Rușinea de a fi rus

 Dacă aş fi rus de naţionalitate, m-aş simţi acoperit de ruşine, adică tocmai de acel sentiment care, spre regret, nu mai e la modă în lumea mondenă, dar nici pe la sate nu mai primează, acolo unde, se zice, îşi are originea. Să apleci capul chiar atât de mult în faţa guvernanţilor actuali, asta într-o vreme când debordează sentimentul de libertate mai peste tot în lume? (cică imaginile lui Putin şi Medvedev le-au băgat în icoane şi le ţin bieţii ruşi prin case, la loc de seamă (?)).

Nimic nou sub soare: au stat Lenin şi Stalin în fruntea acestui „stat în stat”, având imagini şi busturi multiplicate în milioane de exemplare. De ce să nu o facă și acești doi ipochimeni? Ori ideologia bolșevică nu mai e în vogă în ziua de azi, propagată fiind pe tot spaţiul imens cuprins între Chişinău şi Vladivostok și atingând punctul culminant în secolul trecut, adică aproape într-o altă eră, una sovietizată... Ce să facem însă cu ruşii acum, în ce categorie a lumii civilizate să-i plasăm, căci nu se încadrează în nici una cât de cât cunoscută? Oare pe unde s-o fi rătăcit acel "mister al omului rus", cântat în versuri de către marii poeţii ai slavilor de răsărit?

Datele unei probleme au rămas, pare-se, neschimbate pe parcursul mai multor secole: indiferent de ce se întâmplă în jur, ruşii se simt acasă cu neobrăzare oriunde nu s-ar afla în lume. Faptul divers pare să nu le displacă, trădându-le un aspect definitoriu al identităţii naţionale. Cu un asemenea modus vivendi speculativ al mai multor conaționali de ai lor (în special acei din aşa-numita „străinătate apropiată”, adică rezidenți în ţările din Asia Mijlocie, Caucaz, R.Moldova sau Ţările Baltice) este impus să se împace tot restul lumii. Fiindcă „Maica Rusie” are grijă de fiii săi rătăcitori, iar sindromul "fratelui mai mare" nu dispare ușor.

Nu am nimic personal contra ruşilor, dar aşa se face că acel multtrâmbițat „mister al omului rus”, despre care am amintit mai sus și care sună deja fals și atemporal, a rămas să se manifeste doar poate prin cantitatea de votcă ingurgitată. Mai rău e când unii din moldovenii emigrați prin țările UE se dau ruși, profitând de faptul că le cunosc limba și pot să o facă pe eroii în diverse situații de viață. Pentru exemplificare, iată un caz real pe care ți să vi-l povestesc: un moldovean înalt și vânjos, la solicitarea unor spanioli și, desigur, pe banii acestora, a băut dintr-o răsuflare un pahar mare de votcă, apoi alte câteva la rând, făcându-le pe plac chefliilor iberici și dându-se drept rus get-beget...

Mihail Gorbaciov, marele lider al „perestroicii”, afirma mai deunezi pe un ton declarativ că Rusia s-ar afla „la jumătatea drumului spre democraţie (?..)”. De unde atâta certitudine în spusele unui ex-actor politic. Firea sa analitică, cândva perfect sănătoasă, dă semne de oboseală tocmai acum când ar trebui să pună la stâlpul infamiei politica defectuoasă, autoritară pe plan intern şi extern, a celor doi mari prestidigitatori politici: omul bun (Medvedev) versus omul rău (Putin). Să mai adăugăm aici că ambii sunt „băgaţi în icoane” cu susţinerea tacită a patriarhului rus Kiril, ales la sugestia președintelui actual al statului în fruntea Bisericii Ortodoxe din Rusia (politizată și aceasta de sus până jos!). Farmacia k.g.b.-istă își face efectul, debilizând în mod special oamenii de rând. 

Ruşinea de a fi rus într-un imperiu al răului, resuscitat pe jumătate şi ţinut în viață în mod artificial, există printre unii oamenii ai locului și e chiar un sentiment real care, în mod normal, ar trebui să acopere o naţie întreagă, drept reacţie firească la un fenomen politico-economic ce ia proporţii şi se transformă, de la o zi la alta, într-un „reality shou” de proastă calitate. Să nu ne ducă în eroare faptul că nu în toate oraşele rusești au loc mari manifestaţii de stradă contra guvernanţilor de la Kremlin. Or, se ştie, nivelul de trai al rușilor de rând creşte rapid, proces bine dirijat de autorități, înfăptuit însă în defavoarea celorlaltor libertăţi fundamentale ale omului.

O deviere de la standartele internaționale a politicii de stat – una dintre multe altele - este acordarea în masă a cetățeniei rusești populației autohtone din republicile-fantomă (Transnistria, Abhazia sau Osetia de Sud). Mulți din moldovenii aflați la muncă în Rusia, sau pe punctul de a pleca într-acolo, nu ezită să ia cetățenia rusă, sărăcia și lipsa de perspectivă în propria țară împingându-i să ia o asemenea decizie definitivă. Peste scurt timp. fără să conștientizeze, se vor trezi sărmanii că sunt ruși cu adevărat, că odraslele lor nu mai știu o boabă în română și că au uitat tradițiile strămoșești. Sunt mii și mii de asemenea destine, precum, spre exemplu, al unui connaţional, care și-a făcut serviciul militar în orașul Celeabinsk, a studiat într-o instituție militară de aviatică din acea localitate siberiană, după care s-a căsătorit cu o rusoaică, a obținut cetățenia rusă, apoi luptat în Cecenia și Osetia de Sud, devenind erou de război și primind o pensie bunicică.

Poate că cineva se întreabă de ce nu prea întâlnim peste hotatre emigranţi de etnie rusă, anume dintre acei care să fie angajați în câmpul muncii. Deocamdată, majoritatea ruşilor vin peste hotare în calitate de turiști, în chestiuni de afaceri, în diverse delegații sportive sau culturale, etc. Să nu uităm însă de anii trăiţi în fosta u.r.s.s., când ne-am convins deja că a te afla la cheremul statului sau a unui partid politic de guvernământ este acelaşi lucru cu a deveni sclavul unor idealuri străine.