Un poem de Mircea Cărtărescu tradus în catalană de Pere Bessó

Adio! La Bucureşti
un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe - feţe...
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi...

dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.

Adéu, Bucurest

 

Hi hagué un temps tan a prop dels dos
que em recordava episodis de la teua infantesa
i somiava els teus somnis
i quan tu et mengaves l’arc del cel en la lleteria de gran renom
em canviava la cara...
un temps hi hagué tan feliços els dos
que seiem a la facultat al mateix banc
i el fons del teu front em semblava més important per a l'home
que les grans descobertes geogràfiques.
i tot seguit ho passàvem dissolent en colors de televisor en colors de paraigües
les botigues en vaga, albarans, esverades i metges de pas
els cent cinquanta-quatre centímetres del teu
asfalt escombrat davant de nosaltres
i esquinçava amb llanternes la foscor del bulevar
al costat del teatre menudet
i et duien emmagatzemades altres veus,

altres cambres...

però s’acabà, s’acabà! Des d’ara amb quin amant
t’ensopegues sota les estrelles, sota roques de diamant?
des d’ara la pàtina del temps apropat ha virat
en la pista de gel del teu cabell patinat.
adéu!
adéu!
adéu!
A reveure’ns, estimada, aquesta tardor!
Des d’ara el nostre amor trenca l’asfalt per als treballs de clavegueres
que ens asseguren una existència decent.
Vull dir-te
que anit s’enrunà de soledat
la botiga dels nens.

***

Un poema de desamor, con no poca intención burlesca. Sorprende la carga de ternura en el tiempo pasado, frente a la ferocidad con que encara el tiempo presente. Los versos finales son descarnados, hasta el punto de llegar a la aparente autocomplacencia de los trabajos de alcantarillado para limpiar los residuos o desechos del amor pasado. Sin embargo, ay, los tres versos finales son ilustrativos del lamento amoroso...

Un abrazo,

Pere