Tania Alegria, poem tradus în limba română

Persoana întâia singular

Niciodată nu am dorit să fiu pasăre.

Nu știu de ce insist să păstrez aripile.

Pentru a o spune fără vreun pic de retorică

mă acomodez frontal în ceva ce amenință

să fie o reflexiune de ordin senzorial:

Termin de pus un poem simfonic de Lizst

pe telefonul mobil,

unde se reține un ego resemnat

a generației mele Kerouak-Ginsberg.

Sunt și alte simptome;

Mă imaginez samurai într-o pădure de oglinzi.

Navighez o lucarnă într-o luntre obișnuită.

Ceea ce-mi lipsește pentru a fi altă persoană

e să-mi cumpăr o casă în Toscana.

Nimic din toată asta nu a fost prevăzut

când mi-am lăsat extremitățile

ducând o uitare de mână,

umbrele -în caz că plouă-

și basmăluțele mele de luat rămas bun.

Am ajuns în zdrențe de partea cealaltă

a celor cinzeci și șapte de intersecții ale mele.

Mai bine accept să devieze acul busolei

și să mă lase să cad în rețea.

Ar trebui să se vândă într-un loc anume

o carte a existenței care să învețe o femeie

să nu redescopere propria sa istorie.

(Ceea ce-i impudic în poeme

este că femeia povestește mereu despre sine.)

Poem de Tania Alegria, traducere în română de Andrei Langa

EN PRIMERA PERSONA DEL SINGULAR

Nunca quise ser pájaro.

No sé por qué insisto en mantener las alas.

Por decirlo sin sombra de retórica

me acomodo de bruces en algo que amenaza

ser una reflexión de orden sensorial:

Acabo de instalar en el teléfono

un poema sinfónico de Liszt,

donde se infiere un ego dimitido

de mi generación Kerouak-Ginsberg.

Hay otros síntomas:

Me pienso samurái en un bosque de espejos.

Navego el tragaluz en un barco sin quillas.

Sólo me falta para ser otra persona

que me compre una casa en la Toscana.

Nada de eso estaba en lo previsto

cuando dejé mis márgenes

llevándome un olvido de la mano,

paraguas –por si llueve–

y mis pañuelos de decir adiós.

Llegué despaginada al otro lado

de mis cincuenta y siete travesías.

Mejor asumo que desvié la brújula

y me dejé caer en el sistema.

Deberían vender en algún sitio

un manual de existencia que enseñe una mujer

a no desescribir su propia historia.

(Lo que hay de impudicia en los poemas

es que una habla siempre de sí misma.)

NA PRIMEIRA PESSOA DO SINGULAR

Eu nunca quis ser pássaro.

E não sei porque insisto em conservar as asas.

Por dizê-lo sem sombra de retórica,

me acomodo de bruços em algo que ameaça

ser uma reflexão de ordem sensorial:

Acabo de instalar no telefone

um poema sinfônico de Liszt.

Daí se infere um ego demitido

da minha geração Kerouak-Ginsberg.

E há outros sintomas:

me sinto um samurai em floresta de espelhos,

navego a clarabóia num barco sem convés.

Noto que só me falta, para não ser eu mesma,

adquirir uma casa na Toscana.

No entanto, isso não era previsível

quando deixei atrás as minhas margens

levando certa urgência em esquecer,

um guarda-chuva – pode ser que chova –

e sete lenços de dizer adeus.

Cheguei despaginada ao outro lado

desta longa e confusa travessia.

Mais me vale assumir que escorreguei da bússola

e caí no regaço do sistema.

Deveriam vender em algum quiosque

um breviário que ensine uma mulher

a não desescrever a própria história.

(O que há de escandaloso na poesia

é que falamos sempre de nós mesmos.)