Poem de Julián Borao

CUM SUNT

Nopţile sunt umede

şi persistă un miros de doliu şi de virgine impure,

şi persistă un miros de sete şi de singurătate.

Şi există o flacără moartă

ce se extinde

cu durerosul farmec pufos

în aceste nopţi umede de iarnă.

O flacără a unui anunţ

ce împinge prin surprindere pe cel vizat

care nu ştie cum să reacţioneze,

care nu răspunde

şi care rămâne răpus în iluzia sa,

în respiraţia sa discontinuă,

lăsând înnebunită

trezirea sa revelatoare şi bucuria.

Există o sudoare indecentă

ce alunecă pe corpuri

când se activizează fire de păr ascunse

şi cresc şi descresc

în aerul nocturn.

Din astă cauză se evită şi se ating,

din astă cauză se suprapun

şi-şi stimulează propriile acte

printr-o ceremonie dezordonată

de incitare turbulentă.

Aşa sunt condamnările

celor care nu se simt condamnaţi,

după ce singuri au pactat

cu tacitul acord al plictiselii.

Şi acest umed presentiment ce stă deversat

şi dă formă iluziei,

delicatul lac ce apare

când, aruncând o privire în urmă,

se arată dimineaţa surpinsă,

infiltrându-se fin în negura

subţire a orelor trecute,

ce s-au rupt

împreună cu focul însetat al buzelor

care niciodată

nu vor mai vrea să aparţină cuiva.

CÓMO SON

Son húmedas las noches
y hay un olor a duelo y a vírgenes impuras,
y hay un olor a sed y a soledad.

Y hay una llama muerta
que se extingue
con doloroso encanto ceniciento
en esas noches húmedas de invierno.

La llama de un aviso
que empuja por sorpresa al aludido
que no sabe qué hacer,
que no responde
y que se queda roto en su deseo,
en su respiración entrecortada,
dejando desquiciada
su estela delatora y su alegría.

Y hay un sudor lascivo
que resbala en los cuerpos
cuando se activan hilos escondidos
y ascienden y descienden
en el aire nocturno.
Por eso se sortean y se rozan,
por eso se amontonan
y acompasan sus actos
en un desordenado protocolo
de turbia incitación.

Son así las condenas
de quienes no se sienten condenados
después de haber pactado
con las complicidades del hastío.

Y ese mojado pálpito que queda derramado
da forma a la ilusión,
al delicado poso que se muestra
cuando al mirar atrás
se enciende la mañana sorprendida
infiltrándose blanca en la negrura
tenue de las horas pasadas,
las que se quebrantaron
junto al sediento fuego de los labios
que nunca
volverán a compartirse.