”Un jurnalist ar trebui să poarte adevărul cu sine, ca pe un vârf de lance”/ INTERVIU

Moldova.org > Diaspora

17 Aprilie 2013

Andrei Langa este jurnalistul moldovean care trăiește de peste 10 ani în Spania. Despre cea mai interesantă aventură jurnalistică spune că: “Se simțea mirosul de praf de pușcă în aer, creșteau tensiunile între Chișinău și Tiraspol, iar noi, ziariști de pe ambele maluri ale Nistrului, pluteam pe un vaporaș și admiram priveliștile pitorești ale locului”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Autor de cărți “Pe când se vor trezi zeii”(1999), “Copacul călător” (2007), “Mileştii Mari. O istorie rescrisă” (2010) și altele. Publică și traduce articole în limba spaniolă. Un interviu despre Andrei Langa în rolurile principale: ziarist, scriitor cu dor basarabean, pământean născut pe meleagul Mileștiului și un tată a doi copii frumoși.
 
Dați-vă o definiție...

Așadar mi se solicită să fac un soi de caracterizare a propriei persoane, lucru care mereu mi s-a părut imposibil de realizat în mod obiectiv, iată de ce nici acum nu voi fi original și am să zic pur și simplu că, odată adus pe lume de părinții mei, sunt un om dator să nu dezamăgesc...

Cum ați început activitatea ziaristică? Vă amintiți de primul articol? Ce subiect ați abordat?

Nu mai țin minte care a fost primul articol publicat în presa periodică, dar știu exact că am debutat cu o poezie la ziarul ”Tineretul Moldovei” (pe atunci i se zicea în mod eronat ”Tinerimea Moldovei”). Dealtfel, trebuie să recunosc că am preferat întotdeauna să mă ocup de literatură, chiar dacă uneori o făceam în defavoarea genului publicistic. Poemul ”Păsări în Chile” de care aminteam mai sus era scris în memoria lui Pablo Neruda, fără însă să fi avut vreo pasiune pentru ideologiile de stânga. ”Evenimentul” s-a produs pe data de 15 ianuarie 1985, pe când îmi satisfăceam serviciul militar în termen în armata sovietică, fiind șofer pe o autospecială pe un aerodom militar de lângă orașul Șverin (fosta R.D.G.). Așa apărusem cu o poezie la rubrica ”Poșta literară” a lui Constantin Olteanu și Vsevolod Cernei, cărora le trimesesem mai multe scrisori cu texte poetizate în anii de școală. Pentru a intra la studii la Facultatea de Ziaristică a USM – la acea vreme era obligatoriu să prezinți comisiei de examinare nu mai puțin de șase articole publicate în presa periodică – a trebuit să colaborezi, susținut de un ofițer rus pe nume Kozlov, la un ziar al ”grupului armatei sovietice în Germania” (g.s.v.g.). Nu mai zic ce subiecte am abordat în acele articole, deoarece nu sunt sigur că acestea, luate în parte sau toate la un loc, mai interesează pe cineva.

Dacă ar fi să asociați un sunet cu anul în care ați cunoscut lumea jurnalismului, care ar fi? Ce aventură jurnalistică v-a format și v-a marcat ca jurnalist?

Curioasă întrebare și, dacă mi se permite, am să dau un răspuns adecvat. Era toamna anului 1991, abia absolvisem facultatea ziaristică și lucram la ”Tineretul Moldovei” împreună cu Boris Cucută și alți câțiva colegi de la ”ziaristică”. Dat fiind faptul că nu exista o secție de ecologie la ziar, eu fiind responsabil de pagina cultural-literară, m-am văzut nevoit să o fac pe ecologistul și să particip la o expediție improvizată pe râul Nistru. Deja se simțea mirosul de praf de pușcă în aer, creșteau tensiunile între Chișinău și Tiraspol, iar noi, ziariști de pe ambele maluri ale Nistrului, pluteam pe un vaporaș și admiram priveliștile pitorești ale locului, ascultând totodată melodii din trecut și servind din înghețata propusă cu delicatețe de transnistreni. Apropo, iată că îmi sună și azi acea muzică veche în urechi, în nări simt mirosul de praf de pușcă, iar gustul de înghețată îmi stă și acum pe vârful limbii.

Mai stă deontologia la baza formării unui tânăr jurnalist?

Depinde cine și în ce măsură conștientizează semnificația termenului ca atare - deontologie. Regulile jocului nu pot fi schimbate, dar există o predispoziție atavică a ființei umane de a încălca legile sau măcar de a le evita în interese egoiste, personale sau de grup. Anume așa se pot ruina zidurile unei cetăți ce protejează un neam în fața invaziei din afară, așa se propagă influența păguboasă a clanurilor de tip mafiot din societate. Ori, dacă un vom fi ființe morale, clica comunistă pe care am suportat-o atâția ani la rând va reveni de fiecare dată la putere prin oamenii săi pretinși democrați. În acest caz nu mai contează dacă jurnalistul e tânăr sau a atins vârsta senectuții: un jurnalist ar trebui să poarte adevărul cu sine, ca pe un vârf de lance. Iată de ce e necesar ca toate mijloacele de informare în masă, recunoscute pe drept a fi a patra putere în stat, să vegheze cu strictețe bunul mers al lucrurilor în toate domeniile de activitate ale unui stat.

În ultima perioadă am impresia că lumea caută să citească opinii. Cum comentați?

Tind să îți dau dreptate, deși cu unele rezerve. Spre exemplu, dacă ne referim la Facebook care are în prezent peste 500 de milioane de utilizatori, vom observa fiecare că în conturile personale avem un șir de prieteni virtuali care nu se dau cu părere în nici un caz, cu toate că mulți dintre ei se află on-line. Probabil că ei caută să citească opinii precum bine zici... O fi poate mai ușor să stai și să citești mesajele altora? Eu zic să nu ne preocupe prea mult această problematică, care până la urmă e un mod efectiv de acumulare și asimilare a informației. Important e să fim informați cu toții, pentru ca, vorba aia, ”să nu murim proști”.

Care a fost cea mai grea perioadă din activitatea dvs.? Cum ați depășit momentul?

Nu știu dacă se poate face o delimitare exactă între perioadelor faste și nefaste din viața unui om. Pe parcursul vieții, acestea se întrepătrund într-un fel sau altul, ideal fiind să atingem o stare perfectă de echilibru interior. Momentele grele vin și ele date să-ți mai taie din poftele mari, deși poate că am trăi puțin mai fericiți fără virulența impactului lor. Eu zic că cea mai cumplită situațiune apare atunci când ești nevoit să te desparți de un om drag, să-l petreci pe ultimul lui drum. Așa mi s-a întâmplat în decembrie 1994, când mi-a murit mama în urma unei simple intervenții chirurgicale... A urmat apoi cazul fratelui Ion, mort și el de timpuriu în august 2008, la vârsta de doar 47 de ani, victimă a unui cancer stomacal. Nu cred că timpul cicatrizează rănile, ele pot să doară și prin somn, iată de ce nu înțeleg mentalitatea persoanelor care trec ușor peste așa ceva.

Urmăriți situația mass-mediei din Republica Moldova? Dacă da, ce părere aveți?

Sigur că sunt la curent cu multe lucruri ce se întâmplă la noi în republică. Ce mă supără mult e politizarea excesivă a organelor de presă, inclusiv a diverselor televiziuni ce se supranumesc a fi independente. De altfel cum se explică tergiversarea acordului moldo-român din 2010 ce prevede retransmiterea TVR 1 în R.M.? Spiritul buclucaș, de tip balcanic, coroborat cu misticismul găunos al ideologiei velicoruse, fac din mass-media noastră un chip deformat, a cărui identitate devine foarte complicat să o determini. Pe de altă parte, surprinde rău de tot spiritul național promovat de unele ziare republicane, a căror articole de fond și editoariale au conotația unui lung serial melodramatic.

Aveți un blog, http://www.barometrubasarabean.blogspot.com/. Ce ne puteți spune despre conținutul lui? Când și cu ce scop l-ați conceput?

Știi, desigur, că a-ți trage un blog personal pare a fi o treabă ușoară, rămâne doar să îl menții activ, lucru mai greu de realizat. Pentru mine, spre exemplu, nu există problema spațiului gol. Chiar din primele zile, încă de prin iunie 2009, am început să postez, uneori în mod succesiv, articole prezentate la revista ”Român în Lume” din Madrid, unde am început să colaborez pe la începutulul anului 2008. Ulterior, grație participării la forul ”Poesía Pura”, am tradus în spaniolă poemele din volumul Copacul călător/El árbol viajero (ed. Democrația, 2007), ediție bilingvă premiată de revista electronică ”Katarsis” în anul 2008. După dispariția revistei ”Român în Lume” (2001-2011) am continuat să postez poeme traduse în spaniolă, inclusiv varianta lor în catalană făcută de profesorul valencian Pere Bessó, pe ici-colo pigmentând paginile blogu-lui cu articole și eseuri, dar și cu poeme și proze traduse în română, aparținând scriitorilor de limbă spaniolă. Selectarea poemelor s-a făcut și se mai face după un principiu ce sună deslușit în motto-ul blogu-lui personal: ”Să scrii sau să lecturezi doar ceea ce îți ajută sufletul să supraviețuiască”. De rând cu poeții de azi din Basarabia, România, Spania și Țările din America Latină, veți găsi traduceri în spaniolă din clasicii români M.Eminescu, L.Blaga sau Gr. Vieru, dar și traduceri în română a unor poeme semnate de Miguel de Unamuno sau José Hierro.

Există cineva care va susținut și va influențat pozitiv traseul profesional?

Sunt mai multe persoane la care aș vrea să mă refer, profitând și de această ocazie. Mai întâi o voi numi pe Maria Roman, profesoară de clasele primare, dar și pe Ana Dudnic, profesoară de istorie, care mi-au predat în școala medie din satul Milești. La Univeristate i-am avut drept îndrumători pe Tamara Cristei și Elena Țau, ambele de la Facultatea de filologie, iar la Facultatea de ziaristică mi-au fost mentori buni Dumitru Coval și Victor Moraru. Voi mai include în această listă frumoasă numele a câtorva colegi de la Institutul de Literatură al A.Ș.M.: Nicolae Gavrilov, Mihai Cimpoi, Ion Plămădeală și Alexandru Burlacu. În Spania, printre susținătorii mei - cei care m-au ajutat fără preget să cunosc arta traducerii și să public poeme traduse în spaniolă și viceversa - sunt poeții Pere Bessó, Ana Muela Sopeña, dar și regretata Rosa Buk din Argentina...

Credeți că astăzi faceți cel mai bun lucru pe care l-ați putea face?

Cred că în prezent fac ceea ce pot mai bine și... mai util (odată cu trecerea timpului am devenit un pic pragmatic!). Adevărul e că, din diverse și foarte cunoscute motive, nu mă pot dedica totalmente unui anumit tip de activitate profesională. Pentru mine, sunteți un exemplu, un om puternic care a reușit multe în viață. De unde vine această rezistență? Mă simt oarecum măgulit de asemenea declarație, după părerea mea, însă, reușitele mari în viață, chiar și atunci când le numeri cu duiumul, nu constituie lucrul cel mai important. Ținând cont de faptul că viața omului este efemeră, contează doar realizările ce pot să reziste timpului și să existe după dispariția noastră.

Cum arată o seară în familia Langa? Ce rol joacă fiecare? Aveți timp pentru lectură? Recomandați o carte.

La cină împărtășim unul altuia din impresiile acumulate pe parcursul întregii zile, apoi fiecare se retrage în camera sa și… ”revine la uneltele sale”. Trebuie să recunosc că, din varii motive, lecturezi mai puține cărți voluminoase. Mă bucură faptul că fiica Anastasia și fiul Lucian citesc mult mai mul decît mine. Îi văd destul de des citind romane de dragoste sau de ficțiune, cărți de istorie universală și geografie, exact tematica ce m-a pasionat dintodeauna. Iată de ce le propun să citească și alte cărți, fundamentale, să-și facă o listă de cărți necesare creșterii lor intelectuale, să nu se oprească, ca să dau un exemlu, la ”Ana Karenina” de Lev Tolstoi sau ”Alchimistul” de Paulo Coelho... În ce mă privește, citesc și eu ”pe apucate”, calculatorul furându-mi o mare parte din timpul personal.

De cât timp sunteți plecat în Spania? Când revine Andrei Langa la vatră ? Ce dor vă încearcă?

Au trecut mai mult de zece ani de când sunt plecat din Moldova, însă am revenit la baștină ori de cîte ori am avut posibilitatea. Deși nu pentru mult timp, revin acasă în lunile de primăvară sau toamna târziu. Încerc cum pot să ajut la muncile agricole, mai rar se întâmplă să plec în ospeție la sărbătorile de iarnă sau la Paști, pe care obișnuim să le petrecem împreună, în cercul familiei. Îmi zic mereu că a venit timpul să revin acasă, dar de fiecare dată apare câte un impediment...

Transmiteți un mesaj tinerilor jurnaliști, oamenilor care vă citesc…

Pe final o să dau un citat din Lucian Blaga: ”Nimic nu e așa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni și nimic nu-l poate schimba.”
 

Interviu realizat de Mircea MITROFAN