Poema de CARMEN PARA RUIZ (trad. al rumano)

ÎN TRECEREA MEA PRIN VIAȚĂ

Când pornești spre Itaka
cere ca drumul să-ți fie lung.
Konstantinos Kavafis 

În trecerea mea prin viață, nu cer bogății
și nici fapte făcute în abundență
unicul lucru ce-l urmăresc
e prudența și capacitatea de a ierta
să nu simt durerea trădării sub piele
vreau să iubesc în libertate
Să-mi acopăr spiritul cu umilință
ca degetele-mi să mângâie sufletul tău
și să simt minunata senzație
de a mi se răspunde cu acelaș gest
Nu cer mărinimie în drumul meu
și nici să simt soarele în mine
adevărul e că visez să cresc precum iedera
peste pielea ta iernatică
ca dimineața de dragoste să fie lungă
ca sentimentele să fie liane prinse
de degetele tale pline de tandrețe
Ca sărutările de coral ale gurii mele
să le păstrezi -atât cât se poate- (1)
în ascunzișurile pe care le ai în tine
Mi-ar plăcea să știu că drumul mi-a fost bun
că am mers la pas fără de grabă
cu mâinile deschise și solidare
că din relația mea cu viața
iau mai multe lucruri cu mine
un nor de plânsete,
o pungă de râsete
un sac de iubire
și vidul ce vine din singurătate
o viață plină de experiențe 
și vise rămase de realizat

--Nu știu când voi mai prinde o nouă viață--

(1) Vers de Konstantinos Kavafis


EN MI RONDA POR LA VIDA

Cuando partas hacia Ítaca
pide que tu camino sea largo.
Constantino Cavafis

En mi ronda por la vida, no pido riquezas
tampoco abundancia de hechos
lo único que ambiciono
es prudencia y capacidad de perdón
no sentir en mi piel el dolor de la traición
quiero amar en libertad
Cubrir mi espíritu de humildad
que mis dedos acaricien tu alma
y sentir la maravillosa sensación
de ser correspondida 
No pido largueza en mi camino
tampoco sentir el sol de primavera en mí
Pero si deseo crecer como enredadera
en tu piel de invierno
que la mañana del amor sea larga
que los sentimientos sean lianas anudadas
a tus dedos de ternura
Que los besos de coral de mi boca
los guardes -tanto como puedas- (1)
en los escondrijos que hay en ti
Me gustaría saber que mi viaje ha sido ventajoso
que he caminado siempre sin prisas
con las manos abiertas y solidarias
que en mi experiencia con la vida
me llevo de todo
una nube de llanto
un saco de risas
un cofre de amor
y el vacío que produce la soledad
una vida de experiencias
y sueños por cumplir

--No sé cuando alcanzaré la nueva vida—

(1)Verso de Constantino Cavafis

DESVARÍO de André Gruchaga traducido al rumano

DESVARÍO

Me pregunto qué azar de la fortuna
hizo que yo temiera a los espejos.
JORGE LUIS BORGES

En la bóveda cinematográfica del humo, las esquinas rotas de las estrellas.
En el desvarío enroscado de las miradas, los trenes insospechados
del aliento, los luceros náufragos en la almohada,
y estas aguas manchadas de mi sangre, el libro abierto de las olas.
A la cresta del gallo moribundo, los caracoles del apocalipsis,
los candelabros en los ojos abiertos del cuervo.
Ante los brazos extendidos de la fiebre, la sábana mística de la ceniza,
las hectáreas de dedos enredadas en los resortes del chorrito de agua
que cae sobre la piedra inconfesa de la tristeza.

(Allí en las gavetas del armario, la naftalina y las páginas sepia del primer libro que leí en la infancia: colgada al tejado, la lluvia con el pulso gris y lento de los ataúdes. Alrededor, las manos de la brisa y la rueda de caballitos que alguna vez cruzó el vendaval de las enredaderas, como esa moneda alada del viento.)

De nuevo presiento la fuerza de la tormenta con sus efluvios negros.
En la noche salen en procesión las fotografías, y el tapial donde anochecen
las campanas, el reloj desangrado de los mares:
—a pesar de los cántaros derramados en el pañuelo, a pesar de las lámparas
ciegas, soy ese segador en aguas profundas. Desde siempre ando
mi equipaje listo para que no me falte el alfabeto del horizonte.
 
Barataria, 01.II.2013 

DEVIAȚIE

Mă întreb ce ironie a soartei
a făcut să mă tem de oglinzi.
JORJE LUIS BORGES

Pe bolta cinematografică a fumului, colțurile rupte ale stelelor.
În devierea răsucită a privirilor, trenurile neașteptate
ale respirației, aștrii naufragiați pe perină,
și aceste ape pătate de sângele meu, cartea deschisă a valurilor.
Pe creasta cocoșului muribund, melcii apocalipsei,
candelabrele în ochii deschiși ai corbului.
Înaintea brațelor întinse ale febrei, plapuma mistică a cenușii,
despărțiturile dintre degetele desfăcute în fața firului de apă
ce cade peste piatra tăcută a tristeții.

(Aici, în sertarele dulapului, naftalina și paginile de tuș ale primei cărți citite în copilărie: spânzurată de acoperiș, ploaia cu pulsul cenușiu și lent al sicriilor. În jur, brațele brizei și roata căluților care cândva a trecut peste vârtejul iederii, precum această monedă cu aripi a vântului.)

Prezint din nou forța furtunii cu negrele sale efluvii.
În noapte se adună fotografiile în cortegiu, și pereții între care înnoptează
clopotele, ceasul ucis al mareelor:
-în ciuda urcioarelor răsturnate peste pânză, în ciuda felinarelor  
oarbe, sunt acest secerător în ape adânci. Mereu port
cu mine bagajele, să am alfabetul orizontului la îndemână.

ESCRUPÓLO de LIVERIO GIRONDO traducido al rumano

ESCRUPÓLO

Me parece que vivo
que estoy entre los ruidos
que miro las paredes,
que estas manos son mías,
pero quizás me engañe
y paredes y manos
sólo sean recuerdos
de una vida pasada.
He dicho "me parece"
yo no aseguro nada.

SCRUPUL 

Mi se pare că-s viu,
că mă aflu în mijlocul larmei,
că privesc pereții,
că aceste mâini sunt ale mele,
dar poate greșesc 
și pereții și mâinile
ar fi doar amintiri
dintr-o viață trecută.
Am zis că ”mi se imi pare”,
însă nu sunt sigur de nimic.

Poema de JACOBO FIJMAN (trad. al rumano)

Nacimiento 25 de enero de 1898 Orhei, Besarabia Fallecimiento 1970 Buenos Aires Nacionalidad Argentina Ocupación poeta , escritor (fue un poeta judeoargentino. Formó parte de la vanguardia literaria del grupo Martín Fierro, donde se vinculó con Jorge Luis Borges y Oliverio Girondo. via Wikipedia)

DEMENCIA

Demencia:
el camino más alto y más desierto.
Oficio de las máscaras absurdas; pero tan humanas.
Roncan los extravíos;
tosen las muecas
y descargan sus golpes
afónicas lamentaciones.
Semblantes inflamados;
dilatación vidriosa de los ojos
en el camino más alto y más desierto.
Se erizan los cabellos del espanto.
La mucha luz alaba su inocencia.
El patio del hospicio es como un banco
a lo largo del muro.
Cuerdas de los silencios más eternos.
Me hago la señal de la cruz a pesar de ser judío.
¿A quién llamar?
¿A quién llamar desde el camino
tan alto y tan desierto?
Se acerca Dios en pilchas de loquero,
y ahorca mi gañote
con sus enormes manos sarmentosas;
y mi canto se enrosca en el desierto.
¡Piedad!

DEMENȚĂ

Demență:
drumul cel mai înalt și cel mai pustiu.
Meserie a măștilor absurde; dar atât de umane.
bombănesc anormalii;
erup rânjete
și descarcă cu surle
lamentații afonice.
Înfățișări inflamate;
dilatare sticloasă a ochilor
pe drumul cel mai înalt și cel mai pustiu.
Părul se ridică de frică.
Lumina prea multă îi exaltă inocența.
Curtea azilului e ca un scaun
întins pe toată lungimea peretelui.
Funii ale tăcerilor celor mai eterne.
Îmi fac semnul crucii cu toate că sunt evreu.
Pe cine să chem?
Pe cine să chem din drumul
atât de înalt și atât de pustiu?
Se apropie Dumnezeu îmbrăcat în halat de alienist
și mă gâtuie
cu mâinile sale osoase:
și cântecul meu se duce în trombă prin pustiu.
Pietate!

FULG DE NEA/COPO DE NIEVE/FLOQUET DE NEU

FULG DE NEA

Prinzi fulgul de nea ce plutește în aer,
fărâmi între dinți finețea sa corporală,
îi spargi legăturile dintre ramificații.

Faci așa ca să fumege armura-i de ghiață,
frângi falangele firului de apă sofisticat,
frumusețe finită făcută cu foarfeca frigului.
 
Iai fulgul ca pe un aliment oarecare,
topești forma înghețată ce-l înfășoară,
floare de nea crescută în grădina nimănui. 

COPO DE NIEVE

Cazas el copo de nieve que vuela en el aire,
desgarras con los dientes su fineza corporal,
aplastas los nudos de sus ramificaciones.

Haces que salga el humo de su armadura de hielo,
rompes las extremidades de la gota sofisticada,
belleza finita hecha con las tijeras del frío.

Coges el copo como a un alimento cualquiera,
fundes la helada forma que la envuelve,
flor de nieve crecida en jardín de nadie.

FLOQUET DE NEU

Atrapes el floquet de neu que flota en l’aire,
esmicoles entre dents la seua finor corporal,
li trenques els nus dels brancatges.

Fas així que fumege la seua armadura de gel,
romps les falanges del fil d’aigua sofisticat,
la bellesa finita desfeta amb les tisores del fred.

Agafes el floquet com un aliment qualsevol,
fons la forma gelada que l’embolcalla,
flor de neu crescuda en jardí de ningú.

 (trad. al catalán por Pere Bessó)

EJERCITANDO EL PULSO de SAGRARIO HERNÁNDEZ (Sago Say)

EJERCITANDO EL PULSO

Hay días que escribo en espirales:
parten desde el ombligo las palabras
y se quedan dudando
si hacia arriba
o si por el contrario
descienden un peldaño y se comodan
en el rincón oscuro del rellano.
Allí se duermen -líquidas-
y ya no se despiertan hasta el alba.

Si toman rumbo al cielo
pretenden escalar hasta las tumbas
que flotan por el aire
y buscan en el calcio de los huesos
de todos los que antes se fundieron
con la lluvia y el viento
una señal que me hable del camino
que he de seguir trazando en cada gesto
en cada pensamiento
pero el aire las tienta y
en esa ingravidez de las atmósferas
se vuelven nube y caen hasta la tierra
baldía de los sueños sin futuro.

Hay días que escribo...
otros me escribe el día
según su parecer y su apetencia.

STIMULÂND PULSUL

Sunt zile când scriu în spirală: 
cuvintele pornesc dinspre ombilic
și rămân nedecise
dacă să o ia în sus
sau în partea opusă,
coboară o treaptă și se aciuază
în ungherul întunecat din deșert.
Aici adorm -lichide-
și așa nu se mai trezesc până în zori.

De iau drumul spre cer
încearcă să urce până la mormintele
ce planează prin aer
și caută în calciul oaselor 
tuturor celor care înainte s-au  dus la fund
odată cu ploaia și vântul
un semn ce-mi vorbește de calea
pe care urmează să merg fiind în fiecare gest
în fiecare gând
însă aerul le încearcă
și astă lipsă de gravitate a atmosferelor
se preface în nori și cad la pământ
adunătură de visuri fără de viitor.

Sunt zile când scriu...
în altele sunt scrisă de ele
după părerea și gustul lor.

ACVARIU/ACUARIO/AQUARI

ACVARIU

Urmele noastre uitate în nopțíle de nesomn,
pești multicolori ieșiți prin efracție din acvariu,
înotând în căutarea mării pe care au pierdut-o.

Plante acvatice ce prind rădăcini pe pereți,
se încolăcesc în jurul fiecărui lucru,
o scoică de mare înghite încet deșteptatorul.

Valuri și voci obosite se lovesc de vid,
nu mai e mult și peștii vor ațipi pe sub ape,
legănați pe rând de razele reci ale lunii.

ACUARIO

Nuestros rastros olvidados en las noches de insomnio,
peces multicolores salidos con fuerza desde su acuario,
nadando en busca del mar que han perdido.

Plantas acuáticas que germinan en las paredes,
se envuelven encima de cualquier cosa,
una concha de mar se traga lentamente el despertador.

Las olas y las voces cansadas golpean el vacío,
un poco más y los peces se adormecerán bajo el agua,
balanceados uno a uno en los rayos de la luna.

AQUARI

Les nostres empremtes oblidades en les nits d’insomni,
peixos multicolors eixits per efracció de l’aquari,
nedant a a la recerca del mar que han perdut.

Plantes aquàtiques que arrelen en les parets,
s’enredren al voltant de cada cosa,
una conquilla de mar lentament engoleix el despertador.

Les ones i les veus cansades es colpeixen al buit,
de seguida els peixos s’adormiran sota l’aigua,
bressolats els uns darrere dels altres pels freds raigs de la lluna.

(trad. al catalán por Pere Bessó)

CIELO ABIERTO de André Cruchaga (trad. în română)

CIELO ABIERTO

En la boca del agua las incandescencias de las sombras a veces
como una sed en el polvo de los anhelos.
A menudo crepitan las orugas desde la parsimonia subterránea
del pozo abierto de la historia: en las manos el incendio de los periódicos
y esta suerte de combate irremediable, fuego raso en el eco del vendaval.
En mis rodillas ni siquiera la vehemencia de las palabras:
Sino aquel grito del poema sumiso a la niebla de la intemperie.

Barataria, 10.I.2013

CER DESCHIS

Incandescențele umbrelor din gura apei sunt uneori
precum o însetare în praful ridicat de îngeri.
Adesea trosnesc șenilele de prin parcemonia subterană 
din fântâna deschisă a istoriei: în mâini e focul pârjolitor al ziarelor
și destinul acesta de luptă iremediabilă, foc înalt în ecoul furtunii.
În genunchii mei nu e nici urmă din vehemența cuvintelor:
Ci acel strigăt al poemului supus în ceața intemperiei.

Un poema de Manel Alonso i Català (traducido al rumano)

 

***
Dona, el galant i afable cavaller que estimes
i el drac de pensa sinuosa i torturada que tems
és un monstre bicèfal capaç de les carícies més tendres,
generador també d’una violència sobtada i cruel.

Dona, la teua llar és una caverna amb hipoteca,
un cau llòbrec i amarg de llunes eclipsades
on ets lligada a una cadena de baules invisibles,
difícil d’arrossegar, impossible de rompre.

Dona, l’estima i l’odi, la por i el desencant
forniquen farcint-te el cap d’enfollides papallones,
mentre les escorrialles enagrides de l’amor omplin
amb els bassals de la rancúnia el sòl per on camines.

Dona, el paradís és la fugida somniada, inabastable,
el purgatori l’habitacle on mastegues la pena,
els llimbs el solc humit on és occida la joia,
 l’infern el blau infringit sobre la teua epidermis.  

***
Femeie, galantul și afabilul tău cavaler pe care-l iubești
și dragonul gândirii confuze și torturate de care te temi
e un monstru bicefal capabil de cele mai moi mângâieri,
tot el e originea unei violențe neașteptate și crude.

Femeie, casa ta e o cavernă luată în ipotecă,
o fundătură lugubră și nefericită, eclipsată de luni,
îți duci viața înlănțuită în niște zale invizibile,
dificil de a fi smulse, greu de rupt.

Femeie, dragostea și ura, frica și deziluzionarea
mișună umplând capul tău cu fluturi înnebuniți,
când ultimile picături înveninate ale dragostei acoperă
cu mult amar pământul pe care pășești.

Femeie, paradisul e escapada visată, imposibil de ajuns,
purgatoriul, habitaclu unde îți verși amărăciunea,
aureola, canelura umedă unde se scurge bucuria,
infernul, vânătaia ivită pe pielea ta. 

***
Mujer, el galán y afable caballero que amas
y el dragón de mente sinuosa y torturada que temes
es un monstruo bicéfalo capaz de las caricias más tiernas,
generador también de una violencia inesperada y cruel.

Mujer, tu hogar es una caverna con hipoteca
un agujero lúgubre y amargo de lunas eclipsadas,
vives presa por una cadena de eslabones invisibles,
difícil de arrastrar, imposible de romper.

Mujer, el amor y el odio, el miedo y el desencanto
fornican inundando tu cabeza de enloquecidas mariposas,
mientras las últimas gotas envenenadas del amor llenan
con charcos de rencor el suelo por el que caminas.

Mujer, el paraíso es la huida soñada, inalcanzable,
el purgatorio, el habitáculo donde desmenuzas la pena,
el limbo, el surco húmedo donde muere la alegría,
el infierno, la moradura infligida sobre tu epidermis.
 
(Traducción al castellano de Mercè Climent) 

METAFÍSICA DEL PAISAJE de André Cruchaga (trad. în română)

METAFÍSICA DEL PAISAJE

Durante la noche el goteo de la memoria sobre las criptas, paisajes
apretados del cierzo, bocas entumecidas frente a los faroles del tiempo.
—Nunca falta la ebriedad de los espejos, ni las bocas ciegas
del mimbre, ni los perros amaestrados frente al ojo del incendio.

(La libertad es intransferible por más estúpido que parezca.)

Entre las libélulas una campana de mortajas. El destino penitencial del coro
griego ante los ojos que se abren a la mitología del rito irascible
de la orquesta semicircular, —plegaria e invocación hasta el hartazgo—;
del cofre de la luz, sacamos los mimetismos,
la sombra que corroe el vuelo, la ventana que no germina en la nieve.

(A menudo nos ceñimos al circo y ahí trasegamos los barcos del rocío.)
 
Un día, sin duda, le haremos monumento a los pañuelos.
Entre un paisaje entumecido entramos al rumor de nuestros espejos:
A esa vena rota de la hipocresía, está ahí acorde con su danza macabra.

Barataria, 16.I.2013

METAFIZICA PEISAJULUI

Picăturile memoriei căzute pe parcursul nopții pe cripte, peisaje
încinse de vântul de nord, guri înțepenite înaintea felinarelor timpului.
Niciodată nu lipsește frenezia oglinzilor, nici gurile oarbe
făcute din ramuri de salcie, nici câinii dresați în fața pârjolului.

(Libertatea e intransferibilă, cât n-ar părea de stupid acest lucru.)

Printre libelule un clopot din foi de țigară. Destinul penitenciar al corului
grecesc înaintea ochilor ce se deschid către mitologia ritualului irascibil
al orchestrei semicirculare, - rugăciune și invocare până la saturație-;
scoatem mimetismele din cufărul luminii,
umbra ce zădărnicește zborul, geamul ce nu rodește în zăpadă.

(Deseori facem circ și tragem bărcile cu rouă aici.)

În una din zile, desigur, vom face monumente basmalelor. 
Dintr-un peisaj amorțit intrăm în freamătul oglinzilor noastre:
în astă venă tăiată a ipocriziei, ce-i aici în ritm cu dansu-i macabru.

INTEMPORALIDAD/ATEMPORALITATE de Ángela Moreno Gutiérrez

INTEMPORALIDAD
(a Andrei Langa) 

'has terminado sola
lo que nadie comenzó'(Alejandra Pizarnik)
 
Siempre lamenté el silencio a que nos redujo aquella tarde:

ya no habrá más inocencia en la retórica.
Mientras, yo trato de regresarte en mis desastres cotidianos.

ATEMPORALITATE

”ai terminat de una singură
ceea ce nimeni nu a început”
(Alejandra Pizarnik)

Mereu mi-a părut rău pentru tăcerea care ne-a stricat acea seară:
de acum înainte nu va mai fi inocență în retorică.
Între timp, eu încerc să te readuc în mijlocul dezastrelor mele cotidiene.

POMI/ÁRBOLES/ARBRES

POMI

Pomii înalți 
își au fructele 
mai puțin comestibile.

ÁRBOLES

Los árboles altos
tienen frutas
apenas comestibles.

ARBRES

Els arbres alts
donen fruites difícils,
ben poc mengívoles.

(trad. al catalán por Pere Bessó)

Πάντα ῥεῖ (Panta rei) de Ángela Moreno

Πάντα ῥεῖ (Panta rei)
 

Y floto, ya sin mi, pura existencia
(Libertad bajo palabra, Octavio Paz)
 
Tu cuerpo, lentamente
se va deshaciendo en su desnudez
y deja entrever la luz en su expansión.
 
Volvemos a ser llama y oleaje. 

Πάντα ῥεῖ (Panta rei)

Și plutesc, deja fără de mine, existență pură
(Libertad bajo palabra, Octavio Paz)

Corpul tău, încet-încet,
se disipează în a sa goliciune
și lasă să se întrevadă lumina în expansiunea sa.

Devenim iarăși flacără și val.

CAMINANTES SOMOS de ANDRÉ CRUCHAGA tradus în română

CAMINANTES SOMOS

Inmensas orgías cósmicas en que yacía con mis amantes metafísicos de sexos infinitos sobre ciudades devastadas y hundidas en el fondo de mares de algas y mercurio y galeones saqueados.
MARCELO FOX

(Caminantes somos en esta latitud de atardeceres: llega la noche y nos cimbra su lengua oscura, la lluvia ciega de los portales lentos del aliento y la niebla tendida sobre las verjas de los párpados. En este ir y venir se nos pierden los sonidos de las palabras, caducan los caballos y las nodrizas, ahoga el oficio de la orfandad; cuando ya nadie quede, sabremos que galopar sólo era un juego de violentos fantasmas.)

Llueve, sin duda, sobre estas calles negras de hollín, sobre la carpintería
de las pupilas, en el gesto y el claustro de las sábanas;
llueve en los corredores y pasadizos del umbral de las alacenas.
En el ijar de los sueños, resuellan los contrafuertes de las espinas,
y esta sombra inaplazable de los días que caen como ciegos buitres de polvo.
—¿En dónde juegan los peces del pecho,
y las esferas y los anillos y la danza solemne de los puertos,
el charco que teje la tarde como un dardo sinuoso?
—Siempre discurrimos en la carroña del cerrojo, en el pedrusco del páramo.

En los cartuchos de dinamita de las palabras perdemos la garganta:
entre la multitud, somos necesariamente, aprendices de sótanos,
y purgantes con tenazas indigentes, plenos en el breñal de la obsesión.

Quizás, entre tanta salpicadura, nos sobrevivan las noticias
de los periódicos, y el vómito de las calles y el yute de las disonancias.
Tal vez, en el badajo, sólo el semen del griterío…

SUNTEM CĂLĂTORI

Imense orgii cosmice în care copulam cu amanții mei metafizici de sexuri infinite deasupra orașelor devastate și scufundate în adâncurile mărilor cu alge, mercuriu și corăbii prădate.
MARCELO FOX

(Suntem călători în această latitudine de amurguri: cade noaptea și ne arată limba sa întunecată, ploaia oarbă din portalele lente ale suflării și ceața întinsă peste porțile pleoapelor. În acest du-te-vino neogoit ni se pierd sunetele cuvintelor, se poticnesc caii și scad rezervele, dispare condiția de orfan; când nu va mai fi nimeni, vom ști că a galopa era doar un joc de fantasme acerbe.)

Plouă, desigur, peste aceste străzi negre de funigine, peste lemnăria
pupilelor, în mișcarea și mulțimea de plapume;
plouă în culoarele și pasajele din portalele pieptului.
În deșertul viselor, respiră stâlpii spinării,
și această umbră a zilelor ce nu poate fi amânată și se împrăștie ca firele oarbe de praf.
-Acolo unde se zbenguie peștii pieptului,
și sferele și inelele și dansul solemn al porturilor,
în băltoaca ce sapă înserarea cu o suliță strâmbă?
-Mereu stăm deasupra leșului lăcății, pe stânca din stepă.

În cartușele cu dinamită ale cuvintelor ne rupem gâtlejul:
prin mulțime, neapărat suntem, învățăcei din subsoluri,
și purgamente cu putere puțină, plini de boala obsesiei.

Probabil, după atâta zarvă, ne vor supraviețui paginile
din ziare, și scuipătul de pe trotuare și iuta disonanțelor.
Poate că, în gălăgie, se află sămânța strigătului...


CAMINANTS SOM
 
Inmensas orgías cósmicas en que yacía con mis amantes metafísicos de sexos infinitos sobre ciudades devastadas y hundidas en el fondo de mares de algas y mercurio y galeones saqueados.
MARCELO FOX

(Caminants som en aquesta latitud de capvespres: arriba la nit i ens cintra la seua llengua fosca, la pluja cega dels portals lents de l’alé i la boira estesa damunt dels reixats de les parpelles. En aqueix anar i vindre se’ns perden els sons de les paraules, caduquen els cavalls i les dides, ofega l’ofici de l’orfenesa; quan ja no quede ningú, sabrem que galopar només era un joc de fantasmes violents.)

Plou, sense dubte, sobre aquests carrers negres de sutge, damunt de la fusteria
de les nines, en el gest i el claustre dels llençols;
plou en els corredors i passadissos del llindar dels armaris de paret.
En la illada dels somnis, esbufeguen els contraforts de les espines,
i aquesta ombra inajornable dels dies que cauen com voltors cecs de pols.
—On juguen els peixos del pit,
i les esferes i els anells i la dansa solemne dels ports,
el bassal que teixeix la vesprada com un dard sinuós?
—Sempre discorrem en la carronya del forrellat, en el pedrot de l’ermàs.

En els cartutxos de dinamita de les paraules perdem la gola:
entre la multitud, som necessàriament aprenents de soterranis,
i porgants amb estenalles indigents, plens en el garrotxar de l’obsessió.

Potser, enmig de tant esguitó, ens sobreviuran les noves
dels periòdics, i la perbocada dels carrers i el jute de les dissonàncies.
Potser, en el badall, només el semen de la cridòria…

(traduït al català per PERE BESSÓ)  

STARE/UBICACIÓN/SITUACIÓ

STARE

Respiri în fața oglinzilor zilei
în care deja nu îți apare chipul,
aburi reci ies dinăuntru sicriului
cu lumânări aprinse din senin;

un pâianjen lung își țese pânza
prin toate colțurile, în laterale,
consolidând cum poate mai bine
structura pilonilor putreziți;

ar trebui să spui ceva răspicat,
e timpul să înveți a vorbi,
să nu stai aciuat pe un sac
umplut cu ciolane până în vârf.

această stare a ta te preface
în ceață rapace, se duce cu aerul
direct în plămâni, intră în ochi,
lăsând urme de rouă pe acolo. 

UBICACIÓN

Respiras ante los espejos del día
donde ya no aparece tu rostro,
vapores fríos salen desde la tumba
con velas encendidas de la nada;

una araña larga teje su telaraña
por todos las esquinas, por los lados,
reforzando como mejor puede
la estructura de las pilastras podridas;

tienes que decir algo inteligible,
ha llegado la hora de hablar,
para no estar sentado sobre una bolsa
llena de huesos hasta arriba;

esta ubicación tuya te transforma
en una niebla voraz que se va con el aire
hacia los pulmones, entra en los ojos,
dejando rastros de rocío por allá. 

SITUACIÓ

Respires davant dels espills del dia,
en què no t’apareix mai el rostre,
bafs freds ixen de dins de la tomba
amb espelmes enceses de sobte;

una aranya allargada teix la tela
per tots els cantons, pels costats,
consolidant com millor pot
l’estructura dels pilons pudrits;

hauries de dir alguna cosa clarament,
és hora de que aprengues a parlar,
de no restar amagat en un sac
de daltabaix ple d’ossos.

aquest situació teua et canvia
en boira rapaç, aplega amb l’aire
directament als pulmons, als ulls,
deixant-hi empremtes de rosada.

(trad. al catalán por Pere Bessó)

EXTENSIONS (EXTENSIONES) de Pere Bessó

EXTENSIONS

El blau de l’ala
aquest blau de cristall
sense la ploma
 
(de Mas del Peller, 2013)

EXTENSIONES

Azul del ala 
este azul de cristal
quito de pluma

EXTENSIUNI

Albastrul aripei
albastru de cristal
lipsă de pene

ÎNSTRĂINARE/ENAJENACIÓN/ALIENAMENT

ÎNSTRĂINARE

Înstrăinarea stinge 
singura scânteiere 
a sângelui.

ENAJENACIÓN

La enajenación 
apaga el resplandor
de la sangre.

ALIENAMENT

L’alienament
apaga l’únic fulgor
de la nostra sang.

(trad. al catalán por Pere Bessó)

ESCAPADĂ/ESCAPADA

ESCAPADĂ

Nu există atâtea cuvinte 
pentru a da denumire lucrurilor,
așa cum nu e nici un lucru 
care ar putea cumva evita
escapada cuvintelelor.

ESCAPADA

No existen tantas palabras 
para dar nombre a todas las cosas,
así como no hay ninguna cosa 
que podría evitar de alguna manera
la escapada de las palabras.

ESCAPADA

No hi ha tantes paraules
per a denominar les coses,
així com no hi ha res
que pogués evitar de cap manera
l’escapada de les paraules.

 (trad. al catalán por Pere Bessó)

Clarissa Pinkola Estes:...que la mujer recuerde quien es.../...ca femeia să rețină cine este cu adevărat...)

...que la mujer recuerde quien es...
 
Cuando las mujeres reafirman su relación con la naturaleza salvaje, adquieren una observadora interna permanente, una conocedora, una visionaria, un oráculo, una inspiradora, un ser intuitivo, una hacedora, una creadora, una inventora y una oyente que sugiere y suscita una vida vibrante en los mundos interior y exterior.....
...la palabra "salvaje" no se utiliza en su sentido de falta de control sino en su sentido original que significa vivir una existencia natural, en la que la criatura posee una integridad innata y unos límites saludables.
Las palabras "mujer" y "salvaje" hacen que las mujeres recuerden quiénes son y qué es lo que se proponen. Personifican la fuerza que sostiene a todas las mujeres.
A veces se la llama la "mujer que vive al final del tiempo" o la "que vive en el borde del mundo". Y esta criatura es siempre una hechicera-creadora o una diosa de la muerte o una doncella que desciende o cualquier otra personificación. Es al mismo tiempo amiga y madre de todas las que se han extraviado, de todas las que necesitan aprender, de todas las que tienen un enigma que resolver, de todas las que andan vagando y buscando en el bosque y en el desierto.

Clarissa Pinkola Estes

...ca femeia să rețină cine este...

Când femeile reafirmă relația lor cu natura sălbatică, acestea se completează cu o observatoare internă permanentă, o atotcunoscătoare, o vizionară, un oracol, o inspiratoare, o ființă cu intuiție, o realizatoare, o creatoare, o inventatoare și o ființă cu auz ascuțit care sugerează și face să apară o viață vibrantă în lumea interioară și exterioară...
...cuvântul ”sălbatic” nu se utilizează în sensul de lipsă de control ci anume în sensul lui original ce semnifică a trăi o existență naturală, unde ființa să aibă o integritate firească și niște limite binefăcătoare.
Cuvintele ”femeie” și ”sălbatic” fac așa ca femeile să rețină cine sunt și ce anume își propun. Personifică forța ce fortifică toate femeile. 
Uneori i se zice ”femeie care trăiește la capătul timpului” ori ”care trăiește la marginea lumii”. Și această creatură e întotdeauna o vrăjitoare-creatoare sau o zeiță a morții sau o domniță în devenire sau oricare altă personificare. E în același timp prietenă și mamă a toate cele ce s-au înstrăinat, a toate cele ce au nevoie de a învăța, a toate cele ce au de aflat o enigmă, a toate cele ce merg în neștire și caută în păduri și pustiuri.

Clarissa Pinkola Estes

BLUES [REVELACIÓN DE LA CIUDAD] de André Cruchaga traducido al rumano

BLUES (REVELAȚIE DIN ORAȘ)

Nu voiesc ca numele-mi să stea între cuvintele tale, oraș dintodeauna,
îndepărtată Bucurie, bodegă aflată însă în ruină.
Nici nu mai suport să aștept roua prin lucarna renunțului,
-crește disprețul în mulțime, se dublează stratul de granit,
ferocitatea toată aflându-se în derivă, totul purtând masca dură a spinului.
Mereu e așa, ziua oarbă la cuvinte și răsuflarea sfidătoare a catacombei,
oarbă de spiritul primar al coroanei copacului ocrotitor, jețul nopții
fără de călăuză, lungul drum al ceții spre cală.
Fiindcă mersul pe jos secătuiește din forța răsuflării, mai bine mă fortific
în felul meu, la poarta cenușie din fața sălii destilatorului și așa conversez
cu omniprezența apei cimentate în pământ.
Dincolo de focurile obscure ale pirotehnicii și ale limitelor posesive
ale corpului, în astă altă mare a scriiturii prezente, există o lume
de elemente inefabile: iată de ce mă doare fermentul teoremelor
și acest izvor de grădină subterană ce crește în marginea sării, fără să scape.
Totuși, sărbătoresc zilnic, porția de cuvinte pe care mi-o dă uitarea.
La capătul străzilor, scara dedesubtul ochiului de bufă și resturile ce
zdruncină visele, așa într-o doară, prind în cârlige nesomnul...  

BLUES [REVELACIÓN DE LA CIUDAD]

No quiero que mi nombre esté entre tus palabras, ciudad de siempre,
lejana Alegría pero bodega próxima a la decrepitud.
Ya no soporto esperar el rocío a través del tragaluz de la renunciación,
—avanza el desdén entre la muchedumbre, el doble velo del granito,
toda la ferocidad jugando a galope, todo el disfraz duro de la púa.
Desde siempre, el día ciego a las palabras y el jadeo desafiante de la catacumba,
ciega de espíritu la leche de las ramas del árbol tutelar, el trueno sin rumbo
de la noche, el largo camino de la niebla en el estibador.
Puesto que caminar agota la tinta del aliento, mejor me atrinchero
a gusto propio, a la puerta gris de la antesala del alambique y así conversar
con la omnipresencia del agua cimentada en la tierra.
Más allá de los fuegos oscuros de la pirotecnia y los límites posesos
del cuerpo, en ese otro mar de la escritura presente, existe un mundo
de inefables elementos: por eso me duele el fermento de los teoremas
y esa fuente de jardín subterráneo que crece al costado de la sal, sin liberarse.
Sin embargo, celebro a diario, la ración de palabras que me da el olvido.
En los extremos de las calles, la escalera bajo el ojo del búho y el muladar
que azota los sueños, por si acaso, agarro con pinzas la vigilia…

Baratària, 16.I.2013

BLUES [REVELACIÓ DE LA CIUTAT]

No vull que el meu nom reste entre les teues paraules, ciutat de sempre,
llunyana alegria però celler acostat a la decrepitud.
Ja no suporte la rosada a través de la lluerna de la renunciació,
-avança el desdeny entre la multitud, el doble vel del granit,
tota la ferocitat jugant a galop, tota la disfressa dura de pua.
Des de sempre, el dia cec a les paraules i el panteix desafiant de la catacumba,
cega d’esperit la llet de les branques de l'arbre tutelar, el tro sense rumb
de la nit, el llarg camí de la boira a l'estibador.
Com que caminar esgota la tinta de l'alè, millor m’atrinxere
per gust propi, a la porta grisa de l’antesala de l’alambí i així conversar
amb l'omnipresència de l’aigua fonamentada en la terra.
Més enllà dels focs foscos de la pirotècnia i els límits possessos
del cos, en aqueix altre mar de l’escriptura present, hi ha un món
d’inefables elements: per això em fa mal el rent dels teoremes
i aqueixa font del jardí subterrani que creix al costat de la sal, sense alliberar-se.
Celebre, tanmateix, tots els dies la ració de paraules que em dóna l'oblit.
Als cantons extrems dels carrers, l'escala davall de l'ull del brufol i el femer
que fueteja els somnis, per si de cas, agafe amb pinces la vigília...

(trad. al catalán por Pere Bessó)