Langa de Duero, un sat al strămoșilor ibero-celtici și romani (?) (Spania, provincia Soria)

Dacă e să privim atent harta Europei, mai exact pe cea a Spaniei, vom observa că sunt câteva localităţi Langa (vezi: provinciile Avila (Langa), Cuenca (La Langa), Zaragoza (Langa de Castillo) şi Soria (Langa de Duero)). Expresia „albia unui râu”, aşa cum aflăm etimologic tradus idiomul „lanka” de provenienţă ibero-celtă, de la care au demonstrat lingviştii spanioli (ex. Blanca Maria Prosper în vol. „Lenguas y Religiones Preromanos del Occidente de la Peninsula Iberico” (ed. Universidad, Salamanca, 2002 (pag. 134-137)) că a şi provenit antroponimul toponimic „Langa”, poate să sune azi oarecum ciudat, însă semnificaţia lui a trecut demult hotarele timpului şi spaţiului, apărând în denumiri de sate, așa cum vedem mai sus, sau chiar materializându-se în forma ramificată a unor genealogii complexe. 

O dovadă a utilizării largi a toponimului apărut în perioada preromanică, datorată apariţiei şi dezvoltării Imperiului Roman, care, după cum se ştie, a cuprins o bună parte a continentului european (incluzând Dacia lui Decebal şi Burebista şi extinzându-se spre Vest până în peninsula Iberică) este şi denumirea dată unui sat italian din provincia Piemonte, numele propriu-zis purtându-l sute şi mii de oameni din întreaga lume. În aceiaşi Spanie sau, spre exemplu , în Polonia sunt înregistrate peste două mii de persoane cu numele „Langa”. În România, implicit în spaţiul pruto-nistrean, persoanele care poartă familia „Langa” fiind mai puţin numeroase, dar destul de cunoscute publicului larg, cum ar fi, spre exemplu, preotul-scriitor Tertulian Langa sau diplomatul Constantin Langa-Râşcanu.

Reiterând în chip metaforic ideile expuse mai sus, concluzionăm că din „albia unui râu” („lanka”) a luat naştere un antroponim autentic şi, în consecinţă, s-a perpetuat peste generaţii un nume sonor „Langa”, purtat cu demnitate şi pe pământurile vechii Dacii.

Drept derivat etimologic al idiomului „lanka” în limba română serveşte cuvântul „lúncă”. Informaţia respectivă o vom prelua din DEX, ţinând cont de cazul enunţat mai sus și atragând atenţia asupra ultimei fraze explicative, ce vehiculează ideea precum că, în contextul celorlaltor date revelatoare din punct de vedere etimologic, „Pare inutilă ipoteza unui *lanka preromanic (Hubschmidt, Praeromanica, 39-49; cf. Lahovary 332). – Der. luncet, s.n. (Munt., pădure la malul râului); luncos, adj. (se zice despre terenuri mlăştinoase, de lângă apă). Cf. Prelucă”. 

Aşadar, ipoteza afinităţii etimologice între substantivele femenine „lanka”  de proviniență ibero-celtică şi „lunca” românească „pare” a fi una utilă în cazul nostru şi credibilă în esenţă, clarificând în parte chestiunea etimologică care ne interesează.