PUNTO DE PARTIDA de André Cruchaga (traducido al rumano)

 

PUNTO DE PARTIDA
A vos, poeta Sofía Rodríguez García.
  
Vuelvo al mismo ahogo de aquellos años cuando comencé a escribir.
No sé qué cosas han cambiado en este cruzar la sombra del árbol.
Por supuesto ahora es más firme la conciencia de pensar:
unos amigos que se han ido; otros han venido
y están aquí en la dócil e inefable palabra. Están aquí los amigos;
los que no lo eran volaron hacia otros universos.
Los años han tensado mi risa y el alfabeto con el que trabajo. Pero,
a menudo tengo que regresar al punto de partida: la infancia temprana
de mis días viejos, la sombra verde por el paraguas gris,
el beso quemante por el reposado,
las calles claras, —ahora—, con sangre y ceniza y malhechores.
Bajo el cielo los lirios gastados de la piedra filosofal.
El olor, a menudo, del contraste. El desvelo irrestañable de la lluvia.
No existe el mismo sitio después de una catarsis de años. No al menos
físicamente, sino en los centímetros huraños de la memoria.
Hoy, sin embargo, escucho mejor la sangre del viento:
respiro junto al piar de los pájaros que entran a mi metabolismo.
Desde entonces, “ya no somos los mismos”, Pese a los meses
de las germinaciones. Vuelvo a sabiendas del despojo de mis sentidos.
Vuelvo al horizonte confeso de la tinta, para ser y no ser.
(El ojo no se fia de los tropezones y la indigencia en ayunas.)
Barataria, 27.VII.2013


PUNCT DE PORNIRE

Pentru tine, poete Sofía Rodríguez García.

Revin la acea stare de aviditate a anilor când am început să scriu.

Nu știu ce s-a schimbat în această trecere a umbrei pe sub copac.

Acum desigur că a devenit mai neclintită conștiința gândirii:

unii prieteni s-au dus; alții au venit

și stau aici în supusul și inefabilul cuvânt. Prietenii sunt aici;

neprietenii au zburat spre alte universuri.

Anii mi-au întins, ca pe o coardă, râsetul și alfabetul unde lucrez. Deseori, 

însă, trebuie să revin la punctul de pornire: la primii ani de copilărie

ai zilelor mele vechi, umbră verde pe sub umbrele cenușii,

sărut fierbinte dat celui ce odihnește,

străzile goale, – acum -, cu sânge, cenușă și delincvenți.

Pe sub cer stau nuferii ofiliți ai pietrei filosofale.

Mirosul, frecvent, al contrastului. Lipsa de somn a ploii.

Nu mai există locul acela după un proces de eliminare a anilor. Nu

în sens fizic, ci în parametrii ursuzi ai memoriei.

Astăzi, totuși, ascult mai ușor cum sună sângele vântului:

respir lângă ciripitul păsărilor ce îmi intră în metabolism.

Începând de atunci, ”nu mai suntem aceiași”, în ciuda lunilor

de germinații. Revin știind de rămășițele sentimentelor mele.

Mă întorc la orizontul recunoscut al cernelii, pentru a fi și a nu fi.

(Ochiul nu crede pașilor greșiți și nici lipsurilor în abstinență.)