EL SIMPLE GESTO DE IRME de Laura García del Castaño (trad. al rumano)

EL SIMPLE GESTO DE IRME

Esta noche en que todo es real, un estado del mundo,
Vivir es una palabra mal pronunciada pero bien escrita.
El silencio es la palabra más corta y el sentido más extenso de la verdad.
Tomo el vino que otro sirve,
la música insiste en su complicidad de beber.
Las horas pasan de una calma a otra
como de un túnel subfluvial a otro.
Viven y mueren en la misma calma.
La tristeza ha crecido casi a la par
es precaria e iluminada como una casa humilde,
es tranquila y espaciosa como la nada absoluta.
Yo me ocupe de esta ausencia, viví en ella.
En esta noche en que todo es infalible
como el cálculo mortal
de poner una piedra en el centro de una mesa,
la muerte es lo único pendiente.
Me siento en esa mesa que está detrás de todo.
La uso para llamar a mis muertos,
para rodearme de sus vicios,
para abrir la lluvia como el telón de un acto maldito.
En el centro de lo visible: lo invisible. Lo obstinado.
El que se dirige de todas partes, el bendito, el viajero
el que ensancha los caminos, el siempre mudo.
La piedra es blanca y está limpia
porque ha sido desenterrada de su corazón.

La tierra del corazón es antigua y es secreta.
Espero la herencia del padre,
montado sobre el león que mató al hijo.
El día es un animal sediento que viene a beber el agua
de mi corazón.
De dónde sacaré más agua?
De qué fondo o herida, de que hueco o trampa?
Brota como la sangre cuando es turbia y es lógica.
Me pinto, y mientras lo hago pienso
que este maquillaje también es mi fondo.
Que nada hay detrás de esta piel que estos rubores no griten.
Los labios rojos marcan el camino del odio
Los ojos están delineados pero la mirada sin delinear
Un hilo oscuro que separa un resto de ceguera
no despierta.
La sombra del mundo, su obstinado prejuicio empapa mis mejillas.
El tiempo es una injuria que ya no desmiento
Mis manos de trabajar están atadas
Mis manos de acariciar sin curtir
Mi historia es una desmemoria de lo que no incluí en ella
Mi nombre es la exclusión de los nombres
que no se atreven a nombrarme.
Esta noche, desde este centro y esta mesa
emprenderé el viaje,
pero no será más que un detenimiento,
una inmovilidad a cuestas
Esta noche
me iré por algo
que realmente me despierte
o por el simple gesto del irme.

SIMPLUL GEST DE A PLECA

Noaptea asta când totul e în adevăr, o stare de fapt a lumii,

A trăi e un cuvânt prost pronunțat, însă bine scris.

Tăcerea e un cuvânt mai scurt și cu sensul mai extins al adevărului.

Beau vinul pe care altul îl bea,

muzica insistă în complicitatea-i de a bea.

Orele trec dintr-o liniște în alta

ca un tunel subfluvial ce termină în altul.

Trăiesc și mor în aceeași liniște.

Tristețea s-a împrăștiat aproape în acelaș timp,

e nesigură și luminată ca o casă modestă,

e tăcută și spațioasă precum nimicul total.

Eu am avut grijă de acest neant, am trăit în ea.

În astă noapte când totul e iminent

ca și calculul mortal

de a pune o piatră în centrul unei mese,

moartea e unica restantă.

Mă așez la această masă pusă în urma de tot.

O folosesc pentru a-mi chema morții,

pentru a mă încojura cu viciile lor,

pentru a pune ploaia ca pe un fundal într-un spectacol blestemat.

În centrul a ceea ce-i vizibil: invizibilul. Ceea ce-i protivnic.

Ceea ce vine din toate părțile, binecuvântatul, călătorul

cel care lărgește drumurile, cel care tace mereu.

Piatra e albă și e curată

fiindcă a fost despărțită de inima sa.

Țărâna inimii e veche și e secretă.

Aștept moștenirea tatălui,

urcat pe leul care a ucis feciorul.

Ziua e o fiară însetată ce vine să bea apă

din inima mea.

De unde să iau mai multă apă?

Din ce adâncuri sau rană, din ce groapă sau trapă?

Bolborosește ca sângele când e tulbură și e rațională.

Mă vopsesc, și în timp ce fac asta gândesc

că acest machiaj e deasemenea un fundal al meu.

Că nu e nimic după această piele ca aceste șuvoaie să nu urle.

Buzele roșii marchează drumul urii

Ochii sunt drept așezați fără ca să fie pusă așa și privirea

Un fir întunecat între ele nu face să apară orbirea.

Umba lumii, prejudecata sa persistentă îmi umple obrajii.

Timpul e o înjurătură pe care nu o contestez

Mâinile mele de muncă sunt legate

Mâinile mele de mângâiat nu au experiență

Istoria mea e o lipsă de memorie pe care nu am adăugat-o în ea

Numele meu e o renunțare la alte nume

ce nu îndrăznesc să-mi dea nume.

În astă noapte, din acest centru și astă masă

îmi voi începe călătoria,

care însă nu va fi mai mult decât un popas,

o nemișcare în pantă

Astă noapte

o să plec să caut ceva

care să mă treazească într-adevăr

sau pentru simplul gest de a pleca.