Rosa Iglesias, ZBUCIUMÂND VOCEA/AGONIZANDO LA VOZ

ZBUCIUMÂND VOCEA

S-au… dus

Frunzele verzi ale primăverii

cu bucuria lor cea mai naivă… și mai naturală

…s-au dus

Cum să aștept să renască din nou

dacă iată că nu mai am frunze

în copacul tomnatic despre care scriu?

Fâlfâie frânte

speranțele naive încă prin a fi liberale,

iluziile prin a fi prozaice, lozincarde sau denaturate,

adevărurile disimulate ce se prefac

în gogoașe înveșmântate cu resturi vegetale,

crisalidă din lichide amare de prin utere

găurite, goale și fără de substanță

Of… falsitatea fărâmițată într-o pădure tăiată

putrezind în parte printre inimi și litere

Of, divinitatea cuvântului simplu prin întuneric, neprotejată,

pe jumătate ștearsă

pentru a nu ajunge a fi din fericire, de tot, crucificată.

Nu mă supără stivele îndrăgostite de verbe,

nici duzinile învălmășite de penițe uscate la vârf

în blestemata și reverberata limbă ținută sechestru în spirit trapens

Deja nu voi mai avea șansa să plâng în tăcere

și nici să prind vreo noemă, anonimă, solidarizată

și fără vreun semn, împrăștiind lumina pe drumuri mari și cărări

Deja nu voi mai apărea niciodată prin transparentă

parte din umbra acelui poem clandestin și disimulat

Deja nu voi renaște orfană

nici mamă, mamă vitregă et magistra

născând versuri și solilocuri sterile

Deja nu voi fi următorul capitol final

al literaturii celei mai deziluzionate și fără vigoare,

exagerată în mod solemn și mediocră

deoarece sunt, astăzi, poet care agonizez fără poezie

și apar semănată printre pagini udate

de uitarea mirositoare fără de fruct, fertilizant sângerând și muțenie,

împotriva abia răsăritei și maltratatei… renăscutei semințe

AGONIZANDO LA VOZ

Se han ...ido

Las hojas verdes de la primavera
con su alegría más inocente...y más natural
...se han ido

¿ Cómo esperar a que renazcan de nuevo
si ya no me quedan más hojas
en el árbol otoñal del que escribo ?

Aletean rotas
las esperanzas aún aniñadas de ser liberales,
las ilusiones de ser escritores, pancartistas o placebos,
las insinuadas verdades que se están devolviendo
capullo acorazado de broza,
crisálida de hieles amargadas ende úteros
ahuecados, vacíos y hueros

Oh... la falsedad sectarizada en un bosque talado
pudriéndose medio verdad entre corazones y letras

Oh la divinidad de la palabra sencilla a oscuras, indefensa,
medio borrada
para no llegar a ser falazmente, del todo, cristicamente aniquilada

No me cabrán los manojos enamorados de verbos,
ni las docenas amalgamadas de plumas segadas
en la maldita y reverberada lengua clausurada trapense en secuestro

Y ya no tendré más oportunidad de revolverme a llorar en silencio
ni de agredirme vocablo, sin nombre, solidarizado
y sin huella derrochándose luz entre trasiegos y trochas

Ya no seré nunca más al trasluz
parte mortecina de aquel clandestino y solapado poema

Ya no renaceré huérfana
ni mater, madrastra et magistra
pariendo versos y soliloquios estériles

Ya no seré el próximo capítulo final
de la literatura más desilusionada y marchita,
solemnemente exagerada y mediocre

porque ya soy, hoy, y me agonizo poeta sin poesía
y me acontezco sembrada entre páginas llovidas
de olvido fragante sin fruto, fertilizante sangrado y mudez,
contra la incipiente y maltratada... rediviva semilla