Alexandru GROMOV: Magnetismul culturii române

Magnetismul culturii române

Scriitor şi publicist consacrat, născut la 22 aprilie 1925, originar din or. Ismail (sudul Basarabiei, actualmente aparține Ucrainei), Al. Gromov şi-a făcut studiile la şcolile primare din Brăila şi Bucureşti, apoi la liceul “Sf. Andrei” din Bucureşti, unde l-a avut ca profesor pe distinsul critic literar Şerban Cioculescu, al cărui discipol se consideră. De altfel, autorul a evocat Brăila în una din prozele sale, “Noemi-Giulia” (1988). Titlul naraţiunii, luat dintr-un “Caiet de amintiri”, este emblematic pentru anii lui de copilărie, petrecuţi la gurile “celui de-al doilea fluviu din Europa şi celui dintîi din centrul continentului”. Anume de aici pornesc drumurile marelui visător, prietenul unui personaj din povestire pe nume Catrinel şi prototipul scriitorului nostru. Pentru fata cu acest nume deosebit, şlepurile, remorcherele, petrolierele, cărbunarele şi mineralierele, care navigau pe braţele Dunării, nu erau decît nişte balene negre şi burduhoase, iar navelor de pasageri le zicea “pescăruşi”.

Denumirile de corăbii ce acostau la mal îi trezeau un mare interes copilului, acesta trecîndu-le într-un registru de cuvinte necunoscute, după cum urmează: Capo Verde, Lorelei, Calypso, Oedip etc. Într-un fel sau altul, vitorul scriitor îşi manifesta de pe atunci gustul pentru limbă şi dragostea pentru aventură şi necunoscut.

Orfan de ambii părinţi, cum aflăm din aceeaşi proză autobiografică, băiatul trăia cu surorile mamei sale. Ducea o viaţă intensă, bogată în impresii şi revelaţii de tot felul, marcată însă de unele lipsuri materiale, astfel că nu-şi prea putea permite să-şi satisfacă toate plăcerile de copil. Cei cîţiva gologani pe care îi primea săptămînal de la mătuşi îi cheltuia cu multă grijă, încercînd să treacă impasibil pe lîngă tejghelele şi dughenele de pe chei, pline “cu păstrămuri şi salamuri, cu baclavale şi bragă, cu aliviţă şi halvale…”. Altfel nu se putea, scrie autorul despre cel care era pe atunci în clasa întîi primară. Jocul cu denumirile exotice de corăbii îi alimenta interesul faţă de cuvintele străine şi de semnificaţiile acestora. Încerca în fel şi chip să le descifreze şi să le afle etimologia. Aşa se întîmplă şi cu denumirea corăbiei “Noemi-Giulia”, nume care se dovedi a fi al unei fete de împărat, informaţie pusă la dispoziţie de Valeria, sora lui Catrinel.

Acesta este subiectul scurtei povestiri de esenţă autobiografică, pe care naratorul o încheie pe un ton nostalgic, zicînd în manieră eminesciană: “Unde eşti, fluviul copilăriei mele?..”.

Sentimentalismul şi lirismul - stări eminamente ontologice - sunt caracteristice întregii opere a scriitorului, fie că este vorba de publicistică, proză realistă sau de proză ştiinţifico-fantastică. Lecturînd scrierile sale ai plăcuta senzaţie de omogenitate a produsului artistic. Drumul spre afirmare în literatură, însă, a fost destul de sinuos, scriitorul trecînd prin mai multe şcoli ale vieţii, lucrînd în calitate de lăcătuş, strungar, iar în timpul războiului muncind la o mare uzină metalurgică dintr-un oraş situat la poalele munţilor Ural. Anume acolo, în îndepărtare, face primele încercări literare. După război, revenind în republică, se angajează în calitate de corespondent la ziarul din Durleşti, o localitate mare din suburbiile Chişinăului, unde lucrează între anii 1947 şi 1956, concomitent continuîndu-şi studiile la Institutul Pedagogic din Chişinău (astăzi – Universitatea “Ion Creangă”), pe care îi absolveşte în anul 1953. Începînd din 1956, prozatorul devine redactor de literatură artistică pentru copii la editura “Şcoala Sovietică”, apoi, în aceeaşi funcţie, lucrează la Editura de Stat a Moldovei, iar mai tîrziu – la Editura “Cartea moldovenească”. Peste zece ani începe să colaboreaze la revistele “Moldova”, “Literatura şi Arta”, “Columna”, “Noi”, “Limba română” etc., promovează corectitudinea limbii şi terminologia română la Televiziunea Naţională şi Radioul Naţional, unde mai susţine cicluri de emisiuni cu denumirile “Inventica” şi “În lumea cuvintelor”. În 1995, scriitorului i se acordă titlul de Maestru al Literaturii, pe atunci fiind unul dintre cei mai activi colaboratori ai revistei de teatru şi cinema “Lanterna magică”, iar în 1996 i se decernează medalia “Mihai Eminescu”.

Al. Gromov este unul din reprezentanţii de frunte ai primei generaţii postbelice de scriitori basarabeni, recunoscut find de critici drept promotorul SF-ului în literatura basarabeană postbelică, cum avea să scrie M. Cimpoi în volumul “O istorie deschisă a literaturii romîne din Basarabia”: “Genul literaturii de frontieră şi de anticipaţie, marcată de reflecţie eseistică, este cultivat de Alexandru Gromov”.

Am subliniat mai sus că scriitorul a lucrat mai mulţi ani ca ziarist în presa periodică republicană, publicînd articole de actualitate şi promovînd ideea de inovaţie şi inventivitate. La începutul anilor 70, în cadrul revistei “Moldova”, înfiinţează clubul “Solaris”, unde au făcut şcoala literaturii de anticipaţie mulţi tineri talentaţi: Ioan Mînăscurtă, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Alexandru Roşu ş.a.

Susţinînd tînăra generaţie în aspiraţiile ei, scriitorul a menţinut trează interesul pentru fantastic şi neobişnuit. Cea mai prolifică perioadă de creaţie în domeniul literaturii de anticipaţie au fost anii ‘60-‘80, cînd şi-a scris o parte importantă a operei, din care remarcăm titlurile: “Taina Luceafărului” partea I (1957) şi partea a II-a (1960), “Călătorii în necunoscut” (1968), “Continentul enigmelor. Aventuri cosmice şi ecouri pămînteşti” ((1980), “Expediţia “Penelopa”. File pentru visători” (1964), “Naufragiu pe Tlogra. Pseudoanticipaţii” (1974). Una din cele mai cunoscute proze este “Copii dinainte de război” (1975), care exprimă în manieră autobiografică un fragment din viaţa petrecută în anii războiului, cînd el lucra la o mare uzină metalurgică din Rusia. Cei doi protagonişti, Vîlcu şi Dragomir, care îl reprezintă pe autor în egală măsură, reînvie în memorie ororile războiului ca elemente traumatizante pentru copiii acelor timpuri. Dîndu-le nume neaoşe personajelor sale, autorul îşi trădează astfel interesul pentru cultura rurală, din care se inspiră şi pe care ne-o prezintă în diferitele ei manifestări.

O altă preocupare a lui Al. Gromov sunt traducerile. A tradus masiv din marea literatură universală, începînd cu “Războiul lumilor” (1982) de Herbert Welss şi terminînd cu “Doamna Bovary” (1976) de Gustave Flaubert. Traducînd mai mult din aceste două domenii ale literaturii – SF-ul şi proza realistă – scriitorul şi-a modelat un stil propriu, astfel că numele lui poate fi inclus fără ezităre în lista scurtă, dar cu atît mai valoroasă, a vechii generaţii de traducători din care mai fac parte Alexandru Cosmescu şi Igor Creţu. Posedînd arta traducerii, aceştia s-au străduit mereu să fie aproape de limba originalului, prin intermediul unei atitudini consecvente faţă de produsul artistic ce aveau a-l transpune dintr-o limbă în alta. Asemenea calităţi de traducător l-au ajutat să fie şi un editor de vocaţie, activitate care îi marchează întregul destin de creaţie. Teza despre “magnetismul culturii române”, care şi-a asimilat-o din fragedă copilărie, l-a susţinut spiritual împotriva dogmatismului comunist, scritorul predînd prin intermediul mass-media lecţii de limbă literară românescă şi încercînd astfel să încetăţenească un lexic şi o frazeologie cel puţin în trei domenii de activitate: drept, economie şi tehnică.

De către acelaşi autor mai sunt semnate cărţile “Aventurile lui Şurubaş cel poznaş” (1959), “Era sputnicului” (1959), “Lăstarii răzbat primăvara” (1959), “Povestea celor şapte voinicei” (1960), “Cheiţa fermecată” (1962), “Ascensiune” (1967), “O vacanţă în cosmos” (1962), “În ospeţie la vrăjitori” (1963), “…Şi unul pentru toţi” (1963), “Ştefan de pe linia 22” (1965), “Noi trei şi Atotvăzătorul” (1967), “Sîmburii adevărului” (1969), “Comoara cu brîu de argint” (1970), “Itinerare. Nuvele, momente, meditaţii” (1971), “Secolul vitezei. Proză documentară” (1976), “Prietenii lui meşter Micron” (1972), “Pornesc la drum băieţii” (1974), “Noi, nerăbdătorii” (1974), “Alba culoare a înţelepciunii. Întîlniri, dialoguri, reflecţii” (1983), “Culorile începutului. Povestiri, nuvele, momente” (1985).

În ultimii ani a publicat în presa periodică mai multe cicluri de proză: “Anul bezmetic”, “Monologuri libertine”, “De ale lui zbanţu” (în dificilul gen - satiră fantastică). “Anul bezmetic” e supranumit de autor 1940-1941, an de tristă amintire pentru Basarabia, marcat de primele fărădelegi ale “eliberatorilor” sovietici, de sorţi mutilate şi ireparabele decepţii. Situaţiile descrise produc o profundă impresie şi suplimentează expresiv documentele istorice. Ca să încheiem aici succinta trecere în revistă a realizărilor literare din ultima perioadă de creaţie, vom semnala ciclurile “Tranzitologie” şi “Reţete ad-hoc”, găzduite în presa periodică. Ni se propun de fapt, miniaturi pe teme de stringentă actualitate, însă turnate în tipare literar-rafinate, autorul posedînd arta de a extrage semnificaţii majore din detalii cotidiene, aparent banale.

Din lista traducerilor fac parte titlurile: Ulianova, Ana Ilinicina. “Anii de copilărie şi de şcoală a lui Ilici” (1967, reeditat în 1977); Ostrovski, Nicolae. “Aşa s-a călit oţelul” (1972); Kestner, Erich. “Băieţelul din cutia de chibrituri” (1970); Lessing. “Emilia Galotti” (1969); Strugaţki, Arcadi, Strugaţki, Boris. “Întîlniri neprevăzute” (1979). Aninski, Lev. “Logodit cu ideea: pe marginea povestirii lui Nicolae Ostrovski “Aşa s-a călit oţelul”” (1974); Sprolnicov, Alexei. “Patria cea plămădită în suflet. Din carnetul unui scriitor” (1972); Lihanov, Albert. “Pedagogia dramatică. Schiţe de situaţii conflictuale” (1987); Simenon, Georges. “Prima anchetă a lui Maigret. Maigret şi omul de pe bancă” (1971); Bradbury, Ray. ““R” înseamnă “rachetă”” (1975); Ostrovski, Valentin. “Să nu fie de deochi” (1973); Gurevici, Gheorghi. “Să vorbim despre fantastică” (1984); Gamarra, Pierre. “Taina “şarpelui cu pene”” (1971); Moravia, Alberto. “Ciociara” (1978).

Să purcedem în continuare la o scurtă analiză critică a cîtorva scrieri SF, care ni s-au părut a fi de referinţă în complexa creaţie a lui Al. Gromov şi, cum ne îndeamnă autorul în prefaţa cărţii “Călătorii în necunoscut”: “Să ne înclinăm, deci, capetele în faţa muzei şi să pornim la drum împreună cu cei pe care ea îi inspiră la asaltul enigmelor, la cutezanţă şi dîrzenie”.

“Continentul enigmelor” este o carte de aventuri ce se încadrează perfect “ficţiunilor ştiinţifice”, ca să traducem literal abreviaţia SF din limba engleză, dar fiind şi o enciclopedie a profesiilor. În această naraţiune sunt descrise peripeţiile a doi exploratori cosmici, care, pornind la cale un experiment riscant în lungile lor peregrinări, se trezesc cu nostalgia pentru viaţa terestră şi duc dorul celor de acasă. Chiar dacă subiectul nu e nou în acest gen de scriitură, fascinează modul individual de a da viaţă unor eroi pozitivi, aflaţi în permanentă căutare a unor alte lumi, riscîndu-şi viaţa pentru a face noi descoperiri.

Accesibilitatea stilului în care sunt scrise prozele SF se datorează, indiscutabil, dorinţei mari a autorului de a promova genul respectiv şi de a găsi ecouri în cele mai diverse cercuri de cititori, în special în rîndurile generaţiei tinere. Cunoaştem că la vremea respectivă, în primii ani ai deceniului cinci şi mai tîrziu, SF-ul era o “terra incognita” pentru o societate dominată de spiritul proletcultist. Să amintim aici de prima sa carte ştiinţifică-fantastice, intitulată “Taina Luceafărului” şi scrisă în colaborare cu savantul de origine poloneză Tadeuş Malinovschi, lucrare de pionierat în literatura de anticipaţie din Basarabia postbelică.

“Setea de efort” este elementul principal ce stă la temelia creaţiei lui Al. Gromov şi această apetenţă remarcabilă caracterizează personajele cărţilor sale, printre care se impune atenţiei “Avanpostul aşteptărilor” - un volum de proză ştiinţifico-fantastică care pune cititorul faţă în faţă cu neprevăzutul. Ne vom referi în rîndurile de mai jos la una din prozele acestui volum, care are denumirea sugestivă “Avanpostul aşteptărilor” şi care dă titlul cărţii.

Naraţiunea are o structură complexă de natură realist-fantastică: omul cu toate caracteristicele personale, pe de o parte, şi întinsurile necuprinse ale Universului, pe de altă parte. Impactul cu lumea vidului astral şi existenţa dusă pînă la limită în spaţiul infinitit impune fiinţa umană să-şi manifeste capacităţile exclusive. Autorul descrie cum un tînăr navigator foarte ambiţios din fire, personajul central al naraţiunii, se îndrăgosteşte de o fată numită – “Zîna pupitrelor”. De fapt, numele ei adevărat era Celesta. După o scurtă perioadă de viaţă romanţată, urmează pierderea iubitei într-un accident cosmic şi, respectiv, însingurarea la care se dedă “Căpitanul cu noroc”, cum i se mai zicea celui care cînta odinioară solitudinea cosmică. Experienţa fatală a situaţiei prin care a trecut şi starea de dezolare în care se află îi dă motiv protagonistului să filozofeze pe marginea ideii de singurătate, exprimînd o teză demnă de apreciat: “Poţi să fii ziua întreagă printre oameni şi totuşi să-ţi păstrezi intactă singurătatea. Să nu te dizolvi şi să nu întinezi prin nimic ceea ce porţi în tine. Să nu devină a tuturor şi a nimănui”.

Rezultă din rîndurile de mai sus o stare de fapt a omului aflat în situaţii limită, autorul dovedindu-se a fi un bun psiholog, fiindcă lasă să se întrevadă pe pînza glacială a cosmosului fiinţa omenească, mai bine zis adevărul fiinţării sale, plină de enigme şi mistere de tot felul. Adevărul viu al existenţei umane stă pus în lumina unei conştiinţe artistice vizionare şi nu-i relegat după imagini sau idei ştiinţifico-fantastice inventate, cum ne-am obişnuit a crede cînd vine vorba despre literatura de anticipaţie. Deci, omul stă în centrul atenţiei naratorului, realitatea imediată şi cea imaginară comunicînd discret prin firele nevăzute ale existenţei umane.

Evenimentele din proză se succed cu repeziciune, apariţia unui nor uriaş punînd în pericol existenţa navei cosmice în care se afla de data aceasta puţin norocosul căpitan. Operaţia de recunoaştere ajunge în prag de eşec şi din acest motiv este trimisă o echipă de salvare de pe Pămînt. Tinerii navigatori veniţi la faţa locului se avîntă în direcţia Norului şi salvează corabia, căpitanul rămînînd să constate în singurătate: “Atîta mi-a mai rămas – să-mi aştept ordinul de retragere. Ca o fiinţă ce şi-a trăit traiul. Să aştept în spatele acestei uşi zăvorîte”.

Povestirea, totuşi, are un final fericit, bătrînul căpitan hotărîndu-se să abandoneze corabia. Prin reflecţiile filozofico-existenţiale şi modul cum îşi exteriorizează sentimentele şi trăirile personale, am putea intui în chipul Căpitanului pe autorul prozei, cel care are darul să insufle speranţă în viitor tuturor personajelor sale. Ghidat de acelaşi ideal artistic, I. Mînăscurtă, unul dintre puţinii discipoli ai maestrului, nota cu ocazia unei omagieri: “Oameni integri, caractere integre, situaţii limită, dar întodeauna plasate la limita veridicităţii…” (Literatura şi Arta, 18 aprilie 1995). Dacă tot există un început în proza ştiinţifico-fantastică din Basarabia, ne întrebăm însă cum s-ar explica realizările minore în domeniul SF-lui, stare a prozei respective pe care o atestăm şi în prezent? Răspunsul ar putea fi unul, deşi nu îndeajuns de complet – lipsa de tradiţii.
Al. Gromov, despre care s-a afirmat că este unicul reprezentant al acestui gen literar în Basarabia postbelică, aparţinînd primei generaţii postbelice de scriitori şi avînd o pregătire temeinică în domeniu, acumulată în anii de studii la instituţiile de învăţămînt din Ţară, a făcut un lucru de pionierat şi a promovat un şir de literaţi, parte dintre care i-am numit mai sus. Constatăm însă astăzi că aceştia nu s-au constituit într-un grup unitar pentru a susţine şi impune SF-ul în literatura română din Basarabia, acordînd preferinţă altor genuri literare (poezia, eseul, alte genuri de proză) şi manifestîndu-se în funcţie de propria valoare. Literatura de anticipaţie, se vede, a fost o experienţă aparte în creaţia acestor tineri scriitori. Practic, nici unul dintre ei nu s-a ridicat la nivelul mentorului lor.

Pentru a clarifica niţel respectiva situaţie, vom face trimitere la interviul “Magnetismul culturii române”, publicat într-un număr din septembrie 1999 al săptămînalul “Luceafărul”, unde Al. Gromov răspunde la întrebarea “Ce l-a făcut să scrie literatură de anticipaţie şi de ce genul respectiv pare oarecum marginal în Basarabia?”: “Am pornit să fac literatură de anticipaţie într-o perioadă cînd limba era arhaizată, aceasta fiind una din puţinele modalităţi sincere de exprimare în scris, măcar că am făcut şi publicistică de deratizare a vieţii de producţie şi a vieţii ştiinţifice. Ce s-a întîmplat de fapt? La noi s-a lucrat mult în domeniul filologic, în primul rînd în dialectologie. Se făceau studii şi în domeniul terminologiei, dar limba literară rămînea puţin îmbogăţită. A trebuit să fac un efort pentru a-mi conserva cunoştinţele în domeniul filologic, acumulate în urma studiilor făcute pînă la război, şi să promovez un mod personal de viziune a lumii. SF-ul a fost genul literar pe care l-am adoptat şi pe care l-am profesat pe parcursul întregii perioade postbelice. Alta e că genul respectiv nu a prea prins în literatura noastră, afectată în mod serios de dogmaticul comunist. Norocul meu cel mare că mi-am găsit refugiu în lumea asta a anticipaţiei şi a tehnicii creatoare”.

Făcînd cei nouă ani de gazetărie la Durleşti, fapt ce l-am amintit deja cu altă ocazie, cronicarul acelor timpuri susţinea în paralel o rubrică în ziarul “Literatura şi arta”, pe care o intitulase “Propulsori ai progresului” şi prin intermediul căreia promova nume de inventatori şi de oameni simpli de la ţară, cu gust pentru cunoaşterea marilor taine ale naturii. Anume aceşti inventatori nativi i-au captat mereu interesul şi i-au alimentat setea de cunoştinţe în domeniul creativităţii tehnice. Astfel se explică de ce modelul său de scriitură este impregnat de elemente ştiinţifico-fantastice. Or, în tendinţa de a reliefa chipuri de oameni şi fapte concrete, scriitorul se aventurează în timp şi spaţiu cu o abilitatea de invidiat.

Iată ce răspunde dumnealui, în acelaşi interviu, la una din întrebările ce vizau activitatea sa recentă: “Fac ceea ce am făcut şi pînă acum: promovez prin intermediul mass-media tot ce mi se pare de remarcat în domeniu. (…) Contează mult să facem cunoscute aceste limbaje de specialitate, pentru a ne apropia mai mult de limba literară şi, implicit, de literatura de anticipaţie”.

Fiind unul din cei mai valoroşi traducători basarabeni şi cunoscînd mai multe limbi romanice, scriitorul nu a încercat să se supraaprecieze. Astfel putem deduce că aceste traduceri pe care le făcea cu dragoste şi mare talent erau o artă a refugiului, a autoexilării impuse de regim, pentru a se afla mereu în zona spiritelor mari. Scriitorii din care a tradus nu i-a ales la întîmplare, Flaubert, Moravia sau Bradbury fiind nume de primă mărime în literatura universală. “Ciociara” lui Moravia a tradus-o din italiană, comandînd originalul în Italia, astfel ca şi “Madame Bovary” a lui Flaubert. Adevărul e că a tradus o mare parte din cărţi din original, fără a trece printr-o limbă intermediară, cum ar fi rusa, din care se traducea masiv la vremea sa. Realizînd aceste traduceri, Al. Gromov s-a străduit să fie aproape de limba originalului. Lucra după o intuiţie personală, respectînd în cele mai mici detalii forma şi conţinutul originalului.

Răspunzînd la o altă întrebare din interviu - “Sunteţi un scriitor complex. Totuşi, ce vă consideraţi în primul rînd: prozator, traducător, publicist?..”, - scriitorul spuse fără dubii: “… editor, vocaţie pe care o posed de mai mulţi ani. Din 1956 fac muncă editorială. Am fost redactor de carte la mulţi scriitori basarabeni, inclusiv la Ion Druţă, a cărui scrieri mi-au plăcut încă de la debut. Alta e momentul de creaţie prin care trece, caracterizat fiind de un antiromânism rebel. Dureros caz… Dar trebuie să fim mai presus de aceste dureri personale şi să ne apropiem de adevăr, mai ales că facem parte din aceeaşi cultură”.

O altă idee relevantă, care îl anima pe autor în activitatea de fiecare zi şi pe care suntem motivaţi să o plasăm în contextul tezei magistrale despre “magnetismul culturii romăne”, rămâne să fie “fidelitatea”,  ca termen ce exprimă durata în timp a ataşamentului faţă de prieteni. Văzut în această dublă ipostază – estetică şi etică - cazul lui Al. Gromov poate fi catalogat drept destin împlinit al omului de creaţie.

(A.L.)