INCOMPLET/INCOMPLETO de Concha González Nieto (trad. al rumano)

INCOMPLET

De mică m-am deprins să mă plimb

pe cărări părăsite,

uneori cu o carte în mâini,

alteori alături de moarte.

Obișnuisem să înjumătățesc noaptea

și să trăiesc după perdeluțe,

sau în sunetele sentențioase

ale clopotelor de la biserică.

Noapte după noapte

mi se amestecau ochii cu apă

și picioarele-mi se urcau prin copaci,

în căutarea vreunei note, a unui acord,

a unei lumi unde să mă pot refugia.

Mai mult în glumă mă cățăram pe acoperișuri

și, cu gluga mea albă,

puneam cap la cap trenuri iluminate ce fluierau

sub un cer de promoroacă.

Aprindeam, mai apoi, lumânări pe care le ascundeam

pe sub plapume

pentru a citi morților în timp ce ascultam

gălăgia din stradă.

Strigătele vreunui bețiv blestemând,

clinchetul cheilor din alte vremuri,

plescăitul vesel al apei curgătoare pe drum,

râsetul vreunei fete îndrăgostite,

muzica, săruturile,

pașii grăbiți, muzica,

săruturile, tăcerea,

atingerea gingașă a pielii, săruturile.

De mică mă deprinsesem

cu durerea și cu resemnarea,

cu plimbările lungi, fără nimeni alături,

spre a căuta în mintea-mi nebunia,

muțenia, mahna din hăul cuvântului.

Făcut-am să sângereze un pian și am rugat,

fără succes, să vină un zeu de metal.

Prietena mea cea ma bună era o prostituată

care a vrut, deasemenea fără succes,

ca o burtă abominabilă

să mă acopere cu aur.

Aurul meu, însă, erau minutele

pe care le petreceam singură, aurul meu

erau orele ce dansau

în interiorul unei colivii, aurul meu

erau acele mici veverițe

din fața grădinilor chinezești.

Există o liniște ce mă așteaptă

după ce nu voi mai fi copila

care a crescut fără haine.

Au venit orele de pe urmă.

Deschid sertarul cu flăcări

Locatarul doarme în ungherul său,

ignoră rana lăsată în ceafa-mi,

ignoră asasinatul înfiorător

pe care l-a comis.

Au venit orele de pe urmă.

Vizitatorul a sosit de la nord,

iar în loc de pantofi are în picioare

două amfore de fier.

Poartă un ceas de hărtie pe mână

și promisiuni zaharisite

din care se înfruptă furnicile.

Mă îmbrâncește

tocmai până în locul unde dispar

sunetele, mă împinge, fără zgomot,

precum un elefant în căutarea

potecii spre propriul cimitir.

Iată, așadar, că de mică

m-am obișnuit să mă plimb

pe potecile părăsite, uneori cu o carte,

alteori alături de moarte,

cu un mers discret,

ca acel om care mângâie filele unei cărți

neterminate.

Ar fi difícil de revenit la acea stare

febrilă, la acea senzație inexplicabilă

de plinătate în a săruta paginile unei cărți

în formă de funie.

Țin geamurile închise

și urmăresc razele ce se varsă pe masă,

praful ce-l face această dezordine

pe raftul unde moare

și-mi locuiește viața.

Mâinele-mi se învinețesc.

Se apropie una de alta.

Nu există palat cu lumina aprinsă din nou.

În alt colț ard cuvinte,

frunze, ghipsuri, stilouri

care iată că nu mai au cerneală, almanahuri,

fotografii. Distrug numele meu și pe al tău.

Îl elimin pe poate că și pe de ce.

Inutilele promisiuni uzuale,

congelez frazele.

Orele și neliniștea cântă

precum păsările prichindele.

Am perdelele trase

și ridic un pocal de vin,

timp în care fumez tutun de vanilie

și toastez pentru voi.

Pentru prietenii efemerilor

și pentru acei care au îmbobocit

pe când focul încă ardea.

Pentru acel care mi-a supt timpul

pe când mă omora.

Pentru acel a cărui cuvinte de sare

m-au împiedicat să cred în nimic.

Pentru poetul mult prea beat de amor

spre a rescrie, pe o pagină nouă,

o nouă istorie.

Pentru acel care mă tăinuiește în zori.

Pentru acel care nu a știut să treacă peste limite

și a rămas de partea cealaltă a palatului lunilor.

Vizitatorul și locatarul

dorm acum împreună într-un pat comun,

își lasă cizmele, se întind,

beau din aceeași butelie,

îmi privesc poza și îmi smulg buzele.

Umbra-mi și eu stăm astăzi împreună,

sărbătorind pe o plajă frumoasă

cenușa ce plutește în aer și-și schimbă

culoarea din gri în verde pal, din verde pal

în purpuriu în timp ce corpul meu se afundă

totalmente în mare.

De mult timp, iată că, nu suflă vântul,

fiindcă am uitat să deschid ușa.

INCOMPLETO

Desde niña me acostumbré a pasear

por calles solitarias,

a veces con un libro en las manos,

otras con la muerte.

Me acostumbré a doblar en dos la noche

y a vivir detrás de los visillos,

o en el sonido absolutorio

de las campanas de la iglesia.

Noche a noche mis ojos

se mezclaban con el agua

y mis pies subían a los árboles,

en busca de una nota, un acorde,

un mundo donde poder refugiarme.

Casi por diversión trepaba a los tejados

y con mi gorro blanco,

ordenaba  iluminados trenes que silbaban

bajo un cielo de escarcha.

Después, encendía velas que ocultaba

debajo de las sábanas

para leer a los muertos mientras oía

los ruidos de la calle.

Los gritos de algún borracho maldiciendo,

el tiempo de las llaves felices,

la marcha alegre del agua calle abajo,

la risa de alguna muchacha enamorada,

la música, los besos,

los pasos apresurados, la música,

los besos, el silencio,

el roce de la piel, los besos.

Desde niña me acostumbré

al dolor y a la renuncia,

a los largos paseos sin nadie,

a buscar en mi mente la locura,

la mudez, el luto en la palabra.

Hice brotar sangre de un piano y recé,

sin éxito, a un dios de hierro.

Mi mejor amiga era una prostituta

que quiso, también sin éxito,

que un vientre abominable,

me cubriese de oro.

Pero mi oro eran los minutos,

que pasaba sola, mi oro,

eran las horas que bailaba

en el interior de una jaula, mi oro,

eran aquellas pequeñas ardillas,

frente a los jardines chinos.

Hay un silencio que me espera

después de ser la niña

que creció desnuda.

Han llegado las horas finales.

Abro el cajón de las llamas.

El habitante duerme en su esquina,

ignora el daño que ha dejado en mi nuca,

ignora el horroroso asesinato

que ha cometido.

Han llegado las horas finales.

El visitante ha llegado del norte,

y en lugar de zapatos, lleva en sus pies,

dos ánforas de hierro.

Lleva un reloj de papel en la muñeca

y promesas de azúcar

que se comen las hormigas.

Me arrastra,

hasta ese lugar donde desaparecen

los oídos, me arrastra, sin estridencias,

como un elefante buscando

la ruta de su propio cementerio.

Pero ya desde niña,

me acostumbré a pasear

por calles solitarias, a veces con un libro,

a veces con la muerte,

discretamente,

como quien acaricia las hojas de un libro

incompleto.

Y será difícil volver a ese estado

febril, a aquella inexplicable sensación

de plenitud de besar las hojas de un libro  

con forma de soga.

Tengo las ventanas cerradas

y miro la luz que se derrama en la mesa,

el barro que forma este desorden,

en las estanterías donde muere

y vive mi vida.

Mis manos se alejan del rojo.

Mis manos se cierran.

No hay palacio que se encienda de nuevo.

En la otra esquina quemo palabras,

hojas, alabastros, plumas

que ya no tienen tinta, almanaques,

fotos. Destruyo tu nombre y el mío.

Elimino el quizá y el por qué.

Las inútiles promesas de siempre,

congelo las frases.

Las horas y el desasosiego cantan

como pájaros pequeños.

Tengo las cortinas cerradas

y levanto una copa de vino

mientras fumo tabaco de vainilla

y brindo por vosotros.

Por los amigos de efímeros

y por aquéllos que florecieron

mientras hubo fuego.

Por el que se bebió mi tiempo

mientras me mataba.

Por el que con palabras de sal

me impidió creer en nada.

Por el poeta demasiado borracho de amor

para reescribir, en una nueva hoja,

una nueva historia,

Por aquél que me oculta al amanecer.

Por aquél que no supo traspasar los límites

y se quedó al otro lado del palacio de las lunas.

Ahora el visitante y el habitante

duermen juntos en la misma cama,

se quitan las botas, se estiran,

beben de la misma botella,

miran mi retrato y me arrancan los labios.

Hoy mi sombra y yo estamos juntas,

celebrando en una hermosa playa,

las cenizas que vuelan y cambian,

del gris al verde pálido, del verde pálido

al púrpura mientras se ahoga en el mar

todo mi cuerpo.

Hace ya tanto tiempo que el viento no sopla,

que se me ha olvidado abrir la puerta.