Poem de Montserrat Martínez Cobo

Sublimare

Ce să fac

dacă tot ce-i al meu se ghicește în umbra ta,

dacă mâinile nu mi se supun

nici mareea nu ține seama de subterfugiu

și revine ca întotdeauna Luna

pentru a ți se pripăși la piept.

Ce pot face cu aceste degete inutile

cu amintirile amprentelor

în zăpadă și în locuința de cenușă

unde vântul suflă dinspre apus

până la răsăritul soarelui iar noaptea

revine după trecerea timpului nocturn

al nesomnului luminii.

Cum pot să-mi scot din gură funigeii

fumului și vocea sa prețioasă de miere,

să împiedic ca sticla să se acopere

cu ceața de la furtună și să dezgolească

buzele tale naufragiul tăcerii

versului prins fără acul îndoit

în plasa sorilor desenați

la întâmplare în zorii sentimentului

ce se agață de apă

și compromite caligrafia cuvântului oral.

Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râului

unde germinează arbuștii din oase,

și se îmbrățișează cenușiul și transparența

săruturilor prin întuneric

în tufele preaplinului poemului

și în rana din corp intangibilă.

Ce să fac ca să nu stau trează

și nici să simt ochii tăi în privirea-mi,

ce fac cu pielea, cu suferința sângelui,

zi-mi că se face cu sufletul,

cu noi,

și cu iubirea.

SUBLIMACIÓN

Qué he de hacer
si todo lo mío se adivina en tu sombra,
si las manos no me obedecen
ni acata la huida la marea
y vuelve siempre la Luna
a cobijarse en tu pecho.

Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,
con los recuerdos de las huellas
en la nieve y en la habitación de ceniza
donde el viento sopla del ocaso
hasta el amanecer y la noche
regresa tras los pasos del tiempo nocturno
del insomnio de la luz.

Cómo puedo quitarme de la boca las escamas
del humo y su preciosa voz de miel,
impedir que el cristal se empañe
con el vaho de la tormenta y desnuden
tus labios el naufragio del silencio
del verso atrapado sin anzuelo
en la red de los soles dibujados
al azar en el albor del sentimiento
que se sujeta al agua
y mancha la caligrafía de la palabra oral.

Cómo puedo no cruzar al otro lado del río
donde de los huesos brotan rosales,
y se abrazan el gris y la transparencia
de los besos a oscuras
en el rocío del raso del poema
y su herida de cuerpo intangible.

Qué hago para no estar despierta
ni sentir en mi mirada tus ojos,
qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,
dime qué con el alma,
nosotros,
y con el amor.