POEMUL POEMULUI/EL POEMA DEL POEMA/POEMA DEL POEMA (trad. al catalán por Pere Bessó)

POEMUL POEMULUI

Poemul o fi probabil
o moarte mereu amânată,

un măr ce înflorește în fiecare zi
fără să poți vreodată să îi vezi fructele,

un lințoliu care acoperă pe cineva
și care nu se știe dacă îi va ține de cald,

o barcă rebelă ce plutește în derivă,
împinsă de marele vânt,

un înger cărunt, căzut din ceruri,
care își caută aripile acum.

EL POEMA DEL POEMA

El poema sería probablemente
una muerte siempre retrasada,

un árbol de manzano que florece a diario
sin poder ver alguna vez sus frutas,

un paño mortuorio que cubre a alguien
y que no se sabe si va a darle calor,

un barco rebelde que flota a la deriva,
empujado por el gran viento,

un ángel canoso, caído del cielo,
que busca sus alas ahora.

POEMA DEL POEMA

El poema possiblement serà
una mort sempre sojornada,

un pomer que floreix cada dia
sense que mai no pugues veure els seus fruits,

una mortalla que cobreix a algú
i que no se sap si el mantindrà calent,

una barca que flota a la deriva,
empentada per un fort vent,

un àngel canut, caigut dels cels,
que busca les seues ales ara.
 

OCTAVIO PAZ: PIEDRA DE SOL/PIATRĂ DE SOARE (fragment tradus în limba română)

PIEDRA DE SOL
 
La treizième revient...c'est encor la première;
et c'est toujours la seule-ou c'est le seul moment;
car es-tu reine, ô toi, la première ou dernière?
es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant?
Gérard de Nerval (Arthémis)

un sauce de cristal, un chopo de agua,
un alto surtidor que el viento arquea,
un árbol bien plantado mas danzante,
un caminar de río que se curva,
avanza, retrocede, da un rodeo
y llega siempre:
                                  un caminar tranquilo
de estrella o primavera sin premura,
agua que con los párpados cerrados
mana toda la noche profecías,
unánime presencia en oleaje,
ola tras ola hasta cubrirlo todo,
verde soberanía sin ocaso
como el deslumbramiento de las alas
cuando se abren en mitad del cielo,

un caminar entre las espesuras
de los días futuros y el aciago
fulgor de la desdicha como un ave
petrificando el bosque con su canto
y las felicidades inminentes
entre las ramas que se desvanecen,
horas de luz que pican ya los pájaros,
presagios que se escapan de la mano,

una presencia como un canto súbito,
como el viento cantando en el incendio,
una mirada que sostiene en vilo
al mundo con sus mares y sus montes,
cuerpo de luz filtrado por un ágata,
piernas de luz, vientre de luz, bahías,
roca solar, cuerpo color de nube,
color de día rápido que salta,
la hora centellea y tiene cuerpo,
el mundo ya es visible por tu cuerpo,
es transparente por tu transparencia,

voy entre galerías de sonidos,
fluyo entre las presencias resonantes,
voy por las transparencias como un ciego,
un reflejo me borra, nazco en otro,
oh bosque de pilares encantados,
bajo los arcos de la luz penetro
los corredores de un otoño diáfano,

voy por tu cuerpo como por el mundo,
tu vientre es una plaza soleada,
tus pechos dos iglesias donde oficia
la sangre sus misterios paralelos,
mis miradas te cubren como yedra,
eres una ciudad que el mar asedia,
una muralla que la luz divide
en dos mitades de color durazno,
un paraje de sal, rocas y pájaros
bajo la ley del mediodía absorto,

vestida del color de mis deseos
como mi pensamiento vas desnuda,
voy por tus ojos como por el agua,
los tigres beben sueño de esos ojos,
el colibrí se quema en esas llamas,
voy por tu frente como por la luna,
como la nube por tu pensamiento,
voy por tu vientre como por tus sueños,

tu falda de maíz ondula y canta,
tu falda de cristal, tu falda de agua,
tus labios, tus cabellos, tus miradas,
toda la noche llueves, todo el día
abres mi pecho con tus dedos de agua,
cierras mis ojos con tu boca de agua,
sobre mis huesos llueves, en mi pecho
hunde raíces de agua un árbol líquido,

voy por tu talle como por un río,
voy por tu cuerpo como por un bosque,
como por un sendero en la montaña
que en un abismo brusco se termina
voy por tus pensamientos afilados
y a la salida de tu blanca frente
mi sombra despeñada se destroza,
recojo mis fragmentos uno a uno
y prosigo sin cuerpo, busco a tientas,

corredores sin fin de la memoria,
puertas abiertas a un salón vacío
donde se pudren todos lo veranos,
las joyas de la sed arden al fondo,
rostro desvanecido al recordarlo,
mano que se deshace si la toco,
cabelleras de arañas en tumulto
sobre sonrisas de hace muchos años,

a la salida de mi frente busco,
busco sin encontrar, busco un instante,
un rostro de relámpago y tormenta
corriendo entre los árboles nocturnos,
rostro de lluvia en un jardín a obscuras,
agua tenaz que fluye a mi costado,

busco sin encontrar, escribo a solas,
no hay nadie, cae el día, cae el año,
caigo en el instante, caigo al fondo,
invisible camino sobre espejos
que repiten mi imagen destrozada,
piso días, instantes caminados,
piso los pensamientos de mi sombra,
piso mi sombra en busca de un instante,

busco una fecha viva como un pájaro,
busco el sol de las cinco de la tarde
templado por los muros de tezontle:
la hora maduraba sus racimos
y al abrirse salían las muchachas
de su entraña rosada y se esparcían
por los patios de piedra del colegio,
alta como el otoño caminaba
envuelta por la luz bajo la arcada
y el espacio al ceñirla la vestía
de un piel más dorada y transparente,

tigre color de luz, pardo venado
por los alrededores de la noche,
entrevista muchacha reclinada
en los balcones verdes de la lluvia,
adolescente rostro innumerable,
he olvidado tu nombre, Melusina,
Laura, Isabel, Perséfona, María,
tienes todos los rostros y ninguno,
eres todas las horas y ninguna,
te pareces al árbol y a la nube,
eres todos los pájaros y un astro,
te pareces al filo de la espada
y a la copa de sangre del verdugo,
yedra que avanza, envuelve y desarraiga
al alma y la divide de sí misma,

escritura de fuego sobre el jade,
grieta en la roca, reina de serpientes,
columna de vapor, fuente en la peña,
circo lunar, peñasco de las águilas,
grano de anís, espina diminuta
y mortal que da penas inmortales,
pastora de los valles submarinos
y guardiana del valle de los muertos,
liana que cuelga del cantil del vértigo,
enredadera, planta venenosa,
flor de resurrección, uva de vida,
señora de la flauta y del relámpago,
terraza del jazmín, sal en la herida,
ramo de rosas para el fusilado,
nieve en agosto, luna del patíbulo,
escritura del mar sobre el basalto,
escritura del viento en el desierto,
testamento del sol, granada, espiga,

rostro de llamas, rostro devorado,
adolescente rostro perseguido
años fantasmas, días circulares
que dan al mismo patio, al mismo muro,
arde el instante y son un solo rostro
los sucesivos rostros de la llama,
todos los nombres son un solo nombre
todos los rostros son un solo rostro,
todos los siglos son un solo instante
y por todos los siglos de los siglos
cierra el paso al futuro un par de ojos,

no hay nada frente a mí, sólo un instante
rescatado esta noche, contra un sueño
de ayuntadas imágenes soñado,
duramente esculpido contra el sueño,
arrancado a la nada de esta noche,
a pulso levantado letra a letra,
mientras afuera el tiempo se desboca
y golpea las puertas de mi alma
el mundo con su horario carnicero,

sólo un instante mientras las ciudades,
los nombres, lo sabores, lo vivido,
se desmoronan en mi frente ciega,
mientras la pesadumbre de la noche
mi pensamiento humilla y mi esqueleto,
y mi sangre camina más despacio
y mis dientes se aflojan y mis ojos
se nublan y los días y los años
sus horrores vacíos acumulan,

mientras el tiempo cierra su abanico
y no hay nada detrás de sus imágenes
el instante se abisma y sobrenada
rodeado de muerte, amenazado
por la noche y su lúgubre bostezo,
amenazado por la algarabía
de la muerte vivaz y enmascarada
el instante se abisma y se penetra,
como un puño se cierra, como un fruto
que madura hacia dentro de sí mismo
y a sí mismo se bebe y se derrama
el instante translúcido se cierra
y madura hacia dentro, echa raíces,
crece dentro de mí, me ocupa todo,
me expulsa su follaje delirante,
mis pensamientos sólo son su pájaros,
su mercurio circula por mis venas,
árbol mental, frutos sabor de tiempo,

oh vida por vivir y ya vivida,
tiempo que vuelve en una marejada
y se retira sin volver el rostro,
lo que pasó no fue pero está siendo
y silenciosamente desemboca
en otro instante que se desvanece:

frente a la tarde de salitre y piedra
armada de navajas invisibles
una roja escritura indescifrable
escribes en mi piel y esas heridas
como un traje de llamas me recubren,
ardo sin consumirme, busco el agua
y en tus ojos no hay agua, son de piedra,
y tus pechos, tu vientre, tus caderas
son de piedra, tu boca sabe a polvo,
tu boca sabe a tiempo emponzoñado,
tu cuerpo sabe a pozo sin salida,
pasadizo de espejos que repiten
los ojos del sediento, pasadizo
que vuelve siempre al punto de partida,
y tú me llevas ciego de la mano
por esas galerías obstinadas
hacia el centro del círculo y te yergues
como un fulgor que se congela en hacha,
como luz que desuella, fascinante
como el cadalso para el condenado,
flexible como el látigo y esbelta
como un arma gemela de la luna,
y tus palabras afiladas cavan
mi pecho y me despueblan y vacían,
uno a uno me arrancas los recuerdos,
he olvidado mi nombre, mis amigos
gruñen entre los cerdos o se pudren
comidos por el sol en un barranco...


PIATRĂ DE SOARE
      
La treizième revient...c'est encor la première;
et c'est toujours la seule-ou c'est le seul moment;
car es-tu reine, ô toi, la première ou dernière?
es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant?
Gérard de Nerval (Arthémis)

o salcie de cristal, un plop de apă,
un gheizer înalt pe care vântul îl arcuiește,
un copac bine plantat ce se leagănă,
cursul unui râu ce cotește,
curge la vale, revine, face un ocol
și ajunge mereu la timp:
            un parcurs liniștit

de stea sau o primăvară domoală,
apă care face toată noaptea profeții
cu pleoapele lăsate în jos,
prezență unanimă în resac,
val după val până acoperă totul,
verde domeniu fără apus
cum ar fi strălucirea aripilor
când se deschid în mijlocul cerului,

o plimbare printre arbuștii
ziilelor viitoare și sinistra
sclipire a nenorocului ca o pasăre
pietrificând o pădure cu ciripitul ei
și fericirile apropiate
printre ramurile ce își pierd culoarea,
ore de lumină pe care iată le ciugulesc păsările,
prevestiri ce scapă privirilor,

o apariție ca un cântec neașteptat,
ca vântul ce cântă în focul devastator,
o privire ce sprijină în aer
pământul cu mările sale și munții săi,
corp de lumină filtrat de o agată,
picioare de lumină, burtă de lumină, golfuri
rocă solară, corp de culoarea norilor,
lumea se vede iată prin corpul tău,
e transparentă prin diafanitatea ta,

intru în galerii de sunete,
plutesc printre prezențe pline de rezonanță,
trec prin transparențe ca un orb,
o reflecatre mă suprimă, nasc în alta,
o pădure de piloni încântați,
pe dedesubtul arcurilor de lumină străbat
culoarele unei toamne diafane,

trec prin trupul tău ca prin lume,
burta ta e un loc luminos,
sânii tăi sunt două biserici unde sângele
își spune misterele sale paralele,
privirile mele te acoperă ca iedera,
ești un oraș pe care îl asediază marea,
un zid pe care îl desparte lumina
în două jumătăți de culoarea piersicii,
un câmp de sare, roci și păsări
aflate sub legea amiezii narcisiace,

prinsă în culoarea visurilor mele,
pășești despuiată ca gându-mi,
plutesc pe retina ta ca pe o apă,
tigrii beau apa acestor ochi,
pasărea colibri arde în flăcările lor,
pe fruntea ta trec ca pe lună,
ca un nor prin cugetul tău,
merg pe burta ta ca printre vise,

fusta ta de cucuruz se ondulează și cântă,
fusta ta de cristal, fusta ta de apă,
buzele tale, părul tău, privirile tale,
toată noaptea plouă cu tine, toată ziua
îmi deschizi pieptul cu degetele tale de apă,
îmi închizi ochii cu gura ta de apă,
picuri peste oasele mele, în peptu-mi
sloboade raze de apă un arbore lichid,

merg pe talia ta ca pe un râu,
merg pe corpul tău ca printr-o pădure,
ca pe o cărare în sus, pe un munte
ce sfârșește brusc într-un abis,
merg prin gândurile tale ascuțite
și la ieșirea de pe fruntea ta albă
umbra mea cea grăbită se sparge,
îmi adun fragmentele, unul câte unul,
și plec fără corp, caut prin întuneric,

culoare nesfârșită a memoriei,
porți deschise într-o încăpere goală
unde toți putrezesc când vin verile,
nestematele setei ard în adânc,
chipul șters de atâta amintire,
mână ce se sfarmă dacă o ating,
moțuri de păianjeni se adună cu zgomot
peste surâsuri uitate cu mulți ani în urmă,

la ieșirea de pe fruntea mea caut,
caut fără a afla, caut o clipă,
un chip de fulger și furtună
intrând printre arborii nopții,
chip de ploaie într-o grădină prin întuneric,
apă mare ce curge prin preajma mea,

caut fără să găsesc, scriu în singurătate,
nu-i nimeni, ziua se trece, anul se perindă,
cad în clipită, cad până în adânc,
pășesc invizibil pe oglinzi
ce repetă imaginea mea desfăcută,
calc pe zile, clipe călcate în picioare,
calc pe gândurile umbrei mele,
îmi calc umbra în căutarea unei clipe,

caut data unei zile vie ca pe o pasăre,
caut soarele de la ora cinci seara
topit pe zidurile de cenușă vulcanică:
ora își cocea ciorchinii
și când era gata coaptă ieșeau copilele
din lăuntrul ei înrourat și se împrăștiau
prin curțile de piatră ale colegiului,
înaltă ca toamna mergea 
pe sub gang înfășurată în lumină 
și spațiul înconjurând-o o îmbrăca
într-o piele mult prea aurită și transparentă,

tigrule luminos, vietate obscură vânată
prin preajma nopții,
întreabă copila sprijinită
de balcoanele verzi ale ploii,
chip adolescentin fără de număr,
am uitat numele tău, Melusina,
Laura, Izabela, Persefona, Maria,
îți aparțin toate chipurile și niciunul dintre ele,
ești toate orele și niciuna dintre ele,
te asemeni arborelui și norului,
ești toate păsările luate împreună și un astru,
ești asemenea tăișului sabiei
și pocalului de vin al călăului,
iederă ce se ridică, înfășură și smulge
sufletul și îl îndepărtează de la sine,

scriitură de foc aplicată pe jadeit,
crăpătură în piatră, regină peste șerpi,
coloană de aburi, izvor în piatră brută,
cerc lunar, stâncă a vulturilor,
semință de anason, spin micuț
și mortal ce face necazuri nemuritorilor,
liană ce atârnă de marginea viiturii,
plantă agățătoare, plantă otrăvitoare,
floarea resurecției, poamele vieții,
doamna flautului și a fulgerului,
terasă de jasmin, sare pusă pe rană,
buchet de trandafir pentru cel împușcat,
zăpadă în august,  lună de pe eșafod,
scrisul mării pe bazalt,
scrisul vântului în pustiu,
testamentul soarelui, rodie, spic,

chip de flăcări, chip devorat,
chip adolescentin urmărit
de anii fantasmă, zile care fac cercuri
și ajung în aceiași curte, în acelaș perete,
arde momentul și sunt un unic chip,
chipurile succesive ale flăcării,
toate numele sunt un singur nume,
toate chipurile sunt un singur chip,
toate veacurile sunt o singură clipă
și peste toate secolele secolelor
doi ochi opresc pașii viitorului,

nimic nu îmi stă în cale, doar o clipă
salvată noaptea trecută de la un vis
cu imagini îngemănate visat,
sculptat cu putere pe profilul visului,
smuls din nimicul acestei nopți,
cu pulsul crescând  bucată cu bucată,
pe când vremea de afară se strică
și-mi lovește porțile sufletului,
lumea cu orarul ei de măcelar,

doar o clipă atât cât orașele,
numele, miresmele, tot ce s-a trăit,
se prăvală pe a mea frunte oarbă,
între timp întristarea nopții
îmi umilește gândul și scheletul,
iar sângele meu curge mai încet
și dinții mei se clatină și ochii mei
se înnourează și zilele și anii
adună ororile lor goale pe dinăuntru,

atât cât timpul își închide evantaiul
și nu e nimic după a sale imagini,
clipa se scufundă în gol și înoată
înconjurată de moarte, amemnințată
în toiul nopții și căscatul ei lugubru,
amenințată de forfota
morții vivace și deghizate,
clipa se scufundă și se întrepătrunde,
ca un pumn se strânge, ca un fruct
ce se coace pe dinăuntru său
și se alăptează din sine și se surpă
clipa translucidă, se închide
și se coace  pe dinăuntru, scoate rădăcini,
crește înăuntru-mi, îmi ocupă totul,
mă expulzează frunzișul său delirant,
gâdurile-mi sunt doar păsările sale,
mercurul ei îmi circulă prin vene,
arbore mintal, fructe cu aromă de timp,

ah, viață de trăit și trăită deja,
timp ce revine într-un resac
și se retrage fără să întoarcă fața,
ce s-a întâmplat nu a fost ci continuă să fie
și foarte tăcut se scurge
în altă clipă ce se topește:

înaintea srerii de salpetru și piatră
oști de cuțite invizibile,
un scris roșu și indescifrabil
aplici pe pielea mea și aceste răni
ca o haină de flăcări mă acoperă,
ard fără să mă consum cu totul, caut apă
și în ochii tăi nu este apă, sunt de piatră
și sânii tăi, și burta ta, coapsele tale
sunt de piatră, gura ta miroase a praf,
gura ta miroase a timp înveninat,
corpul tău miroase a sondă fără ieșire,
culoar de oglinzi care repetă
ochii celul însetat, culoar
ce revine mereu la punctul de pornire,
și tu mă porți de mână ca pe un orb
prin aceste galerii refractare
spre centrul cercului și te ridici
ca o licărire ce îngheață în secure,
ca o lumină ce se se dezbracă, fascinantă,
ca eșafodul pentru cel condamnat,
flexibil ca biciul și zveltă
ca o armă geamănă celei cu lunetă,
și cuvintele tale ascuțite taie
în pieptul meu și mă lasă singur, mă pustiesc,
îmi scoți câte pe una amintirile,
mi-am uitat numele, prietenii
grohăiesc printre porci sau putrezesc
înfulecați de soare într-o văgăună...

SUPOZIȚIE/SUPOSICIÓN/SUPOSICIÓ (trad. al catalán por Pere Bessó)

SUPOZIȚIE

Rămâne să credem
că morții noștri s-au dus
pe cele mai lungi drumuri posibile
fiindcă nu-i vedem nici măcar în vise 

SUPOSICIÓN

Nos queda creer que
nuestros muertos se han ido
por los más largos de los caminos
porque ya no los vemos ni siquiera en los sueños
 

SUPOSICIÓ

Només ens resta creure
que els nostres morts se n’anaren
pels camins més llargs que podien
car vet ací que no els veiem ni en somnis

 

 *Querido André: El tema de la presencia/ausencia de los muertos –y más los queridos- está en nuestro imaginario profundo. Y mucho más cuando se acercan las fiestas y efemérides de la infancia. Ellos forman parte de nuestros paraísos perdidos y de nuestras renuncias. Los sueños son nuestra religión íntima, nuestro ligazón, nuestra puerta abierta a su regreso. No es, pues, de extrañar tu querencia y lamento.

Te deseo una íntima unión, aquí y allá, con los tuyos, amigo mío. Craciun fericit! Un abrazo.

Pere Bessó

Poema de FERNANDO PESSOA traducido al rumano

 

***

Desde la ventana más alta de mi casa,
con un pañuelo blanco digo adiós
a mis versos, que viajan hacia la humanidad.
Y no estoy alegre ni triste.
Ése es el destino de los versos.
(...)
¿Quién sabe quién los leerá?
¿Quién sabe a qué manos irán?

Flor, me cogió el destino para los ojos.
Árbol, me arrancaron los frutos para las bocas.
Río, el destino de mi agua era no quedarse en mí.
Me resigno y me siento casi alegre,
casi tan alegre como quien se cansa de estar triste.

***
De la geamul cel mai înalt al casei mele,
fluturând o batistă albă, zic adio  
versurilor mele, ce plutesc către lume.
Și nu sunt nici vesel, nici trist.
Aceasta e soarta versurilor.
(...)
Cine știe cine le va citi?
Cine știe în ce mâini vor ajunge?

Floare, mi-a luat destinul pentru ochi.
Arbore, mi-au rupt fructele pentru guri.
Râu, destinul apei mele era să nu rămână în mine.
Mă resemnezi și mă simt aproape bucuros, 
aproape atât de bucuros cât cine se obosește să fie trist.

Poema de PERFECTO HERRERA traducido al rumano

ESPINOS

Observad el espino,
miradlo; crece hirsuto y desplegado
arañando el mismo aire.

Signo de todo símbolo terral,
si florece, restalla en amarillo,
pálida brillantez de todo lo oscuro,
sueño vivo de todo pétreo corazón
donde lo inerte alcanza el cénit
de cuanta luz surgió de toda sombra
para enterrarse, efímera y solaz,
a los mismo espacios de la tarde.

Observad el espino,
garra de piedra al cielo,
expresión del celeste del desierto,
en que, telúrica y carnal,
se muestra el alma expuesta
de las indálicas deidades del .

Observad y mirad
la desgarrada soledad
del último silencio.

SPINI

Obsrervați spinul,
priviți-l; crește butucănos și alandala
rănind chiar și aerul.

Semn a tot ce-i simbol pământesc,
înflorește, răbufnește în galben,
palidă strălucire a tot ce e întunecat,
vis viu a tot ce înseamnă inimă dură
unde nemișcarea atinge zenitul
de atâta lumină cât a izvorât din toată umbra
pentru a se ascunde, efemeră și liberă,
în însăși spațiile serii.

Observați spinul,
ghiară de piatră îndreptată spre cer,
expresiune cerească a pustiului,
în care, teluric și carnal,
apare sufletul expus
de zeitățile indalice ale curcubeului.

Observați și priviți
singurătatea ferfenițată
a ultimei tăceri.

POEMUL PÂINII/EL POEMA DEL PAN/El POEMA DEL PA (trad. al catalán por Pere Bessó)

POEMUL PÂINII

Nu, nimic nu se întâmplă atât de simplu
cum pare să fie la prima vedere.

Pâinea noastră nu are formă rotungită 
sau dreptunghiulară, ea nu se obține prin furt
sau cerșind-o de la altcineva, deși e percepută
drept bună doar pentru alimentație.

Pâinea este un câmp incandescent 
unde se termină drumurile noastre tranzitorii.

După dânsa nu se aleargă cu tot tribul
ca și când ar fi un vânat de pe timpurile preistorice,
la ea se ajunge încet, cu multă înțelepciune,
pănă când i se aprind și se scutură flăcările spicelor.

EL POEMA DEL PAN

No, nada sucede tan fácil
como parece a primera vista.

Nuestro pan no tiene forma redondeada,
o cuadriculada, no se gana robándolo
o pidiéndoselo a alguien, aunque es algo percibido 
como bueno solo para la alimentación.

El pan es un campo incandescente 
donde acaban nuestros caminos transitorios.

Detrás de él no se corre con toda el tribu
como si fuera un venado de los tiempos prehistóricos:
a él se llega lentamente, con mucha sabiduría, 
hasta que se encienden y sacuden las llamas de sus espigas.

El POEMA DEL  PA

No, res no s’esdevé tan senzill
com sembla a primera vista.

El pa nostre no té forma arredonida
o rectangular, ell no s’obté del furt
o demanant-li’l a algú, per bé que es percep
realment bo només com a aliment.

El pa és un camp incandescent
on s’acaben els nostres camins transitoris.

Després de la dansa no se corre amb tota la tribu
darrere d’ell com si fóra caça dels temps prehistòrics,
a ell s’arriba a poc a poc, amb molt enteniment,
fins que s’encenen i es sacsen les flames de les seues espigues.

*Querido Andrei: Un poema precioso y a caballo de la ternura y el trasfondo de la Humanidad. Un punto sin embargo, bíblico y transcendente se halla en estos dos versos hermosísimos:

 

‘Pâinea este un câmp incandescent

unde se termină drumurile noastre tranzitorii.’

 

Y es que, si bien lo pensamos, el pan es, en esencia,  forma parte –símbolo, metáfora, realidad- de la transubstanciación de la divinidad.

Poema del libro Poemas Pájaros de Anamaria Mayol

Imagen Matt Manley Poema del libro Poemas Pájaros de Anamaria Mayol 2007

MI CASA
 
Mi casa se ha poblado
de pájaros que cantan
 
llueven de sus paredes
las voces y los tiempos

aloja en sus rincones
aromas de mis hijos

y en los fuegos
que enciendo
arden mis propios sueños

Mi casa se ha poblado
de pájaros y fuegos.

 

CASA MEA

Casa mea s-a umplut 
cu păsări care cântă

plouă din pereții ei
vocile și vremurile

adăpostește
în ungherele sale
miresmele fiilor mei

și în focurile
ce le aprind
îmi ard propriile visuri

Casa mea s-a umplut
de păsări și focuri

PUNȚI ROMANICE/PUENTES ROMANOS/PONTS ROMÀNICS (trad. al catalán por Pere Bessó)

PUNȚI ROMANICE

Nimic bun de împărțit cu cineva,
nu am nimic deosebit acum, prieteni,
poate doar drumurile ce mi se ivesc
de sub picioare, punțile romanice
peste care trec, despărțite de apă
printr-o simplă zvâcnire de aripă.

PUENTES ROMANOS

Nada bueno que merece compartir,
nada raro llevo conmigo ahora, amigos,
puede que solo los caminos que me salen
debajo de los pies, los puentes romanos
que paso por encima, separados del agua
por un simple aleteo de pájaro.

PONTS ROMÀNICS

Res bo a compartir amb ningú,
no tinc res especial ara, amics,
potser només els camins que m’ixen
davall dels peus, els ponts romans
que per damunt passe, despartits de les aigües
per un simple batec d’ala.

MANO ABIERTA de André Cruchaga traducido al rumano (traducción al catalán Pere Bessó)

 MANO ABIERTA
Al poeta Andrei Langa, con la gratitud de la tinta

el tiempo no está a nuestra medida…
LOUIS ARAGON

Las sombras que tú creas no tienen derecho a la noche.
PAUL ELUARD

la mano abierta del reloj en los meses de invierno del poema sacamos del tiempo los molinos de la melancolía para que esté despejado el camino de las palabras: para nosotros los poetas los otros tiempos de la luz el alhelí del poema que canta la vida y la palabra en el dintel de sol y no en las manos de anticuarios ahí reside la fuerza de los párpados en medio del conglomerado de las estrellas florece el pecho de girasoles verdes en tu mano anclada en el poema el sombrero del pájaro retenido en el cuenco de la tinta posesa de las manos canta enternece el viento en el fuego del poyetón del bosque la sombra oval de los hemisferios de la voz y ese abrir el bolsillo sin egolatrías el poema siempre es un fluir en los despojos del Edén: nos grita el infierno furioso entre túneles y ergástulas entre esas adivinaciones de la posmodernidad que nos acecha con el vómito de las aceras y los burdeles y también los brazos no explorados de los ríos la ruleta rusa de la sangre de los telares la estación de un almácigo picoteado por los zapatos del suicida entretanto hacemos un filme de las espigas mientras escribimos en la joroba de la oscuridad de las carretas del cielo lo que queda del rompeolas de las fotografías es el caracol del poema los lavamanos destrozados de la geografía el futuro que quiere suicidarse al primer segundo de ceniza los poetas sabemos cómo y cuándo incinerar la poesía deformarla sajarla quitarle las pústulas morderle los encaje de la sintaxis hacer girar las hélices de las estrellas caducas prematuramente los poetas sabemos que el día no cicatriza sus heridas en la garganta ni en los cerillos del foco del éxtasis ni en el frío oculto en el pasamontañas del tiempo: los poetas sabemos estrangular los grises cuando ya se volvieron un fastidio ahorcar las ventanas quemar los bolsillos diminutos de los centavos y hasta sollozar en una tarde sin puentes sin ríos desnudos como las aguas del mar en la celosía de las alas con las manos abiertas siempre es posible volver a gemir en el goteo del cierzo y hacer de los minutos un balcón de vértigos y sobre los paraguas mordidos de la noche un techo de botellas tropicales —Vos ya lo sabés poeta: un poema escrito al mediodía es una furia en la noche la muerte se cobija con la saliva del alma todo instante es una rama fugaz de contrarios no hablo claro del teorema del abismo sino de los filos del desvarío del poema de la eterna sinalefa disfraza de caricia o del rumor que siempre subvierte los jardines vos lo sabés poeta: siempre estamos registrando los extravíos del tiempo los eructos de la luna y el bosque de las aceras que gime frente a nuestros ojos así da fe el poeta del hollín del fuego de las poleas de sus soledades…
Barataria, 17.XII.2012
 

MÀ OBERTA 
Al poeta Andrei Langa, con la gratitud de la tinta

el tiempo no está a nuestra medida… 
LOUIS ARAGON 

Las sombras que tú creas no tienen derecho a la noche. 
PAUL ELUARD

 

la mà oberta del rellotge en els mesos d’hivern del poema traiem del temps els molins de la malenconia perquè estiga lliure el camí de les paraules: per a nosaltres els poetes els altres temps de la llum la viola del poema que canta la vida i la paraula en la llinda de sol i no en les mans d’antiquaris ací resideix la força de les parpelles enmig del conglomerat dels estels floreix el pit de gira-sols verds en la teua mà ancorada en el poema el capell de l’ocell retingut en el cossí de la tinta possessa de les mans canta entendreix el vent en el foc del pedrís del bosc l’ombra oval dels hemisferis de la veu i aqueix obrir la butxaca sense egolatries el poema sempre és un fluir en les despulles de l’Edén: ens crida l’infern furiós entre túnels i ergàstules entre aqueixes endivinacions de la postmodernitat que ens aguaita amb el vòmit de les voravies i els bordells i també els braços no explorats dels rius la ruleta rusa de la sang dels telers l’estació d’un màstic picotejat per les sabates del suïcida mentre fem un film de les espigues mentre escrivim en la gíbia de la foscor de les carretes del cel el que resta de l’escullera de les fotografies és el caragol del poema els llavem destrossats de la geografia el futur que vol suïcidar-se al primer segon de cendra els poetes sabem com i quan incinerar la poesia deformar-la tallar-la llevar-li les pústules mossegar-li els encaixos de la sintaxi fer girar les hèlices de les estrelles caduques prematurament els poetes sabem que el dia no cicatritza les seues ferides en la gola ni en els llumins del foc de l’èxtasi ni en el fred ocult en el passamuntanyes del temps: els poetes sabem escanyar els grisos quan ja es tornaren un enuig penjar les finestres cremar les butxaques diminutes dels cèntims i fins i tot sanglotar en una vesprada sense ponts sense rius nus com les aigües del mar en la gelosia de les ales amb les mans obertes sempre és possible tornar a gemegar en el goteig del cerç i fer dels minuts un balcó de vertigens i sobre els paraigües mossegats de la nit un sostre de botelles tropicals —Tu ja ho saps poeta: un poema escrit al migdia és una fúria en la nit la mort s’arrecera amb la saliva de l’ànima tot instant és una branca fugaç de contraris no parle clar del teorema de l’abisme sinó dels fils del desvari del poema de l’eterna sinalefa disfressada de carícia o de la remor que sempre subverteix els jardins tu ho saps poeta: sempre estem registrant les descaminades del temps els eructes de la lluna i el bosc de les voravies que gemega davant dels nostres ulls així dóna fe el poeta del sutge del foc de les corrioles de les seues soledats…

Baratària, 17.XII.2012

MÂNĂ DESCHISĂ
Poetului Andrei Langa, cu recunoștința cernelii

timpul nu e pe măsura noastră...
LOUIS ARAGON

Umbrele făcute de tine nu au dreptul să ajungă până la noapte.
PAUL ELUARD

MÂNĂ DESCHISĂ

mâna deschisă a ceasului în lunile de iarnă ale poemului scoatem dinlăuntrul timpului pietrele de râșnit ale melancoliei pentru a lăsa deschis drumul cuvintelor: pentru noi poeții sunt alte vremi de lumină micsandra poemului ce cântă viața cuvântului în pragul soarelui și nu între mâinile anticvarilor aici stă puterea pleoapelor în mijlocul conglomeratului de stele înfloresc sânii florii-soarelelui abia răsărite în mâna ta ancorată în poem umbrela păsării oprite în golul de cerneală posedată de mâini cântă potolește vântul cu focul din solitudinea pădurii umbra ovală a emisferelor vocii și astă dărnicie fără pic de egolatrie poemul e mereu un șuvoi curat prin molozul Edenului: strigă la noi infernul furios de prin tuneluri și temnițe de printre aceste preziceri ale postmodernității ce ne urmărește cu voma de pe trotuare și lupanare și deasemenea brațele neexplorate ale râurilor ruleta rusească a sângelui scurs din războaiele de țesut anotimpul unui almácigo jupuit de cizmele sinucigașului între timp facem un film a spicelor când scriem pe forma confuză a întunericului carurilor cerești ceea ce rămâne din digurile fotografiilor e melcul poemului le spălăm distruși de geografie viitorul ce vrea să se sinucidă în prima secundă de cenușă noi poeții știm cum și când să incinerăm poezia deformată să o secționăm să-i aruncăm furunculele să-i mușcăm articulațiile sintaxei să facem așa ca să i se rotească elicele stelelor dispărute prematur noi poeții știm că ziua nu-și cicacitrizează rănile în gâtlej nici în chibriturile de fosfor ale extazului nici în frigul ascuns în gluga timpului: noi poeții știm să strangulăm vânturile reci când acestea iată s-au transformat într-un chin să spânzurăm geamurile să ardem buzunarele mici ale centimelor și chiar să lăcrimăm în una din seri fără punți fără râuri despuiate precum apele mării în gelozia aripilor cu mâinile deschise e ușor să începi să gemi în rafalele scurte ale vântului de nord și să faci din minute un balcon pentru a avea amețeli și să tragi deasupra umbrelelor un acoperiș din butelii tropicale - Tu știi asta poete: un poem scris la amiază devine un resentiment în noapte moartea se acoperă încontinuu cu saliva sufletului e o ramificație efemeră de idei contradictorii nu zic direct despre teoria abisului ci despre limitele delirului poemului despre eterna eufonie mascată de alint sau de foșnetul care mereu agită grădinile tu știi asta poete: mereu înregistrăm devierile timpului erupțiile lunii și pădurea de pe trotuare ce geme înaintea ochilor noștri așa inspiră încredere poetul scrumului din focul scripetelui singurătăților sale...

GENE/PESTAÑAS/PESTANYES

GENE

Te uită prin ochii rocoși cum umflă vântul
pânzele sparte ale plopului, pline de crengi.

Gerul înțepenește carnea cea crudă,
gata e să se prăvale trupul din lemn.

Mâinile împreunate, vânt printre degete
trece, șuieră a nepăsare, păsări s-au dus.

Zăpadă pe genele ochilor întredeschiși:
cine să le scuture acum?

PESTAÑAS

Mira por los ojos rocosos cómo sopla el viento
en las velas del álamo, llenas de ramas.

El frío hace rígida la carne fresca,
ya está por caerse el cuerpo de leña.

Las manos juntas, el viento pasa entre los dedos
silbando indiferente, se han ido los pájaros,

Nieve por las pestañas de los ojos medio abiertos:
¿quién va a sacudirlas ahora?

PESTANYES

Mira pels ulls rocosos com bufa el vent

les teles trencades de l’àlber, plenes de branques.

El fred congela la carn crua,

a punt és d’abatre’s el cos de fusta.

Les mans juntes, el vent pels dits

passa, xiula indolent, els ocells fugiren.

Neu a les parpelles dels ulls entreoberts:

qui les sacsarà ara?

(trad. al catalán por Pere Bessó)

DÍAS/ZILE de SOFÍA RODRÍGUEZ GARCÍA

(foto escogida de su blog MUSAS DE LUNA)

DÍAS 

Despoja mi desesperación
salvo que aumente una dicha
un solo motivo
para reventar cargada

Suprímeme sus plasmas
por cabeza sin salpicar

En el baño
quiero que me ames
llamas de canillas
horas de un día
desatinadas
contenidas

¿Y que ves?
el rastro en la manta
la ceniza pinta dedos
el aullido de un libro
en tus historias de rumbos

Qué sentido tiene
quedarme en ese rincón
escondida como estruendo de tierra
si ese mar camina lejos
si las linternas solo arrollan
como luciérnagas espantadas

Agudiza con el sol
fuera de persianas
me extraen en un calor
que no soporto

Las gotas del sudor
de una fiebre
lamentan mi cuerpo

Ya he caído
en un tanque de agua
quebrado
garrafal medida

ZILE

Scoate din mine disperarea
măcar pentru a augmenta o plăcere
un singur motiv
ca să detoneze încărcătura

Înăbușă-mi plasmele ei
pe rând fără a împroșca în jur

În baie
vreu să mă iubești
flăcările coapsei
orele zilei
fără de ordine
reținute

Și ce vezi?
chipul pe plapumă
degetele din cenușă
urletul unei cărți
în istoriile tale despre rute

Ce rost are
să rămân în acest ungher
ascunsă ca scrâșnetul de pământ
dacă această mare călătorește departe
dacă lumina lanternele abia se împrăștie
ca licuricii înfricoșați

Recidivează odată cu razele soarelui
de partea cealaltă a persienelor
mă dă într-o ferbințeală
pe care nu o suport

Picăturile de sudoare
ale unei fiebre
îmi plâng corpul

Am căzut iată
într-un bazin cu apă
deznivelat
măsură maximă

Poema de PERE BESSÓ

ELS VERSOS NO NASCUTS

Die Flamme des heiße Geistes nährt heute ein gewaltiger Schmerz
Georg Trakl

La llum del cresol s’adorm en la roca
L’ombra desnonada del somni del poeta
Solca les cendres del riu que mediten les aigües

(de La mort del pare, 2012)

LOS VERSOS NO NACIDOS

Die Flamme des heiße Geistes nährt heute ein gewaltiger Schmerz*
Georg Trakl

La luz del candil se adormece en la roca
La sombra desahuciada del sueño del poeta
Surca las cenizas del río que meditan las aguas

*la llama ardiente del espíritu se nutre ahora de un dolor más potente

VERSURI NENĂSCUTE

Die Flamme des heiße Geistes nährt heute ein gewaltiger Schmerz*
Georg Trakl

Lumina candelei adoarme în piatră
Umbra  izgonită din visul poetului
Brăzdează cenușa râului în care apele meditează

*flacăra arzândă a spiritului se înfruptă acum dintr-o durere mai mare

PAUL ELUARD traducido al rumano

 

 –TÚ LA ÚNICA- 


Tú la única y escucho las hierbas de tu risa
A ti te arrebata tu cabeza
Y desde lo alto de los peligros de muerte
Bajo los globos enmarañados bajo la lluvia de los valles
Bajo la pesada luz bajo el cielo de tierra
Tú engendras la caída
Los pájaros ya no son refugio suficiente
Ni la pereza ni la fatiga
El recuerdo de los bosques y los arroyos frágiles
En la mañana de los caprichos
En la mañana de las caricias visibles
En la clara mañana de la ausencia la caída

Las barcas de tus ojos se extravían
En el encaje de las desapariciones
El abismo es revelado que los otros lo extingan
Las sombras que tú creas no tienen derecho a la noche.

(De El amor, la poesía)
 
-TU CEA NEASEMUITĂ-
 
Tu cea neasemuită ascult iarba buzelor tale
Ție ți se smulge creștetul
Și din înalturile tulburi ale morții
Sub globurile întrepătrunse sub ploaia din văi
Sub lumina apăsătroare sub cerul de țărână
Tu îți începi căderea
Păsările nu mai sunt un bun refugiu
Nici lenea nici oboseala
Amintirea pădurilor și a râurilor firave
În dimineața capriciilor
În dimineața mângâierilor vizibile
În dimineața luminată de lipsa căderii

Bărcile ochilor tăi rătăcesc
În golul abscons al disparițiilor
Abisul e luminat pentru ca alții să-i vadă stingerea
Umbrele făcute de tine nu au dreptul să ajungă până la noapte.

(traducere din limba spaniolă, via André Cruchaga)

LOS DOS POETAS (ADONIS Alí Ahmad Said)/DOI POEȚI (ADONIS Alí Ahmad Said)

 (via Sofía Rodríguez García)

LOS DOS POETAS

Entre el eco y la voz
hay dos poetas,

uno elocuente cual luna rota

y el otro silencioso cual niño
que duerme cada noche
en los brazos de un volcán.

DOI POEȚI   

Între ecou și voce 
sunt doi poeți,
unul convingător ca luna frântă
altul tăcut ca un copil 
care doarme în fiecare noapte
în brațele unui vulcan.

Un poema de Pere Bessó traducido al rumano

BOIRA AL JARDÍ DE LES OMBRES AL NOVEMBRE
 
And it's hard to hold a candle

in the cold November rain
Guns & Roses

Cavalques els arbres desnomnats a tall de cisalla
Nua com la llet freda de la nit
Esclaten a les teues aixelles les branques de la ginesta com una bestreta visionària
El so de l’aigua per les fruites més altes de la pena ens fa invisibles:
Melmelada de la pluja en la cuina desteulada on servem buit el taüt de la memòria
(de La mort del pare, 2012)
 

NIEBLA EN EL JARDÍN DE LAS SOMBRAS EN NOVIEMBRE

And it's hard to hold a candle
in the cold November rain
Guns & Roses

Cabalgas los árboles desnombrados a corte de cizalla
Desnuda como la leche fría de la noche
Estallan en tus axilas las ramas de la retama como un anticipo visionario
El sonido del agua por las frutas más altas de la pena nos hace invisibles:
Mermelada de la lluvia en la cocina destejada donde conservamos vacío el ataúd de la memoria

CEAȚĂ ÎN GRĂDINA UMBRELOR ÎN NOIEMBRIE

And it's hard to hold a candle
in the cold November rain
Guns & Roses

Urci prin copacii lipsiți de nume de lamele foarfecei

Despuiată stai ca laptele rece al nopții

Troznesc ramurile arbuștilor între cuțite ca fiind o degustare vizionară

Murmurul apei printre fructele cele mai de sus ale mahnei ne face invizibili:

Gelatina ploii în bucătăria deschisă unde păstrăm neocupat sicriul memoriei

 

NEWTOWN (traducido al catalán por Pere Bessó)

NEWTOWN

Ceea ce contează acum e tăietura făcută în trup, parcă din întâmplare, sângele care se scurge năvalnic în jur spre a indica marginile până unde se poate ajunge cu lama strălucitoare a cuțitului în mână, metafora rigidă a morții ramificată în fel de fel de temerități.

Emblema malignă a bătrânilor șerpi, care deja și-au vărsat veninul, nu mai e pusă pe parbrizul mașinii, veacul s-a robotizat într-atât încât și copiii împușcă cu gloanțe, spargând căștile trecătorilor terorizați de armele lor virtuale, de dorința atavică de a ucide.

NEWTOWN

Lo que importa ahora es el corte hecho en el cuerpo, como si fuera accidentalmente, la sangre que fluye impetuosa por todas las partes para indicar los limites hasta dónde se puede llegar con la hoja deslumbrante del cuchillo en la mano, metáfora rígida de la muerte recrecida en diferentes especies de temeridades.

 

El símbolo maligno de las viejas serpientes, las que ya han escupido su veneno, no se pone ya en el parabrisas del coche, el tiempo se ha robotizado tanto que los niños disparan con balas, rompiendo el casco de los transeúntes aterrorizados de sus armas virtuales, de su deseo atávico de matar.

NEWTOWN

El que compta ara és el tall fet en el cos, com per atzar, la sang que corre impetuosament al voltant per tal d’indicar els marges fins on es pot arribar amb la fulla refulgent del coltell en la mà, metàfora rígida de la mort ramificada en aquestes o aquelles temeritats.

 

L’emblema maligne de les velles serps, que ja vessaren el verí, ja no es posa al parabrises del vehicle, el segle s’ha robotitzat tant que els xiquets tiren amb bales, esbargint els cascos dels passants horroritzats de les seues armes virtuals, del desig atàvic de matar.

  

RANDEVU/RENDEZ-VOUS/CITA (trad. al catalán por PERE BESSÓ*)

RANDEVU

Ia-ți soarta de mână, apropie-o cât se poate de tine,
reamintește-i calm, ca unei amante tăcute,
că trebuie să sosească la ora prestabilită
la toate randevu-urile voastre interminabile.

Îmbat-o cu lichiorul dulce-amărui din ulciorul spart,
zi-i că-i trasă ca prin inel, că seamănă cu o gheișă
îmbrăcată în kimono, că nu are pereche în lume
și mai zi-i că ești îndrăgostit de ea până peste urechi.

Fă așa ca această femeie să te creadă, nu claca, 
crede și tu tăcerilor ei pentru câteva clipe,
atât cât să te lase să te scoli din patul comun,
încălțat doar în papuci de cameră, la o țigară. 

RENDEZ-VOUS

Coge tu suerte de la mano, acércatela todo lo que puedas,
recuérdala, tranquilamente, como a una novia silenciosa,
que tiene que llegar a la hora exacta
a todos vuestros interminables rendez-vous.

Emborráchala con el licor agridulce de la jarra rota,
dile que está de muerte, que parece una geisha
vestida en kimono, que es algo singular en el mundo
y dila, además, que estás muy, pero muy enamorado de ella.

Hazlo de manera que esta mujer te crea, no falles,
cree también en sus palabras por unos momentos,
hasta que te permita levantarte del lecho común,
calzado solo en zapatillas de casa, a fumar un cigarro.

CITA

Agafa la teua sort de la mà, apropa-te-la tot el que pugues,
recorda-li tranquil·lament, com a una amant callada,
que hauria d’arribar a l’hora que heu quedat
a totes les vostres cites interminables.

Embriaga-la amb licor agredolç de gerra esberlada,
parla-li que està per a anellar-la, que s’assembla a una geisha
vestida amb kimono, que no hi ha de semblant al món
i dis-li més, que estàs enamorat d’ella fins per damunt de les orelles.

Fes de tal manera que aquesta dona et crega, no falles,
i creu el que ella et diga durant alguns moments,
fins que et deixe alçar-te del llit comú,
només amb sabatilles de cambra, per al cigarret.

 

*Querido Andrei: De nuevo ese toque tan tuyo de aire distanciador y descreído. La aceptación del fingimiento y, si se quiere, del pacto -o mejor, convención- de amor. Ya lo dejó más que claro DH Lawrence: “sentimientos que no tengo no diré que los tengo”, con una ironía rayana en el cinismo. Si París bien valía una misa, el encuentro en lecho común bien vale su posterior cigarrillo…