ALUCINACIONES
Todo es así: el grito de la noche tirado en el terraplén de los
pensamientos las manos entre bodegas de fantasmas los días tirados a los
calcetines de la intemperie como la herrumbre congelada en los hierros de
distancias apocalípticas —me muerden las estatuas estoy a punto de morder las
raíces de aquellas pesadillas de eterno goteo vuelvo a verte en el mapamundi de
mis paranoias invoco los atroces calendarios de la saliva la pesadez torpe de
la esperma en el primer nombre que dio la fiebre de la ternura (a menudo me
invade lo terrorífico del aullido la atarraya dura del tiempo los peces rotos
en la contracorriente del aliento el hocico ininterrumpido de la sed en los
litorales o esa manía de la Nada forzada en el entrecejo de tantas preguntas
sin respuesta —son ciertas o falsas las sonrisas abandonadas los zapatos
aislados de los pies nosotros desde el interior acumulados en el asfalto y los
neumáticos ¿es noche o día en los amarillos del pecho? ¿es día noche el sol
encorvado sobre la mesa en la cucharadita de azúcar dentro del hueco de los
poros?) éste es el punto: me desvive el estiércol y el verdeoscuro de
las ventanas compartidas por los paralelos del más acá del musgo
—es dura la faena —he dicho repetidamente mientras cabalgo en el golpeteo de la
superstición—: ¿en qué latitud desembarca los extraños rituales de la noche los
días empujados por el miedo? —¿oyes? las funerarias tienen largos
vestidos de luto siento nostalgia por el primer orgasmo el doble juego de los
dientes y las plegarias volverte la sombra de tu sombra desprenderte de la
última escalera del viaje al cabo me entretengo poniendo mi olfato en las
carpinterías oliendo sí el aserrín ese lugar del polvillo como los
adioses el ojo entregado a las primeras letras del alfabeto ¿cárcel o libertad?
ambas en el sendero de los pequeños jardines ambas con pimienta y albahaca
descubiertas por los viejos trucos del olfato sobre el corazón del
estanque probablemente todos los olvidos igual que avanza la sábana de la
ceniza igual que aquel puñado de semillas deshabitadas aquí se abren las aguas
del descolor se cierra el nudo de las tijeras o las piedras los nombres todos
que labraron mis colmillos o las cordales la niebla sobre los huesos del abrevadero
(frente a los disparos colectivos del tiempo los pezones podados del sigilo
algunas avispas que reclaman su territorio la vergüenza de tantos atenuantes
como los eufemismos los adjetivos o una interjección recriminatoria) creo
que al final siempre debo marcharme con mi voz a otro sitio: marcharme con la
costra de la oscuridad repartirme en el resoplido de las almádanas y más
hundirme en cualquier vértebra del escapulario en la otra puerta del sueño
duele el sonambulismo de las lápidas y la ropa vieja de los cirios en medio de
la labranza…
Barataria, 03.V.2013
HALUCINAȚII
Așa este totul: țipătul nopții împrăștiat pe terasamentul gândurilor
mâinile prin subteranele fantasmelor zilele aruncate în ciorapii intemperiei ca
rugina prinsă pe fiarele depărtărilor apocaliptice – mă mușcă statuiele sunt pe
punctul să mușc razele acelor coșmaruri de veșnică picurare încep să te văd din
nou pe harta lumii paranoiei mele invoc calendare cumplite ale salivei povara
penibilă a spermei peste primul nume dat de febra tandreței (deseori mă
copleșește puterea terifiantă a urletului plasa dură a timpului peștii zdrobiți
de contracurentul respirației gura între sorbiturile însetate pe litorale sau
această manie venită din Nimic pusă sub arcadele atâtor întrebări fără de
răspuns – sunt sincere sau false surâsurile abandonate bocancii separați de
picioare noi cei de dinăuntru adunați în asfalt și în pneuri e noapte sau
e zi în părțile galbene ale pieptului? e noapte și zi a soarelui aplecat peste
masă în lingurița cu zahăr de dinăuntrul cavității porilor?) acesta e punctul:
mă face inert gunoiul de grajd și verdele-închis al ferestrelor împrăștiate de
paralelele de dincoace de mușchi –e dur efortul –am zis în mod repetat în timp
ce trec de îmbrâncelile supestiției-: pe ce latitudine debarcă ritualele
ciudate ale nopții și zilele mânate de frică? –mă auzi? funeraliile poartă
haine lungi de doliu simt nostalgie pentru primul orgasm dublul clănțănit al
dinților și rugăciunile a te repune în umbra umbrei tale a te desprinde de pe
ultima scară a călătoriei pentru început mă amuz apropiindu-mi nările de lemn
mirosind desigur rumegușul acest loc al prafului ca despărțire ochiul dedat
primelor litere ale alfabetului: temniță sau libertate? ambele ce vin pe
cărarea micilor grădini ambele cu gogoșari și busuioc descoperite prin vechile
trucuri ale mirosului aflat pe inima eleșteului sunt poate toate uitările așa
cum mișcă plapuma cenușii asemenea acelei mâini de semințe fără de viață aici
se deschid apele lipsei de culoare se strâng încheieturile foarfecei sau ale
pietrei numele tuturor celor care mi-au dăltuit colții sau crestele ceții pe
oasele albiei (contra salvelor colective ale timpului sfârcurile tăiate ale
sigiliului unele viespe ce pretind la o parte din teritoriu nerușinarea atâtor
date atenuante precum eufemismele adjectivele sau o interjecție recriminatorie)
în final cred că va trebui să-mi duc vocea spre alte locuri: să plec cu crusta
întunericului să mă împart între respirațiile scorburilor și să mă scufund mai
mult în oricare vertebră a omoplatului la altă poartă a visului doare
somnambulismul lespedei și haina veche a lumânării groase din mijlocul
ogorului…
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu