendentală, a cărei deschidere s-a produs într-o epocă străină manifestărilor spirituale ale scriitorului. În procesul explicării acestei tendinţe poate fi relevat miracolul unei existenţe bogate în amănunte surprinzătoare.