Poem de Ana Muela Sopeña

Şi surâde

Ea percepe oraşul

ca pe o experienţă mistică.

Străzile şi pieţele

devin lumi ale frumuseţii,

pentru ca să le parcurgi călare prin ploaia

ce inundă iluzia sa cu vise limpezi.

Calul ei se roteşte pe sub cer

şi ea surâde

clădirilor de prin urbe.

Îi place mult să simtă libertatea

pe trotuarele cu pisici.

Contemplează statuile pline de promoroacă

şi ştie că în interiorul lor

vieţuiesc inimi ce simt în tăcere.

Şi continuă să meargă

prin oraşul anonim,

în picăturile norilor…

Adoră sunetele ce provin

din vitrinele prăvăliilor.

Autobuzele arhipline

de chipuri ce se aseamănă cu desenele

din utopiile adormite.

Vede manechine îmbrăcate în hainele lor

pe care niciodată nu le va cumpăra,

dar asta nu contează.

Explorează soarele-răsare pe străzi şi-n grădini,

prin oraşul pustiu.

Ştie că fiecare zi

este o aventură

fără de limitele şi semnele ameţelii.

Se dă frâu liber curenţilor submarini

ce locuiesc în pietrele de la case

sau în lemnul de la banchete…

Curg ca şi când ar fi deja invizibili

în particulele microscopice

pe care acoperişurile enigmatice

le păstrează tacit.

Contagiază,

graţie privirii sale imperceptibile,

speranţa altei lumi,

pentru a visa dezbrăcată, fără de mască,

deschisă în relaţiile cu cei din jur.

Îşi părăseşte urmele din aleile mari

şi contemplează maşinile,

traficul, muzica

acestui oraş ce înaintează în gol.

Dintr-odată,

observă că există grupuri de persoane

care par a fi fericite şi mulţumite de sine.

Poate că e un miraj

sau s-ar putea să fie adevărat…

Presupune ca un pendul

existenţa zăpezii,

în buimăceala ce cuprinde totul

în conştiinţa primitivă

a unui univers eteric şi cunoscut.

Ea,

alunecă pe pantele

memoriei atavice, atât de dulce,

lasă împreună cu muşchii

şi în ramurile de la copacii

cu razele lor albăstrii

amintirile serilor pline de vrajă.

Urcă până în vârfurile

locurilor ce deocamdată nu sunt definite

în cartografia nopţilor sale.

Şi continuă calea înspre vâltorile

de prin sferele suave ale întâmplării…

Y SONRÍE

Ella siente la ciudad

como una experiencia mística.

Las calles y las plazas

se transforman en mundos de belleza,

para cabalgar bajo la lluvia

que inunda su ilusión con sueños nítidos.

Su cabello ondea bajo el cielo

y sonríe

a los edificios de la urbe.

Adora sentir la libertad

en aceras con gatos.

Contempla las estatuas con escarcha

y sabe

que en su interior

habitan corazones que sienten en secreto.

Y sigue caminando

por la ciudad anónima,

en gotas de las nubes...

Adora los sonidos que provienen

de los escaparates de las tiendas.

Autobuses repletos

con rostros que comulgan con dibujos

de utopías dormidas.

Divisa maniquíes con sus prendas

que nunca comprará,

aunque eso le da igual.

Explora el sol naciente en calles y jardines,

por la ciudad desierta.

Sabe que cada día

es una aventura

sin límites ni marcas bajo el vértigo.

Se abre a las corrientes submarinas

que habitan en las piedras de las casas

o en las maderas de los bancos...

Fluye como si fuera ya invisible

en microscópicas partículas

que los tejados enigmáticos

conservan sin palabras.

Contagia,

a través de su mirada imperceptible

la esperanza de otro mundo,

para soñar desnuda, sin las máscaras,

con relaciones sin disfraces.

Abandona sus huellas en grandes avenidas

y contempla los coches,

el tráfico, la música

de esta ciudad que avanza hacia la nada.

De pronto,

observa cómo hay grupos de personas

que parecen felices y contentas.

Puede que sea un espejismo

o quizás sea cierto...

Y asume como un péndulo

la existencia de nieve,

en la perplejidad que abarca el todo

en la conciencia primitiva

de un universo etéreo y conocido.

Ella,

desciende por las rampas

de la memoria atávica, tan dulce,

y deja con el musgo

y en ramas de los árboles

con sus luces azules

los recuerdos de tardes en la magia.

Asciende hacia las cumbres

de lugares que aún no se definen

en la cartografía de sus noches.

Y prosigue su rumbo hacia los vórtices

de las esferas suaves del azar...