Leonida LARI. Viziuni metafizice

Creaţia poetică a Leonidei Lari, văzută în toată complexitatea ei, apare ca un fenomen distinct pe ecranul liricii româno-basarabene contemporane. Cert este faptul că poeta a influenţat mult viaţa literară din Basarabia de după anii 70, fiind pe drept considerată iniţiatoarea „poeziei feministe“. Fiindcă nu se poate vorbi despre o omogenitate perfectă a propriei creaţii – în lirica ei întîlnindu-se două trăiri diferite ca esenţă poetică: extazul vizionar şi patosul civic –, vom încerca să parcurgem acel drum al destinului care s-a conturat prin intermediul cuvîntului scris.
    

    LeonidaLari s-a născut la 26 octombrie 1949, într-o familie de intelectuali. Satul ei de baştină se numeşte Bursuceni, jud. Bălţi. Copilăria pare să-i fi fost neobişnuită, din moment ce a trăit încă de pe atunci o viaţă intensă în materie de previziuni, cum avea să se destăinuie într-un volum de poeme în proză: „Pe aceste dealuri înnegurate, pe aceste dragi şesuri de ţară colindam cîndva, fără a bănui măcar că undeva, lîngă neştiutoarea-mi copilărie, înfloreşte răbdător ştiutorul meu suflet. Astfel am intrat în destin, muşcată de mici întîmplări, ferindu-mi instinctiv trupul de loviturile din afară“ (27).

    Pentru un scriitor fiecare apariţie editorială înseamnă, în primul rînd, transferarea eului creator într-o lume nouă, imaginară, în care însă nu poţi să te reţii prea mult. Ori, lumea creată de artist este spaţiul prin care acesta accede spre noi dimensiuni, de ordin metafizic. Asemenea obligaţiune nu vizează neapărat pe oricare scriitor, ci doar pe cel de constituţie modernă, pentru care proiectarea „feţei nevăzute a lucrurilor“ înseamnă rostul adevărat al artei. Destinul de creaţie al L. Lari rămîne a fi reprezentativ în acest sens. Să amintim aici despre cartea de debut („Piaţa Diolei“, 1974), care a fost mult timp contestată de critica literară a vremii, aspiraţia romantico-mistică necorespunzînd rigorilor proletcultiste ale vremii. Motivul în cauză a întîrziat apariţia cărţii timp de aproximativ şapte ani. Pe o asemenea undă călăuzitoare, unde realul se îmbină armonios cu misticul, sînt scrise mai multe poeme.
    Pornind de la ideea că creaţia literară a unui scriitor nu înseamnă neapărat o ascensiune artistică permanentă, ci presupune şi unele momente de „respiro“, referindu-ne la cazul L. Lari, sîntem motivaţi să nu dăm dreptate afirmaţiei criticului Eugen Lungu, precum că „Leonida Lari s-a relevat total în primele trei cărţi“ (28). Apropo, Eugen Lungu face referinţă la cartea de debut de care am amintit mai sus, la „Marele vînt“ (1981) şi „Mitul trandafirului“ (1985). Volumele editate mai tîrziu („Insula de repaos“, 1987; „Scoica solară“, 1987; „Anul 1989“, 1990; „Lira şi păianjenul“, 1992; „Al nouălea val“, 1993; „Epifanii“, 1994, ş.a.) au păstrat, într-un fel, acea aspiraţie romantico-mistică din primele cărţi, adică sînt sondate spaţiile metafizice ale spiritului uman, calea de legătură dintre fenomen şi epifenomen. Sub acest aspect, ni se par relevante poemele din volumul „Mitul trandafirului“, a căror caligrafie o găsim completată prin alăturarea acelor „epifanii“ din volumul omonim. Aşa apar evoluate artistic cele trei viziuni metafizice esenţiale, despre care a scris poeta Doina Uricariu în prefaţa cărţii „Dulcele Foc“ (1991): viziunea spiritului păzitor, viziunea fiinţei fratelui Leonard şi viziunea propriului suflet.
    Viaţa extatică capătă în volumul „Epifanii“ o nouă coloratură artistică, de o densitate mistică covîrşitoare. Autoarea concentrează aici, în mod psiho-biografic, natura ezoterică a fiinţei sale, a cărei configuraţie o percepem şi în poeziile din „Piaţa Diolei“. Astfel, căutările metafizice din „Piaţa Diolei“ sînt ghidate de un eu creator surprinzător de activ, muzicalitatea versurilor amintind de ritmica heiniană. Dinamismul spiritului neoromantic cucereşte prin vivacitate şi, totodată, prin tonul nostalgic, melancolic chiar, ca în poezia „Sînt om şi sînt puternic“:
Sînt om şi sînt puternic, dar mă încearcă-ades
O slăbiciune mare ce-mi prelungeşte chinul –
Cu cît mai mult îmi pare că e de neînţeles
Şi-s hoţul care singur şi-a devastat căminul.
Atunci m-aş duce-n codru şi-ncet m-aş prăbuşi
Sub un covor de iarbă, aproape de ţărînă,
Până cînd trupu-mi hrană seminţelor va fi.
Până va creşte iarba pe-mpădurita-mi mînă.
Ce rară sărbătoare această viaţă, a mea!
Trecută-n flori şi-n arbori, şi-n ape cristaline,
Cum aş putea şi-acuma, fără-a intra în ea,
Să aflu ce e partea de dincolo de mine?
    Tentaţia neoromantică din versuri are un spectru poetico-mitologic clar definit. Reveriile, mirajurile sînt stările din care se naşte poezia, ca model de căutare a unei mitologii proprii. Viziunea sufletului transpare din mai toate poemele cuprinse în „Piaţa Diolei“. Extazul sufletului în faţa materiei o face pe poetă să exclame:
Cu ce putere soarta te-a inzestrat pe veci,
Că părul tău îmbată şi apa din cişmea,
Că de te-ngropi într-însul, îţi vine să te-neci,
Că vîntul arde roşu pe locul unde treci
Şi eu cu mîna jarul culeg în urma ta.
(„Cu ce putere...“)
    În unele poezii, poeta depăşeşte sau încearcă să depăşească acel sentimentalism heinian, despre care am amintit anterior, căutînd să cultive expresia artistică modernă, deschisă împotriva naturalismului. Reîntoarcerea la primar, la originar, vine pe linia unei tendinţe de contopire cu Marele Tot. Tonul din primele poezii, pe alocuri indecis, abundă în semne de exclamaţie şi de întrebare, trădînd frămîntările interioare. Poeta suferă totuşi de un schematism al formei, lucru de care nu se poate debarasa nici în următoarele volume:
O cunoşti pe vrăjitoarea cea născută pentru sine?...
Azi era aşa-mbrăcată,
Şi frumoasă, şi ciudată?
Şi striga prin toată piaţa:
„Vreau o lume fără mîine!“.
O cunoşti pe vrăjitoarea ce-alerga-n atîtea seri
După noi pe străzi ascunse?
Azi în piaţă mă ajunse
Şi îmi spuse la ureche:
„Vreau o lume fără ieri!“.
Eu mă duc din casa asta, că la noapte iară vine,
Cică-n rochie albastră
Şi-o să bată la fereastră
Şi-o să-ntrebe:
„Unde-i lumea fără ieri şi fără mîine?“.
(„Enigmă“)
    Subiectul poeziei de mai sus e evident luat din folclorul naţional, încărcătura artistică conţinîndu-se în însăşi motivele lirice abordate. Pe de altă parte, prin refugiul în cultura trecutului, L. Lari realizează o interpretare individuală a unor legende, balade şi mituri cu profunde rezonanţe filozofice. Iată de ce şi în alte poezii din „Piaţa Diolei“ aflăm aceeaşi dorinţă de dezlănţuire asupra „lumii nevăzute a lucrurilor“, pentru a descoperi şi a cunoaşte esenţa acestor lucruri. Spiritualizarea materiei are loc în spaţiul unei viziuni extatice cu accente mistice revelatorii. Sesizăm astfel o consonanţă interesantă cu poezia lui Rainer Maria Rilke sau cu cea a lui Ştefan George, poeţi pe care Petre Stoica îi aşeza în rîndul creatorilor preexpresionişti (29).
Creînd mituri şi comunicînd cu ele, L. Lari se detaşează de poeţii din generaţia sa. Tenta mesianică a mesajului poetic comunicat are reverberaţii deosebite, cum ni se confesează în poezia „Miraj“:
Urc mult, apoi m-ascund înfiorată
În pletele muntelui trist
Şi rămîn o piatră,
Încinsă-n tăcerea amurgului.
Aştept să vină necunoscutul
Pe care-l urmăresc de-atîtea zile.
E frig aici
Şi o răceală de moarte mă ia.
E rău să fii piatră,
Cînd asfinţeşte soarele...
    S-ar părea că este uşor de pătruns esenţa acestor versuri. Am zice chiar că prozaismul lor trage cu greu la cîntarul unei lirici autentice, aşa cum ne-a obişnuit deja a vedea ansamblul textului poetic. De data aceasta, autoarea parcă ar mima nişte trăiri poetice ce-şi găsesc o realizare originală în aceleaşi „epifanii“. Arhetipul poemului, adică „muntele“, apare creionat expresiv în forma poetico-prozaică a epifaniilor. Acea apariţie a „necunoscutului“, simbol frecvent folosit şi de expresioniştii germani, nu mai pare atît de revelatoare în calitate de poantă la sfîrşitul poemului. Remarcăm şi un alt detaliu curios, care ne demonstrează că versul alb nu poate fi numit un atu al autoarei.
    Interesant de urmărit înrudirea L. Lari cu poeţii de limbă germană Albert Mombert, Theodor Daubler sau Otto Zur Linde cu cercul său de poeţi cvasianonimi — „Charon“. Nimic senzaţional într-o afirmaţie ce pune alături, pe linie de perpetuare valorică a unei mişcări stilistice, un poet basarabean de alte cîteva nume de răsunet în poezia universală. Doar, lucru demn de remarcat, poeta cunoaşte bine poezia germană modernă, traducînd din ea şi avînd o predilecţie deosebită pentru spiritualitatea germană. Referitor la „poeţii extazului vizionar“ pe care i-am numit mai sus, Petre Stoica sublinia că „în opera lor poetică ei creează mituri, manifestă şi un eu supradimensionat, iar existenţa (la Mombert mai cu seamă) primeşte forma visului. Tonul lor e imnic şi extatic, vizionar, fapt pentru care şi sînt consideraţi preexpresionişti“. Amintind de Mombert, trebuie să remarcăm prezenţa în versurile sale a unor permanente aliteraţii, care, trecute prin pana unui spirit vizionar, capătă sensuri arhetipale. Acelaşi Petre Stoica menţiona: „... Lumea metafizică a lui Mombert transfigurează realul, afirmînd că totul se află în nemărginirea ei, devenind o lume atotcuprinzătoare: cu „munţi“, cu „nori“, cu „lacuri“, cu „păduri“. Iar afară se aude imnul tuturor cîntăreţilor lumii“. În traducerea exegetului, reţinem un poem de Albert Mombert:
Aici este piscul pe care să adormi.
Aici auzi cum tobele vuiesc în adînc.
Aici tresare spiritul, căutîndu-ţi buzele.
În vis, mîna îţi creşte prin eter,
În Univers.
(„Aici este piscul...“)
În consonanţă lirică, L. Lari scrie:
Urc mult, apoi m-ascund înfiorată
În pletele muntelui trist
Şi rămîn piatră,
Încinsă-n tăcerea amurgului.
Aştept să vină necunoscutul ...
(„Miraj“)
    Individualizarea emoţiilor artistice are loc, atît la L. Lari, cît şi în poezia lui Mombert, pe planuri comune de supraconştiinţă: „muntele trist“ – în primul caz, şi „piscul“ – în cel de-al doilea caz. Simbolul somnului ne transferă imaginar într-o altă lume, spre care cei doi poeţi îşi „scrutează destinul“. Simbolul „necunoscutului“ este rodul unor succesiuni de imagini concentrate într-un plan supradimensional, fiind totodată şi o întruchipare mirifică a alter-ego-ului. Cunoaştem doar că „necunoscutul”, unul din personajele obscure des întîlnite în scrierile preexpresioniştilor de limbă germană, apare în mod obsedant la poeţii care făceau parte din generaţia de expresionişti. Mai adăugăm doar că, în poezia de mai sus, poeta utilizează acest nume obscur avînd viziunea propriului suflet.
    Un concept similar persistă şi în poemele din „Marele vînt“. Apetenţa dionisiacă poate crea impresia că autoarea-i un simplu spirit vizionar, dinamica versurilor irumpînd dintr-un suflet tributar încă unei orientări tradiţionaliste. Însă tocmai aici găsim acel caracter dîrz al poetei, în căutarea unei estetici proprii de factură modernă, păstrînd un limbaj artistic adecvat şi originalitatea unui logos sobru. Viziunea sufletului propriu, despre care am amintit deja, se conţine în mai multe poezii: „Dar întîi...“, „Tu, suflete...“, „Există...“, „Repaos“, „Trecere“, „E necurmat în timp fluidul cel...“.
    Existenţa plenară şi dorinţa de a dăinui în timp sînt subiecte lirice cărora li se imprimă un conţinut testamentar, accentele profetice dînd rezonanţă unor trăiri lirice profunde. Transferată în spaţiul ezotericului, poezia ei exprimă setea de necunoscut, drept condiţie sine qua non de eliberare din cadrul existenţial. Dacă în primele ei trei cărţi poezia are pregnante trăsături de mitizare a lumii înconjurătoare, mai tîrziu elementul social se transformă într-o constantă lirică distinctă, care, paradoxal, nu duce la distonanţă, ci armonizează mesajul poetic. Poezia adevărată a L. Lari se conţine în exprimarea voluptoasei dorinţi de a îmbrăţişa „miturile colosale“ („destinul“, „trandafirul“, „vîntul“ ş.a.). Poeta caută noi înţelesuri ale existenţei umane, zicînd cu fermitate în glas:
De vîntu-acesta care vine
N-am să mă apăr, voi lăsa
Liber să intre în casa mea,
Căci seamănă grozav cu mine.
Iată-l strigînd cu dor un nume,
Căutînd pe cineva în nori,
La fel cum eu de-atîtea ori
Am căutat un om prin lume.
Iată-l că uşa o trînteşte
Şi intră-n casă suferind,
La fel ca dînsul, nebuneşte,
Trîntit-am multe uşi la rînd.
O, frate vînt, rebela-ţi stare
Ascunde-un suflet ca de miel.
Cîndva, aş vrea anume el
Să-mi ducă ultima suflare.
(„De vîntu-acesta...“)
    Un proces de relansare a aspiraţiilor metafizice poate fi urmărit în volumul „Mitul trandafirului“. Mitizarea lumii înconjurătoare are loc pe un plan nou de conştiinţă. Făcînd abstracţie de cîteva poeme „de adîncă trăire şi realism covîrşitor“, cum avea să le caracterizeze poetul G. Meniuc, celelalte poezii parcă ar perpetua fiorul mistic din precedentele două cărţi. Autorul se întreba dacă s-a schimbat ceva în lirica autoarei o dată cu noua apariţie editorială, ca apoi să-şi răspundă în prefaţă: „Între timp, a mai apărut şi cartea, „Mitul trandafirului“, prin care scriitoarea îşi aprofundează imaginile preferate. E aceeaşi traiectorie, acelaşi vis, aceeaşi mişcare a spiritului în căutare de adevăr, setea de cunoaştere şi zbatere către desăvîrşire“ (30, p. 5).
    De ce, totuşi, sîntem tentaţi să nu-i dăm dreptate criticului Eugen Lungu, care afirma că poeta s-a relevat complet în primele trei cărţi? Este lesne de înţeles faptul de ce un poet de inspiraţie metafizică riscă uşor să-şi epuizeze combustia lirică, exploatîndu-şi la maximum viziunile. Lumea imaginară a autoarei populează spaţii astrale, unde sufletele se întîlnesc după moarte. Se creează impresia unei comuniuni de forţe supranaturale, către care eşti îndemnat să mergi:
M-a salutat din soare cineva
Şi mi-a surîs, de parcă mă cunoaşte
Din vremi în vremi. Pe-o pagişte întinsă
Sub zări deschise ochiului m-aflam –
Acestea cînd au fost să se întîmple.
Surîsul cel – o scurtă fulgerare
Largi spaţii despicînd – se opri în mine,
Un foc de taină parcă susţinînd.
Aşa am început a mă topi...
    Fragmentul din poezia „Flacăra solară” deconspiră dinamismul eului liric, plin de relevanţă, proiectînd imaginea unui tablou de o sugestivitate debordantă. „Arderea“, ca metaforă edificatoare, care se asociază cu simbolul Păsării Phoenix, nu e doar un scop în sine. Contemplarea poetică duce autorul până la esenţializarea viziunii sufletului. Ce ar însemna pentru un gust artistic cultivat un tablou de Van Gogh, unde ar fi retuşată luminozitatea celulară ce se revarsă din peisajele naturii? De altfel, lumina este o metaforă foarte întîlnită în lirica ei.
În cea de a doua carte, „Marele vînt“, sînt mai multe poezii, unde este invocat numele fratelui mort de timpuriu. Viziunea chipului lui Leonard deschide o pagină nouă în lirica autoarei şi se conturează astfel o imagine poetică unică în felul ei în contextul poeziei române. Cine a mai scris la noi despre un frate de sînge, mort de timpuriu, căutînd cu destulă discreţie să remodeleze artistic un destin tragic? Ar fi cazul să amintim de poetul George Trakl, în ale cărui poeme apare foarte des, chiar obsedant, chipul surorii sale. Ori, cum pe drept s-a observat, în poezia sa de sorginte expresionistă, Trakl are o atracţie deosebită pentru chipurile nebuloase. Cum ar fi, în cazul dat, sora sa, Margaretta (Mina, cum o dezmierda el), care, zice poetul: „se iveşte ca o rază de lumină“.
    Caracterizînd cele trei viziuni capitale, Doina Uricariu, citată deja, avea să noteze în prefaţa cărţii „Dulcele foc“: „Sufletul i se arată poetei, într-o primă viziune, unde apare fratele Leonard, fiinţă de care scriitoarea e legată nu numai prin arborele genealogic, ci şi printr-un soi de afinitate comparabilă cu „frăţia de cruce din basmele lumii“ (31, p. 14). Tot ea concretizează în continuare că mai există alte două viziuni, izvorîte din elanul romantic al poetei, pe care, însă, le plasează pe planuri inferioare. Acestea ar fi „viziunea spiritului păzitor“ şi „viziunea ce reprezintă chiar sufletul poetei“. Axîndu-ne pe cele trei viziuni esenţiale, care, de altfel, alcătuiesc o viziune cosmică completă, să revenim la prima dintre ele.
    Indiscutabil, viziunea fratelui Leonard vine din nişte tribulaţii sufleteşti de sorginte expresionistă. Transcriem mai jos un fragment dintr-un poem în proză din „Mitul trandafirului“, unde se evidenţiază efortul autoarei de a-i afla metachipul: „Popasul tău lîngă apa uitării, şi undele ei, şi privirea ta plină de o încercare necunoscută ce te îndepărta, te îndepărta de noi, îmi stă şi ascum în dreptul inimii. Apoi trecerea pe această minunată cîmpie ce-şi creşte în tihnă copiii de toate vîrstele. O cîmpie iluminînd vesel în Univers, un ţinut al celor obosiţi de cale şi al celor nenăscuţi încă. Apoi, în singurătatea ta, ţîşnită neaşteptat în leagănul verde al copilăriei ce nu-ţi mai aparţinea, ce nu-ţi mai venea pe măsură. Te striga muntele, te atrăgea cu o forţă nelămurită, orbitor strălucind sus, pe zare. Muntele spre care te-am însoţit uimită că eşti, că eşti aşa cum te-am ştiut mereu, numai că nu apăsat de griji, nu închis în sine, ca într-o scoică de aur, ci adînc pătruns de fericire, şi aşteptînd, aşteptînd, aşteptînd vocea care te va îndemna către acest pisc fără seamăn, neacoperit de vremelnicie, unde versul cade albastru în muzică, unde muzica scapără alb în lumină, unde nu mai ai nevoie de a vedea cu ochii, de a auzi cu urechile, de a atinge cu mîinile, pentru că tu în întregime eşti ochi, urechi, mîini, pentru că toate se adună egal în tine, unul, iar tu priveşti simultan dinlăuntru şi de pretutindeni fără a fi văzut, auzit, atins de oricine“ (32, p. 62–63).
    Dacă ţinem cont de genul artistic în care este scrisă bucata de mai sus, efectul liric poate fi catalogat drept remarcabil. Limbajul şi ritmul lent sporesc sugestivitatea imaginilor poetice. Apare deci o speranţă de regenerare a sufletului uman după moartea fizică a trupului. O astfel de interpretare a fenomenului vieţii şi celui al morţii, unde sună cutremurător clopotul mistic, poate fi constatată în majoritatea bucăţilor literare din volumul „Epifanii“, care cuprinde şi unele poeme în proză din „Mitul trandafirului“. Iată doar cîteva titluri: „Nu pot să mă deprind cu moartea“, „Necunoscutul“, „Chemarea muntelui“, „Dragoste“. Motivîndu-şi dorinţa de a scrie epifanii, L. Lari afirmă în debutul cărţii că prin „epifanii“ încearcă să se detaşeze de simplele „orientări certăreţe între ele, cînd există o supraorientare ce le cuprinde pe toate“.
Să revenim, însă, asupra viziunii prin care poeta proiectează chipul heliatic al fratelui mort de timpuriu, căutînd astfel să-i redea metachipul. În volumul „Scoica solară“ sînt incluse mai multe poeme ce exprimă această tentaţie. O fervoare expresionistă, o luptă interioară intensă trădează spiritul cuprins de tristeţe în faţa marilor enigme ale lumii. Verbul domină integral forma, fiind totodată liantul celorlalte părţi de vorbire. Sentimentele profunde pentru fiinţa serafică a fratelui denotă fidelitate şi ataşament. Revelatoare în acest sens sînt următoarele strofe din poemul „Omul albastru“:
Bună ziua sau bună seara,
Sau cum cade lumina din astru,
Vin la tine cu primăvara, -
Îmi va zice omul albastru.
Ce mai faci pe aceste întinderi,
Ce mai cînţi pentru oameni, fire,
Cum te-mpaci cu ale lor deprinderi,
Cum se-mpacă cu a ta vestire?
Ai prieteni, duşmani sau poate
Îi primeşti pe ei toţi ca pe sine
Şi cel drag îţi ajunge frate,
Şi iubirea – un dor de mine.
Bună ziua sau bună seara,
Ţi-aminteşti de acea clipă, în care
Tot pămîntul era precum ceara
Şi doar noi: pîlpîiri gînditoare.
Şi doar noi: două vreri născute,
Spre a ne căuta o eră,
Şi doar noi: două feţe mute,
Îmbrăcate pe aceeaşi sferă.
    Surprindem în aceste rînduri un vizibil proces de conştiinţă artistică. Altfel spus, poeta îşi vede destinul în oglinda propriei conştiinţe. „Omul albastru“ vine ca o solie multaşteptată şi dă naştere unei stări lirice, prin care este retrăit acel „colţ de viaţă“ din trecut. Armonia de sunete aminteşte de muzicalitatea poemului „Bună seara, Mamă” de Leonard Tuchilatu. Chipul absolutizat al mamei transpare în poemul lui Tuchilatu ca o proiecţie cosmică pe fondalul spiritualizat al naturii:
Bună seara, Mamă.
Fără rost cuprind
Cu mîinile cerul.
Rămîn uşi albe închise,
Fîlfîit de aripi
În curtea pustie.
E linişte
Şi doar frunzele
Mai şoptesc
Cu buzele lor uscate:
– Bună seara, Mamă.
    Vibraţiile lirice comune confirmă acea frăţie de spirit, care-i înrudeşte pe L. Lari şi L. Tuchilatu. Este neîndoielnic faptul că poeta are un cult pentru fratele său, depăşind în acest fel simplele exprimări de adulaţie. Sînt surpate orice canoane existenţiale şi se proclamă ideea de viaţă după moarte. Însă nu trebuie să percepem relaţia respectivă ca pe un motiv biblic sau să facem trimitere la alte experienţe dogmatice, ci s-o tratăm ca pe o aspiraţie de perpetuare a spiritului uman prin spirit. Aşa cum mama îşi căută fiul dispărut, dramă proiectată sub forma unui mit ontic în poemul anonim „Mioriţa”, L. Lari creează o fabulă poetică, ce semnifică dorinţa de a-şi vedea fratele, de a-l readuce, măcar şi imaginar, printre cei vii. Analizată din această perspectivă, aflăm echivocă afirmaţia lui A. Ţurcanu, care prezintă poezia „Mi-e drag de-un poet... “ din volumul „Scoica solară“ ca fiind un simplu act de egocentrism. Credem că este absolut clară imaginea din ultimul catren al poeziei de mai jos, unde autoarea se adresează „luminii“, simbolul viziunii propriului suflet, pentru a proiecta în acest mod o altă viziune, pe cea a fratelui Leonard:
Lumină tu, sora mea întru soarte,
Lucrează în el ca descîntecul, –
Mi-e dor de-un poet ce ar putea şi în moarte
Să îşi continue cîntecul!
    Iată cum comentează aceste versuri A. Ţurcanu: „Egolatria s-a dovedit sterilă, nu numai în sensul refuzului de deschidere în afară, dar şi, mai ales, în expresia tensiunilor care reprezintă structural spiritul romantic – singurătatea şi tentaţia absolutului, ale idealurilor scăldate în vise“, şi mai departe: „Romantismul se descoperă ca o stare de fond – un sfîşietor sentiment de însingurare şi, în consecinţă, evaziunea imaginară“ (33, p. 141). Aserţiunea de la care am pornit în disocierile noastre ne permite să afirmăm deschis că poemul „Mi-e dor de un poet...“ nu poate fi pus doar sub semnul romantismului, ci se detaşează de acest curent literar printr-o remodelare expresionistă a imaginilor poetice. Absolutul nu rămîne aici doar o simplă tentaţie, ci este „sorbit cu nesaţ“ printr-o forţă expansivă a spiritului. Altfel zis, se produce o transferare a eului creator într-o altă dimensiune existenţială, una superioară.
Venerată şi elogiată de unii, proscrisă şi criticată de alţii încă din debutu-i promiţător, Leonida Lari a rămas fidelă propriilor idealuri artistice, pierzându-şi parcă uneori şi câştigând sau recâştigând simpatia cititorului de rând cu fiecare poezie scrisă, cu fiecare noua apariţie editorială.
    E un lucru cert că cititorii activi sunt cei care ştiu şi au ştiut mereu să recunoască sau să pună la îndoială valoarea unei poezii sau a unui destin literar, acestora fiind-le străin orice soi de interese personale sau de grup. O asemenea reacţie firească şi sinceră (chiar şi exprimată în mod tacit) poate să aibă credibilitate şi durată în timp şi spaţiu, lăsând deseori să se întrevadă carenţele referinţelor arbitrare ale unor specialişti în materie. Nu intenţionăm să minimalizăm aportul exegeţilor la diseminarea valorii în arta cuvântului scris. Totuşi, datoria criticului sau a cercetătorului literar a fost şi este mai mult de natură informativă/formativă, consistând în a aduce la cunoştinţă şi a deprinde prin educaţie metodele de pătrundere în tainelor creaţiei (a celei literare în cazul nostru), sensibilizând astfel opinia publică la apariţia unui nou autor sau a unei cărţi de valoare. Criticul s-ar asemăna astfel cu un arbitru de fotbal, a cărui prestaţie şi judecăţi vor fi cu atât mai valoroase, iar jocul adversarilor va fi cu atât mai reuşit, cu cât mai puţin se va face observată prezenţa sa în teren.
    Dacă e să ne referim la Sibila, una din ultimele cărţi ale Leonidei Lari apărute la Bucureşti la sfârşitul anului 2006 (ed. Democraţia) sub îngrijirea editorului Eugen Florescu, eventul confirmă sau reconfirmă referinţele nepretenţioasă de mai sus. Parcurgând mereu calea de la cuvântul scris la cuvântul rostit (şi viceversa), parcurs nelipsit de tot soiul de sinuozităţi cotidiene, autoarea şi-a selectat cu atenţie piesele de rezistenţă scrise de-a lungul timpului, completându-le cu ceea ce a semnat mai nou, dorind parcă să se convingă şi să convingă în acelaşi timp eventualul lector că ceea ce trăieşte are continuitate scriptică, spor şi eficacitate valorică. Efuziunle-i lirice sunt un flux de energie pozitivă, cititorul văzându-se obligat să participe la evenimentele, reale sau metamorfozate, pe care le trăieşte sau le retrăieşte poetul:
Căci suflă Universu-n noi
Cu acest suflu respirând,
Cu orice rană luminând,
Noi împlinim metareal
Setea de veşnic ideal
Şi ne-apărăm orice trimis,
Când ploua-n gând, când plouă-n vis
(„Ploaie în gând, ploaie în vis”, pag.22).
    Un factor nu mai puţin important întru ideea de revărsare a preaplinului flux energizant se conţine şi în desenele grafice, cu tentă pictopoetică, care vin să completeze (nu doar la nivel structural) volumul Sibila. Nu cred că un cititor avizat ar putea trece cu vederea peste aceste lucrări grafice fără ca să se întrebe cum inter-reacţionează culorile şi imaginile voit abstractizate cu poezia însăşi. Sufletul omului, aşa cum se intitulează prima pagină din galeria scurtă a desenelor, reprezintă o copilă nudă, plutind într-o bărcuţă pe un râu, râul trecerii dintr-o lume în alta - Lete. Culorile stinse ale lucrurilor din jur (apa râului, arbustul de pe mal, pasărea în zbor) contrastează cu imaginea luminoasă a copilei, adică cu “sufletul” în starea sa metamorfozată. Dacă imaginea propriu-zisă nu scapă privirii, va fi uşor de pătruns şi mesajul bătrânului din poemul “Şarpele” de pe pagina precedentă:
Ne amărâm la gândul că vom muri cândva,
Ne împăcăm cu gândul că nu va fi chiar mâine (pag.32).
    Vom observa că şi celelalte desene grafice îşi au corespondenţe lirice în contextul cărţii, fapt pe care îl vom puncta pe parcurs, căci astfel nu facem altceva decât să pătrundem secretele unui proces de creaţie. Mai mult decât atât, nu se ştie care şi cui i-au servit autoarei drept motiv de inspiraţiei, poezia pentru anumite picturi sau picturile pentru distincte poezie, căci şi una şi cealaltă alcătuiesc un tot întreg, completându-se reciproc şi generând un evantai de cuvinte şi culori. Procedeul nu e nou şi are rezonanţă în literatura tuturor timpurilor, mulţi dintre poeţii vizionari ai lumii făcând uz de penel şi de vopsele pentru a se face mai înţeleşi sau pentru a-şi întregi arta poetică cu alte modalităţi plastice de expresie. Or, unui bun poet îi stă bine, dacă nu să picteze, cel puţin să poată pătrunde sau să surprindă în cele mai mici detalii lucrările aparţinând genului de artă plastică. Acesta e şi cazul unui artist plastic, care ar fi ridicol dacă nu ar şti ce înseamnă o “metaforă” sau un “picior de vers”.
    O altă constantă a liricii Leonidei Lari rămâne a fi viziunea fratelui Leonard. În volumul sus-menţionat aflăm un poem închinat lui şi intitulat în mod generic „Cântă cocoşii...” (pag.83). De ce zic că poemul respectiv e întitulat în mod generic, fiindcă vine în consonanţă lirică cu o poezie a lui Leonard Tuchilatu, despre care aminteşte şi scriitorul George Meniuc în prefaţa la cartea Sol (Chişinău, 1977): „Încolţit de o boală incurabilă, fatală, se simte obligat ca şi ciobanul din baladă, predestinat morţii, să-i spuie mamei măcar o vorbă bună, dar nu găseşte altceva decât o viziune cosmică”:
Ascultă, au cântat cocoşii de zi...
S-au deschis porţile mari ale lumii, Mamă.
Dar să revenim la cartea Leonidei Lari sau, mai precis, la conceptul ei „Despre poeți, poezie şi Singurul”, aşa cum sună titlul din “argumentul” volumului la care ne refeream mai devreme, prin „Singurul” avându-l în vedere pe chiar însuşi Dumnezeu.
    Să zici că “Poezia e scrisă de oamenii cei mai trişti şi mai singuri din lume”, precum afirmă autoarea în chiar debutul “argumentului” său, înseamnă cel puţin să anulezi neintenţionat ceea ce au susţinut criticii despre propria-ţi personalitate, precum că ar fi fost marcată (şi mai este?) de spirit militant, exploziv în esenţă, în stare să dea ripostă oricui şi oricând pentru a se apăra de hulă şi a apăra adevărurile pe care le susţine, indiferent că sunt de origine socială sau filozofică. Se ştie doar că poeta a trecut prin câteva etape de creaţie, în prima dintre care a fost catalogată cu sintagma „poet vizionar şi antisocial” sau „poet mistic”, lucru mai grav pentru acea perioadă sovietică la care facem referinţă (vezi plachetele de versuri Piaţa Diolei, Marele vânt sau Mitul Trandafirului).
    Pe de altă parte, volumul Anul 1989, editat la Chişinău, conţine mai multe poeme de factură socială, “patosul civic” fiind o nouă faţetă a liricii sale, care va răzbate şi din alte cărţi editate ulterior (Dulcele foc, Învingătoarele spaţii sau Răstignirea porumbeilor). Din acelaşi registru poetico-literar fac parte şi eseurile, ultimele dintre care sunt cuprinse în volumul Epifanii, care denotă apetenţa ascetică pentru religios, credinţa în Dumnezeu cumulându-se în expresii cu profunde reverberaţii lirice.
Una peste alta, constatăm că „singurătatea” şi „tristeţea” sunt sau caută să fie, reieşind şi din „argumentul” autoarei la cartea Sibila, caracteristici esenţiale ale poetului modern sau postmodern, cum nu s-ar numi acesta. Etichetările generaţioniste nu-şi mai au loc aici, când poezia se află în criză de cititori, iar pragmatismul omului de azi a anihilat sau duce la un proces de anihilare pretinsul univers imaginar caracterisic omului încă din timpurile preistorice.
De un asemenea pericol ne avertizează şi autoarea, subliniind cu pertinenţă în acelaşi “argument” că “Poezia nu poate fi scrisă de oameni veseli şi mondeni. Ar fi o catastrofă. Măcar şi de aceea că poezia cuprinde tristeţea şi singurătatea lumii, sublimate prin frumuseţe” (Lucian Blaga scria despre poezie ca despre o “frumuseţe nelocuită”: n.n.).
Bine scris, dar avem certitudinea că mulţi dintre cei care fac poezie ar căuta să nu-i dea dreptate Leonidei Lari, având poate şi unele interese personale. Dar, judecând lucrurile la justa lor valoare, aşa cum au fost explicate şi enunţate mai sus, nu avem prea multe de adăugat la cele scrise anterior. Vom aminti doar că poezia ca gen literar a fost şi rămâne a fi un material abstract prin excelenţă şi-i la discreţia fiecăruia dintre poeţi să “plămădească” ce vrea din asemenea aluat fin. În felul acesta, însă, mulţi riscă ca, spre finalul strădaniilor lor, să se aleagă cu vedeniile urâte sau inexpresive ale unei imaginaţiei seci şi lipsite de harul divin. Asta pentru ca să nu uităm de adevărul biblic, care afirmă precum că Dumnezeu este Cuvântul, iar Cuvântul este Dumnezeu.
Reieşind din arhicunoscută idee ce relaţionează direct Cuvântul cu Dumnezeu, putem să adăugăm şi o altă noemă, care sună mai mult ca o întrebare (după Heidegger întrebarea fiind “pioşenia gândirii”): dacă Dumnezeu ne-a făcut să avem chipul Său, de ce nu am reuşi să ne îndumnezeim şi noi? În acest context, Leonida Lari propagă “singurătatea” şi “tristeţea”, luate la un loc, drept singurele şi esenţialele caracteristici ale unui poet, capabile să îl apropie de lumea dumnezeiască. Or, afirmă tot dânsa, “Poeţii sunt trişti pentru singurătatea Lui”.
Luând ambele caracteristici drept un argument ce ţine implicit de actul de creaţie, Leonida Lari nu se dezice de stilu-i tradiţional şi de forma directă de expresie, zicând:
De-oi fi-n vreo puşcărie de pomină
De-oi fi pe-un munte. Ascetic, auriu,
Din criză de hârtie, cu lumină
Pe aer poezia am s-o scriu.
Păstrându-se acelaşi timbru declamatoriu, poemul se încheie cu rândurile:
Eu sunt un trist poet şi las cetatea
Să se trezească mâine cu un gând,
Că de la Domnu-i dată libertatea
şi că Unirea nu se-aşteaptă în rând (“Poetul şi puterea”, pag.120).
    După cum putem observa, spontaneitatea discursului liric atinge pe final cote supreme, diseminând o stare de exaltare continuă.
    Vom face o altă paranteză pentru a reveni la tablourile prezente în volum, câteva dintre care denotă ataşamentul pentru faună şi floră, pentru Natură în general, pe care poeta caută să o domesticească în mod panteistic, de parcă ar încerca să umanizeze prin vers necunoscutul din preajma noastră. Tenta naturalistă răzbate şi din desenele intitulate “Motanul Fifi” sau “Câinile Nort”, două lucrări remarcabile prin naturaleţea lor. „Sirena şi delfinul” sau „Regina cailor”, alte două desene cuprinse în carte la care ne vom referi în continuare, îşi au o origine simbolistă, expresionistă chiar. Evoluând de la o dimensiune la alta, constatăm că umanizarea lumii animalice trece din categoria realului în cea a suprarealului. Pe ecranul unui astfel de salt metafizic apare credibilă inter-relaţia reverberatoare a eroului liric cu un lup hăituit, căruia i se atribuie caracteristici superioare omului, de factură cosmogonică chiar (vezi poemul “Lupul”, pag.146). Poeta zice:
Lupul nu are cum să fie dual,
L-am văzut într-o noapte, pe gheaţă,
Se scălda, pe când mentorul universal
Mă gătea pentru viaţă.
M-a rugat cu-ai săi ochi de-alarmă plini,
Hăituit într-o vale amară,
M-a rugat, măcar fraţii săi ce-ajuns-au câini
Lângă om să nu moară.
Cunoscând subiectul liric de mai sus, ne vine în mod automat în memorie poemul rusului Serghei Esenin, închinat unei căţele care, chiar fiind moartă, îşi alăptează puii.
În altă parte, aflăm o nouă inter-relaţie specială, între om şi lumea animală, de fapt între eroul liric şi un delfin, una de asemenea de respiraţie cosmică. Poemul “Delfinul” la care ne referim constituie o baladă modernă, lucrată în miniatură, despre prietenia dintre o fiinţă umană şi un delfin, reflectată pregnant într-un alt desen cuprins în interiorul cărţii şi intitulat Sirena şi delfinul. Raportate la imaginea respectivă, vor putea fi mai uşor percepute versurile:
Soarele-apune singur pe ape sângerând,
Cerul nu mai încearcă-nserării să reziste
Şi-n valurile care de ţărm se-aud izbind
Eu şi delfinul părem două animale triste („Delfinul”, pag. 243).
    Şi iarăşi apare metafora „tristeţii”, ca stare de contemplare a lumii de dincolo de noi, ce sugerează tendinţa de depăşire/transcendare a realului. Întunericul nopţii devine astfel un catalizator al idealurilor mari, de contopire cu Marele Tot, spre care se îndreaptă Sirena şi Delfinul. Evadarea din spaţiul îngust al cotidianului se produce în stil eminescian şi are un profund răsunet metafizic:
O lună ca securea se va ivi apoi
Şi va tăia hotarul ce astăzi ne desparte,
Şi-o noapte ca un lacăt s-a-nchide peste noi,
Dar n-o să ne mai pese, căci noi vom fi departe.
    Pe aceeaşi coordonată lirică sună şi poemul-baladă „Regina cailor”, doar că acesta din urmă are un plus de dramatism, subsituind la nivel de imagine supradimensionată cadrele reale cu cele vizionare. Filmul evenimentelor (care au avut loc în realitate şi reprezintă cadrele unei inundaţii mari din delta unui râu din România, când apele dezlănţuite au înghiţit totul din jur, dar şi un cal mare şi frumos, martor ocular la toate fiind chiar autoarea) se derulează astfel într-un registru înalt de supraconştiinţă, ducând la limită starea de fapt a trăirilor spre un deznodământ de asemenea dramatic. Reproducerea evenimentelor are loc într-o cheie lirică originală, balada propriu-zisă, din câte cunoaştem, neavând analogie în modu-i modern de reprezentare reală sau fictivă.
    Impregnată în realitatea imediată şi receptivă la necesităţile acesteia, adevărata poezie a Leonidei Lari îşi trage totuşi esenţele din zonele periferice realului, acolo undea devine posibilă apropierea de Singurul, aşa cum îl supranumeşte ea pe Dumnezeu. Tristeţea îi conturează chipul, iar singurătatea o acompaniază în drumu-i sinuos.