BLUES (REVELAȚIE DIN ORAȘ)
Nu voiesc ca numele-mi să stea între cuvintele tale, oraș dintodeauna,
îndepărtată Bucurie, bodegă aflată însă în ruină.
Nici nu mai suport să aștept roua prin lucarna renunțului,
-crește disprețul în mulțime, se dublează stratul de granit,
ferocitatea toată aflându-se în derivă, totul purtând masca dură a spinului.
Mereu e așa, ziua oarbă la cuvinte și răsuflarea sfidătoare a catacombei,
oarbă de spiritul primar al coroanei copacului ocrotitor, jețul nopții
fără de călăuză, lungul drum al ceții spre cală.
Fiindcă mersul pe jos secătuiește din forța răsuflării, mai bine mă fortific
în felul meu, la poarta cenușie din fața sălii destilatorului și așa conversez
cu omniprezența apei cimentate în pământ.
Dincolo de focurile obscure ale pirotehnicii și ale limitelor posesive
ale corpului, în astă altă mare a scriiturii prezente, există o lume
de elemente inefabile: iată de ce mă doare fermentul teoremelor
și acest izvor de grădină subterană ce crește în marginea sării, fără să scape.
Totuși, sărbătoresc zilnic, porția de cuvinte pe care mi-o dă uitarea.
La capătul străzilor, scara dedesubtul ochiului de bufă și resturile ce
zdruncină visele, așa într-o doară, prind în cârlige nesomnul...
BLUES [REVELACIÓN DE LA CIUDAD]
No quiero que mi nombre esté entre tus palabras, ciudad de siempre,
lejana Alegría pero bodega próxima a la decrepitud.
Ya no soporto esperar el rocío a través del tragaluz de la renunciación,
—avanza el desdén entre la muchedumbre, el doble velo del granito,
toda la ferocidad jugando a galope, todo el disfraz duro de la púa.
Desde siempre, el día ciego a las palabras y el jadeo desafiante de la catacumba,
ciega de espíritu la leche de las ramas del árbol tutelar, el trueno sin rumbo
de la noche, el largo camino de la niebla en el estibador.
Puesto que caminar agota la tinta del aliento, mejor me atrinchero
a gusto propio, a la puerta gris de la antesala del alambique y así conversar
con la omnipresencia del agua cimentada en la tierra.
Más allá de los fuegos oscuros de la pirotecnia y los límites posesos
del cuerpo, en ese otro mar de la escritura presente, existe un mundo
de inefables elementos: por eso me duele el fermento de los teoremas
y esa fuente de jardín subterráneo que crece al costado de la sal, sin liberarse.
Sin embargo, celebro a diario, la ración de palabras que me da el olvido.
En los extremos de las calles, la escalera bajo el ojo del búho y el muladar
que azota los sueños, por si acaso, agarro con pinzas la vigilia…
Baratària, 16.I.2013
BLUES [REVELACIÓ DE LA CIUTAT]
No vull que el meu nom reste entre les teues paraules, ciutat de sempre,
llunyana alegria però celler acostat a la decrepitud.
Ja no suporte la rosada a través de la lluerna de la renunciació,
-avança el desdeny entre la multitud, el doble vel del granit,
tota la ferocitat jugant a galop, tota la disfressa dura de pua.
Des de sempre, el dia cec a les paraules i el panteix desafiant de la catacumba,
cega d’esperit la llet de les branques de l'arbre tutelar, el tro sense rumb
de la nit, el llarg camí de la boira a l'estibador.
Com que caminar esgota la tinta de l'alè, millor m’atrinxere
per gust propi, a la porta grisa de l’antesala de l’alambí i així conversar
amb l'omnipresència de l’aigua fonamentada en la terra.
Més enllà dels focs foscos de la pirotècnia i els límits possessos
del cos, en aqueix altre mar de l’escriptura present, hi ha un món
d’inefables elements: per això em fa mal el rent dels teoremes
i aqueixa font del jardí subterrani que creix al costat de la sal, sense alliberar-se.
Celebre, tanmateix, tots els dies la ració de paraules que em dóna l'oblit.
Als cantons extrems dels carrers, l'escala davall de l'ull del brufol i el femer
que fueteja els somnis, per si de cas, agafe amb pinces la vigília...
(trad. al catalán por Pere Bessó)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu