ACOLO UNDE ZAC VERSURILE
În urma trenurilor rămâne doar
numele tău,
așteptând o toamnă ce deja ar fi putut să înceapă.
Cu o metaforă care nu duce spre
nici un vis
el va crede că e chemat și o să vrea să zboare.
Deși ghiața își arată vârfurile
ei oțelite
tuturor amintirilor care ne-au
mai rămas,
doresc ca nopțile tale să fie doar
o trecere
spre lumină, să nu mi te atingă
ecoul vocii.
Vedea-vei prin geamuri că ai fost
complice
al zilelor noastre nesățioase de
pasiuni,
acea bancă din parc unde simții
prima dată
că ochii tăi mi-au rănit
rațiunea.
Și bătrâna Araucaria, marcată toată
cu zilele întâlnirilor noastre, va
proiecta
umbra sa asupra casei unde zac
versurile,
tristele versuri pe care nu
ți le vei mai aminti.
Versuri născute în toiul celei mai toride veri,
precum spicul pe piatră, pe care
soarele l-a salvat.
Fie ca ele să-ți țină de cald,
chiar dacă nu vei crede
că în versurile acestea moarte am murit și
eu.
DONDE YACEN LOS VERSOS
Al final de los trenes solo tu nombre queda
aguardando un otoño que pudo ya empezar.
Desde alguna metáfora que no da a ningún sueño
él creerá que lo nombran y deseará volar.
Aunque el hielo interponga sus acerados filos
en todos los recuerdos que quedan de los dos,
deseo que tus noches sean tan sólo un tránsito
a la luz, que no sufras el eco de mi voz.
Verás por las ventanas del cuarto que fue cómplice
de nuestras insaciables jornadas de pasión,
aquel banco del parque donde por vez primera
sentí que tu mirada desgarró mi razón.
Y la vieja Araucaria marcada con las fechas
de todos los encuentros nuestros, proyectará
su sombra sobre el piso donde yacen los versos,
aquellos tristes versos que no recordarás.
Los versos que nacieron con el más duro estío,
como espigas en piedras, pero que el sol salvó.
Ojalá que te abrigues con ellos, aunque ignores
que en esos versos muertos también me morí yo.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu