Mónika Nude. Închizând Oniricus

*
Ca şi în atâtea alte nopţi la rând, am fost la Oniricus. Nu erai acolo.
Am mers să ajung la Masdar, amintindu-mi că aici îmi potoleam setea. Ţara s-a schimbat mult, Masdar, cea plină de viaţă în alte timpuri, acum mă aştepta secătuită.
Ochi-mi au parcurs sub unghi fiecare colţişor, încercând să segmenteze clipele tale, însă nu te vedea, nu erai nicăieri...

Oniricus lâncezea fără tine, nu era rezonanţa glasului tău, nici atingerile gingaşe ale zorilor care ne-ar fi readus cu ele în Lume.
Inspiraţia mea era moartă, înecată fiind de acei „nutevreau” şi „numaiţinminte”, nimic nu mai era unic şi al meu, Lumea îmi întorcea claritatea gândirii, avertizâdu-mă că Oniricus ar fi trebuit distrus înainte de a cădea în capcana unui du-te-vino permanent; totuşi revin în fiecare noapte la Oniricus cu speranţa de a cuprinde tot ce-i al tău, şi iarăşi fac drumul până la Masdar unde poate ai lăsat o notiţă cu acele cuvinte...acele cuvinte:-„Închide ochii. Mă simţi?”...

Înoptează în Lume, casa de vise îmi reţine pleoapele împiedicând orice efort de-a ajunge la Oniricus. În mâinile mele răsare o cheie, o observ cum îmi dă un fior rece, închizându-l cu forţa de parcă, odată închis, aş fi putut să-l fac să dispară..., dar rămâne aici invitându-mă să anihilez în esenţă patria visurilor mele, acea...acea ce am construit-o pentru noi.
Iată că stau în Oniricus, abia de mai merg, sunt cu capul plecat şi îmi târâi picioarele, plâng, simt, mă tângui, trăiesc şi mor.
Masdar devine înceţoşată, ajung să te beau pentru ultima oară ca şi când ai fi unicul meu strop de viaţă şi atunci... atunci citesc: „Dragă, Maga, am revenit ca să mă despart cu un sărut şi un „te iubesc”.
O tăcere îmi acoperă inima, şi-mi tremură degetele, şi întind mâna. Lumea mă aşteaptă, trec pragul porţii, şi mă reţin şi te gândesc, şi mă despart, şi Oniricus... şi închid Oniricus pe vecie.

(A Jokin González)


*****

CERRANDO ONÍRICOS


Como cada noche fui a Oníricos. No estabas.
Caminé hasta llegar a Masdar recordando que alli saciaba mi sed. El país había cambiado considerablemente, Masdar llena de vida en otro tiempo ahora, árida me esperaba.
Mis ojos recorrieron en ángulo cada rincón intentando divisar tus instantes, y no te veía, y no estabas,...


Oniricos languidecía sin tu figura, no había resonancia de tu voz, ni caricias alboradas que nos llevaran de regreso a Mundo.
Mi inspiración había muerto ahogada por los “notequiero” y los “nomeacuerdo” ya nada era único y mío, Mundo me devolvía claridad advirtiéndome que oníricos debía destruirse antes de que me atrapara en un para siempre infinito; sin embargo todas las noches vuelvo a Oniricos con la esperanza de abrazar tu todo, y camino de nuevo hasta Masdar por si hubieras dejado una nota con aquellas palabras...aquellas palabras:-”Cierra los ojos ¿Me sientes?”...


Anochece en Mundo, la habitación de ensueños detiene mis párpados parapetando cualquier intento por llegar a Oniricos, en mi mano se dibuja una llave de clausura, la observo dejando escapar un aliento desesperado, cerrándola con fuerza como si por hacerlo pudiera hacerla desaparecer...pero sigue ahí invitándome a ocluir definitivamente el país de mis deseos, aquél...aquél que construí para nosotros.
Ya estoy en Oníricos, a duras penas camino, cabizbaja arrastro mis pies, lloro, siento, lamento, vivo y muero.
Masdar se torna borrosa, llego para beberte por última vez como si fueras la única gota de mi vida y entonces...entonces leo: ”Querida Maga, he vuelto para despedirme con un beso y un te quiero”
Y un silencio sobrecoge mi alma, y tiemblan mis dedos, y abro mi mano, Mundo me espera, atravieso la puerta, y me detengo y te pienso, y me despido, y Oníricos...y Oníricos para siempre cierro.



(A Jokin González)