Poemul E ALEANUL de Pere Bessó

E ALEANUL

Rămâi a fi o femeie Super Fly.
Gwen Stephani

Aceste ciudate împerecheri, unde fiecare în sine își dorește spre final puțină neliniște spre a fi creditată unul la altul. Trecere anilor golește în tăcere amprentele atașamentului. Așa precum râsetul fals al ploii accentuează uzura umerilor aplecați, o nouă naștere fiduciară. Firele lungi de păr fac să fie reconsiderat mitul despre sirenele ce au corpul jumătate pește, altă jumătate femeie super fly. Pentru noi nu există, oricum, nici un singur moment de odihnă, un mod amânat de pornire, într-un fel oarecare abandonare prin acord mutual. Nici nu încercăm să recuperăm arheologia de înțelegere parțială a Altora. Nu căutăm tatuajele femeii în satinul alb al dimineții, ne conformăm cu transpirația actului sexual neprevăzut de pe scărița de incendiu a sutienului ei. Lipsă de stil în a rătăci vesmintele vechi a autostimei în lăzi, pe care cineva a mâzgălit numele tău, ca și când s-ar fi înnegrit alcoolul singurătății pe salteaua de lână nenaturală, în partea situată mai sus de coapsă. Pasul discret are loc în cuvântul omis. Iar după atâția ani nu mai e un soi de ploaie, un ghem de brațe încrucișate, ceva asemănător unui țipături înfundate ce vrea să spună: Nu pot suporta lipsa ta, mai acută decât condamnarea paielor și a ochilor de semințe pe suprafața sticlei. Nu ne sunt proprii corpurile fragile și nici cele splendide. Nu posedăm zăpadă, alfabetul profitorilor, suferința, rutina. Nici elegii sângerânde din fiecare rană și nici dulceața de pe urmă a despărțirii. Niciodată privirea noastră nu a fost tihnă încinsă de muzica azurie în locuință, o ascensiune aventuroasă prin zidurile de lemn și crăpăturile din acoperiș, absență abia perceptibilă a becului ce sfârâie. Și nu e nimic în absolut în acest oraș de insomnii, o ploaie improvizată de iarnă între noi. Nici istoria de umbre indescifrabile, chipuri ce se cer în a numi nostalgia. Acum suntem doar două voci ce se sting în abis, până în punctul care aici se revelează, e fără îndoială ceea ce aici se lasă.

Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
De La pols de la sal, 2012



ÉS ANHEL

Continues sent una fembra Super Fly.
Gwen Stephani

Aquests acoblaments estranys en què alcapdavall cadascú desitja de la seua banda el rònec neguit que l’un paga a l’altre. Els anys buiden les empremtes de la volença en silenci. Com en la falsa rialla de la pluja que eixampla el frec dels muscles repelats, un nou naixement fiduciari. Els cabells llargs capgiren el mite de les sirenes esdevingudes meitat peix, meitat fembra super fly. Per a nosaltres no hi ha, però, cap mena d’interrupció, cap mena de començ sojornat, cap mena d’abandó per acord mutu. Tampoc no mirem de recobrar l’arqueologia facilitària dels Altres. No busquem els tatuatges de la dona en el blanc setí de la matinada, ens conformem amb l’exsudació del sexe fortuït en l’escaleta d’incendis del seu subjectador. Cap estil en la pèrdua de la roba vella de l’autoestima en caixes, on algú ha gargotejat el teu nom, com si enfosquira l’alcohol de la soledat al matalàs de llana borda, en la taca oberta del teu engonal. El pas secret s’esdevé en la paraula esborrada. I després de tants anys ni tan sols és ja una mena de pluja, una mena de braços en creu, una mena de critet ofegat que volguera significar: No puc estar-me’n sense tu, per bé que la condemna dels rostolls i ulls de llavors damunt del vidre. Mai no semblàrem cossos fràgils ni esplendorosos. No posseïem la neu, el sil•labari de panteixos, sofriment, rutina. Ni elegies dessagnades en cada colp ni esperàvem la dolçor darrera del comiat. Mai la nostra mirada no fou la quietud encesa per la música blava a la cambra, una ascensió atzarosa a través dels murs de fusta i de les esquerdes al sostre, l'absència menuda de la bombeta que taral•leja. I no és ben bé això en aquesta ciutat d’insomnis, una improvisada pluja d’hivern entre nosaltres. Cap història d’ombres indesxifrables, els rostres que es volen per a nomenar-hi la nostàlgia. Només som ara dues veus que minven al buit, fins al punt que el que s’hi revela, es justament el que s’hi deixa.

Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012


ES ANHELO 

Sigues siendo una hembra Super Fly.
Gwen Stephani

Estos extraños acoplamientos en que al cabo cada quien desea por su lado el escaso desasosiego que uno paga al otro. Los años vacían las huellas de la querencia en silencio. Como en la risa falsa de la lluvia que ensancha el roce de los hombros repelados, un nuevo nacimiento fiduciario. Los cabellos largos dan la vuelta al mito de las sirenas vueltas mitad pez, mitad hembra super fly. Para nosotros no hay, sin embargo, interrupción de ninguna clase, manera alguna de comienzo aplazado, en modo alguno abandono por mutuo acuerdo. Tampoco tratamos de recuperar la arqueología de corto entendimiento de los Otros. No buscamos los tatuajes de la mujer en el blanco satén de la madrugada, nos conformamos con la exudación del sexo fortuito en la escalerilla de incendios de su sujetador. Falta de estilo en la pérdida de la ropa vieja de la autoestima en cajas, en donde alguien ha garabateado tu nombre, como si obscureciera el alcohol de la soledad en el colchón de lana borde, en la mancha abierta de tu ingle. El paso sigiloso sucede en la palabra borrada. Y después de tantos años ni siquiera es ya una especie de lluvia, una suerte de brazos en cruz, algo parecido a un gritito ahogado que querría significar: No puedo aguantar sin ti, por más que la condena de los rastrojos y ojos de semillas sobre el vidrio. Nunca parecimos cuerpos frágiles ni esplendorosos. No poseíamos la nieve, el silabario de jadeos, sufrimiento, rutina. Ni elegías desangradas en cada golpe ni esperábamos el dulzor último de la despedida. Nunca nuestra mirada fue la quietud encendida por la música azul en la habitación, una ascensión azarosa a través de los muros de madera y de las grietas del techo, la ausencia menuda de la bombilla que tararea. Y no es eso en absoluto en esta ciudad de insomnios, una improvisada lluvia de invierno entre nosotros. Ninguna historia de sombras indescifrables, los rostros que se quieren para nombrar la nostalgia. Ahora sólo somos dos voces que menguan en el vacío, hasta el punto que lo que acá se revela, es precisamente lo que acá se deja.

Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012