MANO ABIERTA
Al poeta Andrei Langa, con la gratitud de la tinta
el tiempo no está a nuestra medida…
LOUIS ARAGON
Las sombras que tú creas no tienen derecho a la noche.
PAUL ELUARD
la mano abierta del reloj en los meses de invierno del poema sacamos del tiempo los molinos de la melancolía para que esté despejado el camino de las palabras: para nosotros los poetas los otros tiempos de la luz el alhelí del poema que canta la vida y la palabra en el dintel de sol y no en las manos de anticuarios ahí reside la fuerza de los párpados en medio del conglomerado de las estrellas florece el pecho de girasoles verdes en tu mano anclada en el poema el sombrero del pájaro retenido en el cuenco de la tinta posesa de las manos canta enternece el viento en el fuego del poyetón del bosque la sombra oval de los hemisferios de la voz y ese abrir el bolsillo sin egolatrías el poema siempre es un fluir en los despojos del Edén: nos grita el infierno furioso entre túneles y ergástulas entre esas adivinaciones de la posmodernidad que nos acecha con el vómito de las aceras y los burdeles y también los brazos no explorados de los ríos la ruleta rusa de la sangre de los telares la estación de un almácigo picoteado por los zapatos del suicida entretanto hacemos un filme de las espigas mientras escribimos en la joroba de la oscuridad de las carretas del cielo lo que queda del rompeolas de las fotografías es el caracol del poema los lavamanos destrozados de la geografía el futuro que quiere suicidarse al primer segundo de ceniza los poetas sabemos cómo y cuándo incinerar la poesía deformarla sajarla quitarle las pústulas morderle los encaje de la sintaxis hacer girar las hélices de las estrellas caducas prematuramente los poetas sabemos que el día no cicatriza sus heridas en la garganta ni en los cerillos del foco del éxtasis ni en el frío oculto en el pasamontañas del tiempo: los poetas sabemos estrangular los grises cuando ya se volvieron un fastidio ahorcar las ventanas quemar los bolsillos diminutos de los centavos y hasta sollozar en una tarde sin puentes sin ríos desnudos como las aguas del mar en la celosía de las alas con las manos abiertas siempre es posible volver a gemir en el goteo del cierzo y hacer de los minutos un balcón de vértigos y sobre los paraguas mordidos de la noche un techo de botellas tropicales —Vos ya lo sabés poeta: un poema escrito al mediodía es una furia en la noche la muerte se cobija con la saliva del alma todo instante es una rama fugaz de contrarios no hablo claro del teorema del abismo sino de los filos del desvarío del poema de la eterna sinalefa disfraza de caricia o del rumor que siempre subvierte los jardines vos lo sabés poeta: siempre estamos registrando los extravíos del tiempo los eructos de la luna y el bosque de las aceras que gime frente a nuestros ojos así da fe el poeta del hollín del fuego de las poleas de sus soledades…
Barataria, 17.XII.2012
MÀ OBERTA
Al poeta Andrei Langa, con la gratitud de la tinta
Al poeta Andrei Langa, con la gratitud de la tinta
el tiempo no está a nuestra medida…
LOUIS ARAGON
Las sombras que tú creas no tienen derecho a la noche.
PAUL ELUARD
la mà oberta del rellotge en els mesos d’hivern del
poema traiem del temps els molins de la malenconia perquè estiga lliure el camí de les paraules: per a nosaltres
els poetes els altres temps de la llum la viola
del poema que canta la vida i la paraula en la llinda de sol i no en les mans
d’antiquaris ací resideix la força de les parpelles enmig del conglomerat dels
estels floreix el pit de gira-sols verds en la teua mà ancorada en el poema el
capell de l’ocell retingut en el cossí de la
tinta possessa de les mans canta entendreix el vent en el foc del pedrís del bosc l’ombra oval dels hemisferis de la
veu i aqueix obrir la butxaca sense egolatries el poema sempre és un fluir en
les despulles de l’Edén: ens crida l’infern furiós entre túnels i ergàstules entre aqueixes endivinacions
de la postmodernitat que ens aguaita
amb el vòmit de les voravies i els bordells i també els braços no explorats
dels rius la ruleta rusa de la sang dels telers l’estació
d’un màstic picotejat per les sabates del
suïcida mentre fem un film de les espigues mentre escrivim en la gíbia de la
foscor de les carretes del cel el que resta
de l’escullera de les fotografies és el
caragol del poema els llavem destrossats de la geografia el futur que vol suïcidar-se al primer segon de cendra els poetes
sabem com i quan incinerar la poesia deformar-la tallar-la llevar-li les pústules
mossegar-li els encaixos de la sintaxi fer girar les hèlices
de les estrelles caduques prematurament els poetes sabem que el dia no
cicatritza les seues ferides en la gola ni en els llumins
del foc de l’èxtasi ni en el fred ocult en el passamuntanyes del temps: els
poetes sabem escanyar els grisos quan ja es tornaren un enuig penjar les
finestres cremar les butxaques diminutes dels cèntims i fins i tot sanglotar en
una vesprada sense ponts sense rius nus com les aigües del mar en la gelosia de les ales amb les mans obertes sempre és
possible tornar a gemegar
en el goteig del cerç i fer dels minuts un balcó de vertigens i sobre els
paraigües mossegats de la nit un sostre de botelles tropicals —Tu ja ho saps poeta: un poema escrit al migdia és una fúria
en la nit la mort s’arrecera amb la saliva de l’ànima tot instant és una branca
fugaç de contraris no parle clar del teorema de l’abisme sinó dels fils del desvari del poema de l’eterna sinalefa disfressada
de carícia o de la remor que sempre subverteix els jardins tu ho saps poeta:
sempre estem registrant les descaminades del
temps els eructes de la lluna i el bosc de
les voravies que gemega davant dels nostres
ulls així dóna fe el poeta del sutge del foc de les corrioles de les seues
soledats…
MÂNĂ DESCHISĂ
Poetului Andrei Langa, cu recunoștința cernelii
timpul nu e pe măsura noastră...
LOUIS ARAGON
Umbrele făcute de tine nu au dreptul să ajungă până la noapte.
PAUL ELUARD
MÂNĂ DESCHISĂ
mâna deschisă a ceasului în lunile de iarnă ale poemului scoatem dinlăuntrul timpului pietrele de râșnit ale melancoliei pentru a lăsa deschis drumul cuvintelor: pentru noi poeții sunt alte vremi de lumină micsandra poemului ce cântă viața cuvântului în pragul soarelui și nu între mâinile anticvarilor aici stă puterea pleoapelor în mijlocul conglomeratului de stele înfloresc sânii florii-soarelelui abia răsărite în mâna ta ancorată în poem umbrela păsării oprite în golul de cerneală posedată de mâini cântă potolește vântul cu focul din solitudinea pădurii umbra ovală a emisferelor vocii și astă dărnicie fără pic de egolatrie poemul e mereu un șuvoi curat prin molozul Edenului: strigă la noi infernul furios de prin tuneluri și temnițe de printre aceste preziceri ale postmodernității ce ne urmărește cu voma de pe trotuare și lupanare și deasemenea brațele neexplorate ale râurilor ruleta rusească a sângelui scurs din războaiele de țesut anotimpul unui almácigo jupuit de cizmele sinucigașului între timp facem un film a spicelor când scriem pe forma confuză a întunericului carurilor cerești ceea ce rămâne din digurile fotografiilor e melcul poemului le spălăm distruși de geografie viitorul ce vrea să se sinucidă în prima secundă de cenușă noi poeții știm cum și când să incinerăm poezia deformată să o secționăm să-i aruncăm furunculele să-i mușcăm articulațiile sintaxei să facem așa ca să i se rotească elicele stelelor dispărute prematur noi poeții știm că ziua nu-și cicacitrizează rănile în gâtlej nici în chibriturile de fosfor ale extazului nici în frigul ascuns în gluga timpului: noi poeții știm să strangulăm vânturile reci când acestea iată s-au transformat într-un chin să spânzurăm geamurile să ardem buzunarele mici ale centimelor și chiar să lăcrimăm în una din seri fără punți fără râuri despuiate precum apele mării în gelozia aripilor cu mâinile deschise e ușor să începi să gemi în rafalele scurte ale vântului de nord și să faci din minute un balcon pentru a avea amețeli și să tragi deasupra umbrelelor un acoperiș din butelii tropicale - Tu știi asta poete: un poem scris la amiază devine un resentiment în noapte moartea se acoperă încontinuu cu saliva sufletului e o ramificație efemeră de idei contradictorii nu zic direct despre teoria abisului ci despre limitele delirului poemului despre eterna eufonie mascată de alint sau de foșnetul care mereu agită grădinile tu știi asta poete: mereu înregistrăm devierile timpului erupțiile lunii și pădurea de pe trotuare ce geme înaintea ochilor noștri așa inspiră încredere poetul scrumului din focul scripetelui singurătăților sale...
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu