duminică, 16 iunie 2013

MIGRACIÓN de André Cruchaga (trad. al rumano)


MIGRACIÓN




Migro como  lo hace el olor en plena tarde. Tras los días que pasan
no queda sino este ir, a veces a tientas, con llagas y dolor: 
Moisés, Ulyses y Eneas. —Como tantos, yo en los jardines indecibles
de la esquirla de la intemperie, resignado en la muerte.
¿De qué guerra venimos y qué ciudad fundamos, sino esta trama oscura
de migajas? ¿De qué remotas islas nuestra humana condición?
(El letargo del invierno nos permanece como un temporal siniestro.)
¿Qué mar, qué tierra, qué páramo nos espera cuando hemos agotado
el último alteo? Llevamos hasta el sótano de lo indecible nuestros sueños,
sin más aperos que la audacia y el heroísmo, de no ser en ninguna parte,
sino el extraño habitante de la penuria.
Al final, fundamos cementerios, pero también escribimos papiros
para leer por si acaso, la posteridad del aliento…
Barataria, 15.VI.2013 


























MIGRAȚIE

Migrez precum aroma în plină după-amiază. După zilele ce se perindă
nu rămâne decât această plecare, uneori fără știre, cu plăgi și durere:
Moise, Ulise și Aeneas. -Precum și atâți alții, eu în grădinile inefabile
ale unei părți din intemperie, împăcat cu moartea.
Din ce luptă venim și ce oraș construim, ori asta-i o tramă obscură
de la mărunțișuri? De pe care insule depărtate ne tragem condiția umană?
(Letargia ibernală ne marchează ca un anotimp sinistru.)
Care mare, care tărâmuri, ce apă stătătoare ne așteaptă când vom opri 
să dăm aripi? Ducem tocmai în subterană visurile noastre inefabile,
fără vreun artefact deosebit și eroism, de a nu trăi în nici o parte, 
ci locatar ciudat al săsrăciei. 
Într-un sfârșit, facem cimitire, însă deasemenea scriem pagini întregi
pentru a le citi la o adică, posteritatea respirației...

MIGRACIÓN

Migro como lo hace el olor en plena tarde. Tras los días que pasan
no queda sino este ir, a veces a tientas, con llagas y dolor:
Moisés, Ulyses y Eneas. —Como tantos, yo en los jardines indecibles
de la esquirla de la intemperie, resignado en la muerte.
¿De qué guerra venimos y qué ciudad fundamos, sino esta trama oscura
de migajas? ¿De qué remotas islas nuestra humana condición?
(El letargo del invierno nos permanece como un temporal siniestro.)
¿Qué mar, qué tierra, qué páramo nos espera cuando hemos agotado
el último alteo? Llevamos hasta el sótano de lo indecible nuestros sueños,
sin más aperos que la audacia y el heroísmo, de no ser en ninguna parte,
sino el extraño habitante de la penuria.
Al final, fundamos cementerios, pero también escribimos papiros
para leer por si acaso, la posteridad del aliento…
Barataria, 15.VI.2013

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu