Poem de Laura García del Castaño

UN FULGER MĂCAR

Uneori scrisul te ascunde,
eşti lichenul lui, porţelanul.
Glasuri irump, nebune de o mare euforie
intră cu limba lor şi-ţi nimicesc numele.

Încă de la începuturile nopţii domneşte zeul cuvintelor,
afundă braţul său şi extrage
ca dintr-o maşină de pluş
etericul din tine, lipsa ta de certitudine.
(Certitudinea e o povară)
Tot ce îmi aduce noaptea atinge înălţimea poemului.
Sorb boabele sale, semăn dubii.

Tot transcedentalul se întâmplă în scris, aici are loc incendiul.
Şlefuiesc pe din afară un chip sumbru
care s-a ars înăuntru limbajului.
Şlefuiesc o viaţă prost întreruptă.

Iniţial am avut inocenţă, acum ea stă dedesubt
precum o primă minciună.
Dinspre inocenţă nu ai cale îndărăt, nici pe atât odată cu pierderea ei.
La inocenţă se întorc toate cele revelate,
împreunnă întemeiază viitorul limbaj, ceea ce-i inevitabil.
Pentru a suporta adevărul limbajului, a trebuit să învăţ a suporta
propiul meu adevăr.

Nimeni nu ne eliberează de adevărul poemului, prin el defilează
adevărurile noastre mai puţin pure, false interpretări,
participări ale minciunii inocenţei.

Nu dispun de un adevăr fără de ură, nici de certitudinea care n-ar fi fiica rigorii.
Adevărul există fără de cuvinte.
Adevărul poemului e o limită, ne transformă în adevăr, în oglinda în care celelalte adevăruri
vor veni să se reflecteze.

Doar îndoiala ne alătură la destinul poemului,
la aparenţele incertitudinii,
asta e ceea ce zeul cuvintelor obţine din resursele noastre.

În persoana poetului, timpul şi-a aflat teritoriul.
Nu conlocueşte cu el,

zideşte pentru el
propriul fulger.
(aici e unde scânteia scrisului durează mai puţin ca scriitura,
însă totul e splendoarea furtunii)



UN RELÁMPAGO AL MENOS


A veces la escritura te oculta
eres su musgo, su porcelana
Voces crecen, locas de una gran euforia
entran con su lengua y rompen tu nombre.

Desde el inicio de la noche reina el dios de las palabras,
hunde su brazo y extrae
como de una máquina de peluches
lo liviano que hay en ti, tu falta de certezas.
(La certeza es un peso)
Todo lo que la noche me trae, alcanza también para el poema.
Trago sus semillas, siembro la duda.

Todo lo trascendental sucede en la escritura, allí acontece el incendio.
Luzco por fuera un rostro oscuro
que se quemó dentro del lenguaje.
Luzco una vida mal apagada.

Al principio tuve la inocencia, ahora permanece debajo
como un primer engaño.
De la inocencia no hay vuelta atrás, de su pérdida tampoco.
A la inocencia regresará todo lo revelado,
entre los dos fundan el futuro lenguaje, lo inevitable.
Para soportar la verdad del lenguaje, tuve que aprender a soportar
mi propia verdad.

Nadie nos libra de la verdad del poema, por ella desfilan
nuestras verdades menos puras, falsas interpretaciones,
participaciones del engaño de la inocencia.

No tengo una verdad sin rabia, ni certeza que no sea hija del rigor.
La verdad es sin palabras.
La verdad del poema es un límite, nos convierte en verdad, en espejo donde el resto de verdades vendrá a reflejarse.

Sólo la duda nos confina al azar del poema
a lo liviano de la incerteza
eso que el dios de las palabras obtiene de nuestros fondos.

En el poeta, el tiempo encontró su dominio
No habita junto a él,

construye para él
su relámpago.
(ése donde la luz de la escritura dura menos que la escritura
pero es todo el esplendor de la tormenta)