La treizième revient...c'est encor la première;
et c'est toujours la seule-ou c'est le seul moment;
car es-tu reine, ô toi, la première ou dernière?
es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant?
Gérard de Nerval (Arthémis)
un sauce de cristal, un chopo de agua,
un alto surtidor que el viento arquea,
un árbol bien plantado mas danzante,
un caminar de río que se curva,
avanza, retrocede, da un rodeo
y llega siempre:
un caminar tranquilo
de estrella o primavera sin premura,
agua que con los párpados cerrados
mana toda la noche profecías,
unánime presencia en oleaje,
ola tras ola hasta cubrirlo todo,
verde soberanía sin ocaso
como el deslumbramiento de las alas
cuando se abren en mitad del cielo,
un caminar entre las espesuras
de los días futuros y el aciago
fulgor de la desdicha como un ave
petrificando el bosque con su canto
y las felicidades inminentes
entre las ramas que se desvanecen,
horas de luz que pican ya los pájaros,
presagios que se escapan de la mano,
una presencia como un canto súbito,
como el viento cantando en el incendio,
una mirada que sostiene en vilo
al mundo con sus mares y sus montes,
cuerpo de luz filtrado por un ágata,
piernas de luz, vientre de luz, bahías,
roca solar, cuerpo color de nube,
color de día rápido que salta,
la hora centellea y tiene cuerpo,
el mundo ya es visible por tu cuerpo,
es transparente por tu transparencia,
voy entre galerías de sonidos,
fluyo entre las presencias resonantes,
voy por las transparencias como un ciego,
un reflejo me borra, nazco en otro,
oh bosque de pilares encantados,
bajo los arcos de la luz penetro
los corredores de un otoño diáfano,
voy por tu cuerpo como por el mundo,
tu vientre es una plaza soleada,
tus pechos dos iglesias donde oficia
la sangre sus misterios paralelos,
mis miradas te cubren como yedra,
eres una ciudad que el mar asedia,
una muralla que la luz divide
en dos mitades de color durazno,
un paraje de sal, rocas y pájaros
bajo la ley del mediodía absorto,
vestida del color de mis deseos
como mi pensamiento vas desnuda,
voy por tus ojos como por el agua,
los tigres beben sueño de esos ojos,
el colibrí se quema en esas llamas,
voy por tu frente como por la luna,
como la nube por tu pensamiento,
voy por tu vientre como por tus sueños,
tu falda de maíz ondula y canta,
tu falda de cristal, tu falda de agua,
tus labios, tus cabellos, tus miradas,
toda la noche llueves, todo el día
abres mi pecho con tus dedos de agua,
cierras mis ojos con tu boca de agua,
sobre mis huesos llueves, en mi pecho
hunde raíces de agua un árbol líquido,
voy por tu talle como por un río,
voy por tu cuerpo como por un bosque,
como por un sendero en la montaña
que en un abismo brusco se termina
voy por tus pensamientos afilados
y a la salida de tu blanca frente
mi sombra despeñada se destroza,
recojo mis fragmentos uno a uno
y prosigo sin cuerpo, busco a tientas,
corredores sin fin de la memoria,
puertas abiertas a un salón vacío
donde se pudren todos lo veranos,
las joyas de la sed arden al fondo,
rostro desvanecido al recordarlo,
mano que se deshace si la toco,
cabelleras de arañas en tumulto
sobre sonrisas de hace muchos años,
a la salida de mi frente busco,
busco sin encontrar, busco un instante,
un rostro de relámpago y tormenta
corriendo entre los árboles nocturnos,
rostro de lluvia en un jardín a obscuras,
agua tenaz que fluye a mi costado,
busco sin encontrar, escribo a solas,
no hay nadie, cae el día, cae el año,
caigo en el instante, caigo al fondo,
invisible camino sobre espejos
que repiten mi imagen destrozada,
piso días, instantes caminados,
piso los pensamientos de mi sombra,
piso mi sombra en busca de un instante,
busco una fecha viva como un pájaro,
busco el sol de las cinco de la tarde
templado por los muros de tezontle:
la hora maduraba sus racimos
y al abrirse salían las muchachas
de su entraña rosada y se esparcían
por los patios de piedra del colegio,
alta como el otoño caminaba
envuelta por la luz bajo la arcada
y el espacio al ceñirla la vestía
de un piel más dorada y transparente,
tigre color de luz, pardo venado
por los alrededores de la noche,
entrevista muchacha reclinada
en los balcones verdes de la lluvia,
adolescente rostro innumerable,
he olvidado tu nombre, Melusina,
Laura, Isabel, Perséfona, María,
tienes todos los rostros y ninguno,
eres todas las horas y ninguna,
te pareces al árbol y a la nube,
eres todos los pájaros y un astro,
te pareces al filo de la espada
y a la copa de sangre del verdugo,
yedra que avanza, envuelve y desarraiga
al alma y la divide de sí misma,
escritura de fuego sobre el jade,
grieta en la roca, reina de serpientes,
columna de vapor, fuente en la peña,
circo lunar, peñasco de las águilas,
grano de anís, espina diminuta
y mortal que da penas inmortales,
pastora de los valles submarinos
y guardiana del valle de los muertos,
liana que cuelga del cantil del vértigo,
enredadera, planta venenosa,
flor de resurrección, uva de vida,
señora de la flauta y del relámpago,
terraza del jazmín, sal en la herida,
ramo de rosas para el fusilado,
nieve en agosto, luna del patíbulo,
escritura del mar sobre el basalto,
escritura del viento en el desierto,
testamento del sol, granada, espiga,
rostro de llamas, rostro devorado,
adolescente rostro perseguido
años fantasmas, días circulares
que dan al mismo patio, al mismo muro,
arde el instante y son un solo rostro
los sucesivos rostros de la llama,
todos los nombres son un solo nombre
todos los rostros son un solo rostro,
todos los siglos son un solo instante
y por todos los siglos de los siglos
cierra el paso al futuro un par de ojos,
no hay nada frente a mí, sólo un instante
rescatado esta noche, contra un sueño
de ayuntadas imágenes soñado,
duramente esculpido contra el sueño,
arrancado a la nada de esta noche,
a pulso levantado letra a letra,
mientras afuera el tiempo se desboca
y golpea las puertas de mi alma
el mundo con su horario carnicero,
sólo un instante mientras las ciudades,
los nombres, lo sabores, lo vivido,
se desmoronan en mi frente ciega,
mientras la pesadumbre de la noche
mi pensamiento humilla y mi esqueleto,
y mi sangre camina más despacio
y mis dientes se aflojan y mis ojos
se nublan y los días y los años
sus horrores vacíos acumulan,
mientras el tiempo cierra su abanico
y no hay nada detrás de sus imágenes
el instante se abisma y sobrenada
rodeado de muerte, amenazado
por la noche y su lúgubre bostezo,
amenazado por la algarabía
de la muerte vivaz y enmascarada
el instante se abisma y se penetra,
como un puño se cierra, como un fruto
que madura hacia dentro de sí mismo
y a sí mismo se bebe y se derrama
el instante translúcido se cierra
y madura hacia dentro, echa raíces,
crece dentro de mí, me ocupa todo,
me expulsa su follaje delirante,
mis pensamientos sólo son su pájaros,
su mercurio circula por mis venas,
árbol mental, frutos sabor de tiempo,
oh vida por vivir y ya vivida,
tiempo que vuelve en una marejada
y se retira sin volver el rostro,
lo que pasó no fue pero está siendo
y silenciosamente desemboca
en otro instante que se desvanece:
frente a la tarde de salitre y piedra
armada de navajas invisibles
una roja escritura indescifrable
escribes en mi piel y esas heridas
como un traje de llamas me recubren,
ardo sin consumirme, busco el agua
y en tus ojos no hay agua, son de piedra,
y tus pechos, tu vientre, tus caderas
son de piedra, tu boca sabe a polvo,
tu boca sabe a tiempo emponzoñado,
tu cuerpo sabe a pozo sin salida,
pasadizo de espejos que repiten
los ojos del sediento, pasadizo
que vuelve siempre al punto de partida,
y tú me llevas ciego de la mano
por esas galerías obstinadas
hacia el centro del círculo y te yergues
como un fulgor que se congela en hacha,
como luz que desuella, fascinante
como el cadalso para el condenado,
flexible como el látigo y esbelta
como un arma gemela de la luna,
y tus palabras afiladas cavan
mi pecho y me despueblan y vacían,
uno a uno me arrancas los recuerdos,
he olvidado mi nombre, mis amigos
gruñen entre los cerdos o se pudren
comidos por el sol en un barranco...
PIATRĂ DE SOARE
La treizième revient...c'est encor la première;
et c'est toujours la seule-ou c'est le seul moment;
car es-tu reine, ô toi, la première ou dernière?
es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant?
Gérard de Nerval (Arthémis)
o salcie de cristal, un plop de apă,
un gheizer înalt pe care vântul îl arcuiește,
un copac bine plantat ce se leagănă,
cursul unui râu ce cotește,
curge la vale, revine, face un ocol
și ajunge mereu la timp:
un parcurs liniștit
de stea sau o primăvară domoală,
apă care face toată noaptea profeții
cu pleoapele lăsate în jos,
prezență unanimă în resac,
val după val până acoperă totul,
verde domeniu fără apus
cum ar fi strălucirea aripilor
când se deschid în mijlocul cerului,
o plimbare printre arbuștii
ziilelor viitoare și sinistra
sclipire a nenorocului ca o pasăre
pietrificând o pădure cu ciripitul ei
și fericirile apropiate
printre ramurile ce își pierd culoarea,
ore de lumină pe care iată le ciugulesc păsările,
prevestiri ce scapă privirilor,
o apariție ca un cântec neașteptat,
ca vântul ce cântă în focul devastator,
o privire ce sprijină în aer
pământul cu mările sale și munții săi,
corp de lumină filtrat de o agată,
picioare de lumină, burtă de lumină, golfuri
rocă solară, corp de culoarea norilor,
lumea se vede iată prin corpul tău,
e transparentă prin diafanitatea ta,
intru în galerii de sunete,
plutesc printre prezențe pline de rezonanță,
trec prin transparențe ca un orb,
o reflecatre mă suprimă, nasc în alta,
o pădure de piloni încântați,
pe dedesubtul arcurilor de lumină străbat
culoarele unei toamne diafane,
trec prin trupul tău ca prin lume,
burta ta e un loc luminos,
sânii tăi sunt două biserici unde sângele
își spune misterele sale paralele,
privirile mele te acoperă ca iedera,
ești un oraș pe care îl asediază marea,
un zid pe care îl desparte lumina
în două jumătăți de culoarea piersicii,
un câmp de sare, roci și păsări
aflate sub legea amiezii narcisiace,
prinsă în culoarea visurilor mele,
pășești despuiată ca gându-mi,
plutesc pe retina ta ca pe o apă,
tigrii beau apa acestor ochi,
pasărea colibri arde în flăcările lor,
pe fruntea ta trec ca pe lună,
ca un nor prin cugetul tău,
merg pe burta ta ca printre vise,
fusta ta de cucuruz se ondulează și cântă,
fusta ta de cristal, fusta ta de apă,
buzele tale, părul tău, privirile tale,
toată noaptea plouă cu tine, toată ziua
îmi deschizi pieptul cu degetele tale de apă,
îmi închizi ochii cu gura ta de apă,
picuri peste oasele mele, în peptu-mi
sloboade raze de apă un arbore lichid,
merg pe talia ta ca pe un râu,
merg pe corpul tău ca printr-o pădure,
ca pe o cărare în sus, pe un munte
ce sfârșește brusc într-un abis,
merg prin gândurile tale ascuțite
și la ieșirea de pe fruntea ta albă
umbra mea cea grăbită se sparge,
îmi adun fragmentele, unul câte unul,
și plec fără corp, caut prin întuneric,
culoare nesfârșită a memoriei,
porți deschise într-o încăpere goală
unde toți putrezesc când vin verile,
nestematele setei ard în adânc,
chipul șters de atâta amintire,
mână ce se sfarmă dacă o ating,
moțuri de păianjeni se adună cu zgomot
peste surâsuri uitate cu mulți ani în urmă,
la ieșirea de pe fruntea mea caut,
caut fără a afla, caut o clipă,
un chip de fulger și furtună
intrând printre arborii nopții,
chip de ploaie într-o grădină prin întuneric,
apă mare ce curge prin preajma mea,
caut fără să găsesc, scriu în singurătate,
nu-i nimeni, ziua se trece, anul se perindă,
cad în clipită, cad până în adânc,
pășesc invizibil pe oglinzi
ce repetă imaginea mea desfăcută,
calc pe zile, clipe călcate în picioare,
calc pe gândurile umbrei mele,
îmi calc umbra în căutarea unei clipe,
caut data unei zile vie ca pe o pasăre,
caut soarele de la ora cinci seara
topit pe zidurile de cenușă vulcanică:
ora își cocea ciorchinii
și când era gata coaptă ieșeau copilele
din lăuntrul ei înrourat și se împrăștiau
prin curțile de piatră ale colegiului,
înaltă ca toamna mergea
pe sub gang înfășurată în lumină
și spațiul înconjurând-o o îmbrăca
într-o piele mult prea aurită și transparentă,
tigrule luminos, vietate obscură vânată
prin preajma nopții,
întreabă copila sprijinită
de balcoanele verzi ale ploii,
chip adolescentin fără de număr,
am uitat numele tău, Melusina,
Laura, Izabela, Persefona, Maria,
îți aparțin toate chipurile și niciunul dintre ele,
ești toate orele și niciuna dintre ele,
te asemeni arborelui și norului,
ești toate păsările luate împreună și un astru,
ești asemenea tăișului sabiei
și pocalului de vin al călăului,
iederă ce se ridică, înfășură și smulge
sufletul și îl îndepărtează de la sine,
scriitură de foc aplicată pe jadeit,
crăpătură în piatră, regină peste șerpi,
coloană de aburi, izvor în piatră brută,
cerc lunar, stâncă a vulturilor,
semință de anason, spin micuț
și mortal ce face necazuri nemuritorilor,
liană ce atârnă de marginea viiturii,
plantă agățătoare, plantă otrăvitoare,
floarea resurecției, poamele vieții,
doamna flautului și a fulgerului,
terasă de jasmin, sare pusă pe rană,
buchet de trandafir pentru cel împușcat,
zăpadă în august, lună de pe eșafod,
scrisul mării pe bazalt,
scrisul vântului în pustiu,
testamentul soarelui, rodie, spic,
chip de flăcări, chip devorat,
chip adolescentin urmărit
de anii fantasmă, zile care fac cercuri
și ajung în aceiași curte, în acelaș perete,
arde momentul și sunt un unic chip,
chipurile succesive ale flăcării,
toate numele sunt un singur nume,
toate chipurile sunt un singur chip,
toate veacurile sunt o singură clipă
și peste toate secolele secolelor
doi ochi opresc pașii viitorului,
nimic nu îmi stă în cale, doar o clipă
salvată noaptea trecută de la un vis
cu imagini îngemănate visat,
sculptat cu putere pe profilul visului,
smuls din nimicul acestei nopți,
cu pulsul crescând bucată cu bucată,
pe când vremea de afară se strică
și-mi lovește porțile sufletului,
lumea cu orarul ei de măcelar,
doar o clipă atât cât orașele,
numele, miresmele, tot ce s-a trăit,
se prăvală pe a mea frunte oarbă,
între timp întristarea nopții
îmi umilește gândul și scheletul,
iar sângele meu curge mai încet
și dinții mei se clatină și ochii mei
se înnourează și zilele și anii
adună ororile lor goale pe dinăuntru,
atât cât timpul își închide evantaiul
și nu e nimic după a sale imagini,
clipa se scufundă în gol și înoată
înconjurată de moarte, amemnințată
în toiul nopții și căscatul ei lugubru,
amenințată de forfota
morții vivace și deghizate,
clipa se scufundă și se întrepătrunde,
ca un pumn se strânge, ca un fruct
ce se coace pe dinăuntru său
și se alăptează din sine și se surpă
clipa translucidă, se închide
și se coace pe dinăuntru, scoate rădăcini,
crește înăuntru-mi, îmi ocupă totul,
mă expulzează frunzișul său delirant,
gâdurile-mi sunt doar păsările sale,
mercurul ei îmi circulă prin vene,
arbore mintal, fructe cu aromă de timp,
ah, viață de trăit și trăită deja,
timp ce revine într-un resac
și se retrage fără să întoarcă fața,
ce s-a întâmplat nu a fost ci continuă să fie
și foarte tăcut se scurge
în altă clipă ce se topește:
înaintea srerii de salpetru și piatră
oști de cuțite invizibile,
un scris roșu și indescifrabil
aplici pe pielea mea și aceste răni
ca o haină de flăcări mă acoperă,
ard fără să mă consum cu totul, caut apă
și în ochii tăi nu este apă, sunt de piatră
și sânii tăi, și burta ta, coapsele tale
sunt de piatră, gura ta miroase a praf,
gura ta miroase a timp înveninat,
corpul tău miroase a sondă fără ieșire,
culoar de oglinzi care repetă
ochii celul însetat, culoar
ce revine mereu la punctul de pornire,
și tu mă porți de mână ca pe un orb
prin aceste galerii refractare
spre centrul cercului și te ridici
ca o licărire ce îngheață în secure,
ca o lumină ce se se dezbracă, fascinantă,
ca eșafodul pentru cel condamnat,
flexibil ca biciul și zveltă
ca o armă geamănă celei cu lunetă,
și cuvintele tale ascuțite taie
în pieptul meu și mă lasă singur, mă pustiesc,
îmi scoți câte pe una amintirile,
mi-am uitat numele, prietenii
grohăiesc printre porci sau putrezesc
înfulecați de soare într-o văgăună...
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu