Poem de Montserrat Martínez

Intempestivă ca vântul

Noaptea presupune un pas necesar

în postura asta microscopică

a cotului încătușat de mână și dorit

să dispară în întinderea și în tenebrele ei

în ideea încrustată în treptele

de fum mă cer precum valurile mării

venind peste torsul sec și dezgolit

spre lumina istoriei fără de noi

pășesc prin casă în timp ce dorm

atât cât am lăsat din mine în vraja

acestei insomnii reflectată în perete

în mirosul apei din mijlocul nopții

peste adjectivele trandafirilor

pregătiți pentru moartea lor oribilă.

Mă imaginez intempestivă ca vântul

incompletă în nisipul pielii tale.

Furtiva como el viento

La noche se supone imprescindible
en esta compostura microscópica
con el codo queriendo ciertamente
olvidarse en la mano y en su asfixia

en la idea forjada en los peldaños
del humo me recuesto como el mar
sobre su torso árido y desnudo
a la luz de la historia sin nosotros

camino por la casa mientras duermo
cuánto dejé de mí en el hechizo
de este insomnio alumbrado en la pared
en el olor del agua a medianoche
sobre los adjetivos de las rosas
curtidas en su eterna mala muerte.

Me supongo furtiva como el viento
inconclusa en la arena de su piel.