Viața e o piatră de ascuțit ce se tocește
în drumul unora
Bedrettin Aykin
I
Prenumele durerii asociat sunetului sălciilor de pe malul râului copilăriei. Ce voi să zic în acest poem: cuțitul tău e pentru floarea fragilă de migdal, prima rază a dimineții schimbă durerea în mânie, întunericul mă face să pictez o pădure de urlete în propria-mi voce, la capătul singurătății se mai adaugă masacrul ostilității și uit păsările și insecta de apă, întind capul în fața vânătorului sălbatic, dragostea e mânie pentru mine, mi-am anihilat durerea cu mânia și în locul ei scriu numele lui Nina Hagen…
II
O colină ninsă într-o fântână întunecată fără de fund, urmă oarbă a vocii, nici o armă rece pentru pânza albă…
III
Fermentarea musturilor la poarta deschisă a inimii neajutorate ce duce spre gura măciuliei de mac a timpului întru pierderea simțului, în pielea ce păstrează urma incendiului tuturor focurilor în cea mai excelentă așezare a nimicului, împărțind vidul, beneficiul în ciuda camerelor inimii.
IV
Nu ai de ce să venerezi jeraticul. Focul cel vechi mai e încă foc.
V
Dragostea de părinte e o autoconsumare reciprocă, praf și tristețe.
VI
Drumul pustiu este o lipsă de sânge pe obrazul pătruns de ploaia sălcie.
VII
Mâinile tale odihnesc la capătul tuturor drumurilor. Le ridici pentru a înlătura pretextul nocturn al acestui poem.
VIII
Un dispreț silențios precum cortina estompează ciripitul păsărilor moarte ce calmează viața.
IX
Atunci înseamnă că a stinge lumina e un mod de a da adăpost ochilor închiși, de a potoli focul fălosului cocoș castrat în porumbarul toamnei.
X
Mătasea din casă învârte visul în jurul focului și încercuie iedera degradării dragostei: cârpe uleioase de bucătărie stau pe acolo pe unde mai ieri era puf de catifea, buze fierbinți și petale de lavă clocotind în una și aceiași oală…
Poem de Pere Bessó, De Aigües turques, 2010
LA PEDRA D'ESMOLAR
La vida és una pedra d’esmolar que s’agusa
pels camins d’alguns
Bedrettin Aykin
I
El nom del dolor associat al so dels salzes del riu de la infantesa. Què dir en aquest poema: el teu coltell per a la fràgil flor d’ametller, la primera llum del matí muda el dolor en ira, la foscor m’esglaia per a dibuixar un bosc d’udols en la meua veu, s’afig al bescoll de la soledat la massacre del desamor i oblide els ocells i la panereta d’aigua, avance el cap davant dels ulls del caçador salvatge, l’amor és per a mi ira, he anihilat amb ira el meu dolor i en el seu lloc escric el nom de la Nina Hagen…
II
un pujol nevat en un pou fosc sense fons, cega petjada de veu, cap acer per al cotó blanc…
III
fermentar els sucs en la porta oberta del cor desassistit
per al reg del babol del temps en la pèrdua del sentit, en la pell que manté la traça de l’incendi de tots els focs en la més exquisita randa del no-res compartint el buit, la renda a despit de les cambres del cor
IV
No cal que reverencies les brases. El foc vell encara és foc.
V
L’amor al pare és consum de dos, pols de tristesa.
VI
El carrer desert és una absència púrpura en el rostre xop de la pluja exsangüe.
VII
Les teues mans dormen en la gola de tots els camins. I les alces per a trencar l’alibi nocturn d’aquest poema.
VIII
Un desamor silenciós com les cortines que amortallen el refilet dels ocells morts apaivaga la vida.
IX
Aleshores apagar la llum és la manera de donar aixopluc als ulls extingits, de calar foc al pal de gall capó al corral de la tardor.
X
La seda a la llar embolcalla el desig al voltant del foc i assetja l’enfiladissa del descrèdit d’amor: draps de cuina oliosos on abans plomes de vellut, llavis de febre, pètals de lava bombollant a la mateixa olla.
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
LA PIEDRA DE AFILAR
La vida es una piedra de afilar que se aguza
por los caminos de algunos
Bedrettin Aykin
I
El nombre del dolor asociado al sonido de los sauces del río de la niñez. Qué decir en este poema: tu cuchillo para la frágil flor de almendro, la primera luz de la mañana muda el dolor en ira, la obscuridad me asusta para dibujar un bosque de aullidos en mi voz, se añade al pescuezo de la soledad la masacre del desamor y olvido los pájaros y la cucaracha de agua, adelanto la cabeza ante los ojos del cazador salvaje, el amor es para mí ira, he aniquilado con ira mi dolor y en su lugar escribo el nombre de Nina Hagen…
II
Una colina nevada en un pozo obscuro sin fondo, ciega pisada de voz, ningún acero para el algodón blanco
III
Fermentar los jugos en la puerta abierta del corazón desasistido para el riego de la amapola del tiempo en la pérdida del sentido, en la piel que mantiene la huella del incendio de todos los fuegos en la más exquisita randa de la nada compartiendo el vacío, la renta a despecho de las cámaras del corazón.
IV
No has de reverenciar las brasas. El fuego viejo todavía es fuego.
V
El amor al padre es consumo de dos, polvo de tristeza.
VI
La calle desierta es una ausencia púrpura en el rostro empapado de la lluvia exangüe.
VII
Tus manos duermen en la garganta de todos los caminos. Y las alzas para romper la coartada nocturna de este poema.
VIII
Un desamor silencioso como las cortinas que amortajan el trino de los pájaros muertos apacigua la vida.
IX
Entonces apagar la luz es la manera de dar cobijo a los ojos extinguidos, de calar fuego al palo de gallo capón en el corral del otoño.
X
La seda en el hogar envuelve el deseo alrededor del fuego y asedia la enredadera del descrédito de amor: trapos de cocina aceitosos donde antes plumas de terciopelo, labios de fiebre, pétalos de lava burbujeando en la misma olla…
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu