RUMOR DE LA SOMBRA de André Cruchaga (trad. în română)

RUMOR DE LA SOMBRA 

Descalzo en medio de sueños inconclusos, las raíces del tiempo

en el estanque: el zumo en la herida respirada, la sombra en desorden

¿la sombra? ¿Los cabellos azotados por el viento? (La rama a media

asta de la respiración con su imposible sombra de bosque.)

—Te veo venir —me has dicho siempre desde lo inmóvil—, desde el soy

o fui, fijo como la losa perdurable de la oscuridad, (veo en el caudal

de mis manos los límites) pulsa el ciego magma que habita las pupilas,

muerde el rumor que me pronuncia ¿callo? Todo lo demás es el recuerdo

de la muerte anticipada, el puñal que reina en la sal.

¿Puedo olvidar todo aquello que conozco?

(Este ahogo de campanas es perfecto en el pecho. ¿Es sombra o niebla?)

Las noches con su vómito invaden mi sangre. El ojo allí en el suicidio

de los espectros, la esquina del miedo colgando de telarañas, ¿miedo,

he dicho? —Miedo, sí, miedo cuando escupo sobre la herrumbre de la tarde,

miedo al ataúd de la locura,

miedo al pájaro que sale de las alcantarillas o de la fosa,

miedo a esta carne con larvas, —(el desquicio es otra forma de estar vivo)

miedo al muro espeso de los absolutos, (huyo y nadie me absuelve)

¿Puedo no saber y saber al mismo tiempo de la sed, destruir la fantasía

del orgasmo o imaginar otro laberinto secándose las lágrimas?

—Por suerte sigo aquí, sobre el asedio de los relojes. ¿Sigo? ¿Aguardo?

La sombra es densa, (ayúdenme) que aún existo. Estoy en mi cadáver.

Barataria, 27.III.2013

MURMUR DIN UMBRĂ

Desculț printre vise neterminate, rădăcinile timpului

în heleșteu: sucul în rana stătută, umbra în dezordine;

umbra? Firele de păr bătute de vânt? (Ramul pe jumătate

ajuns până la respirație cu umbra sa imposibilă a pădurii.)

- Te văd venind - mi-ai zis-o mereu dinlăuntru nemişcării -, dinspre cel care am fost

sau sunt, solidă precum lespedea eternă a  întunericului, (văd limitele 

în căușul mâinilor mele) orbul împinge magma ce-i inundă pupilele,

mușcă murmurul ce mă exprimă; tac? Restul este amintirea

morții anticipate, pumnalul ce stăpânește sarea. 

Pot să uit tot ceea ce cunosc?

(Această înăbușire de clopote în piept. E umbră sau ceață?)

Nopțile îmi inundă cu voma lor sângele. Ochiul de aici din sinuciderile

spectrelor, colțul fricii atârnând pe pânzele de păianjen; frica,

am spus? -Frica, da, frica atunci când scuip pe rugina înserării,

frica de sicriul nebuniei,

frica de pasărea ce iese din subterană sau din groapă,

frica de această carne cu larve. -(dezechilibrul e o altă formă de a fi viu)

frica de zidul gros al absoluturilor, (fug şi nimeni nu mă iartă)

Pot să nu ştiu şi să ştiu în aceeași clipă de sete, să distrug fantezia

orgasmului sau să îmi imaginez alt labirint ce îşi usucă lacrimile?

Din fericire, continui să mă aflu aici, peste asediul ceasurilor. Continui? Aștept?

Umbra e densă, (ajută-mă) atât cât mai exist. Sunt înlăuntru cadavrului meu.