luni, 9 septembrie 2013

CARTA A GEORGE B. MOORE EN DEFENSA DEL ANONIMATO de JOSÉ EMILIO PACHECO (trad. al rumano)



Imagini pentru foto JOSÉ EMILIO PACHECO



SCRISOARE ADRESATĂ LUI GEORGE B. MOORE
ÎNTRU APĂRAREA ANONIMATULUI

Nu știu de ce scriem, dragă George.
Iar uneori mă întreb de ce mai apoi
publicăm cele scrise. Adică, lansăm
o sticlă în mare, sătulă și plină
de resturi și sticle cu alte mesaje.
Nu vom mai ști vreodată
la cine anume sau unde le va duce mareele.
Cel mai probabil le vor da la fund furtunile și abisul.

Așa sau altfel, nu e atât de inutil rânjetul ăsta al naufragiului.
Fiindcă îmi suni dumneata
într-o duminică din Estes Park, Colorado,
și-mi zici că ai citit ce se află în astă sticlă
(trecute prin mări: ambele noastre limbi)
și dorești să-mi iai un interviu.
După asta primesc o telegramă imensă
(atât cât te-a costat ca să mi-o trimiți).
În loc să răspund sau să las totul naibii
mi-au venit în minte aceste versuri. Nu e un poem,
nu aspiră la privilegiul de a fi poezie
(nu vine de la sine).
Așa că am să uzitezi, cum făceau anticii,
versul ca pe un instrument a tot ceea
(povestire, scrisoare, dramă, istorie, manual agricol)
ce azi spunem în proză.

Pentru început nu le voi răspunde,
nu am nimic să adaug la ceea ce au poemele,
las pe alții să comenteze, nu mă interesează
(dacă am vreunul) locul meu în istorie.
(Mai devreme sau mai târziu, pe toți ne așteaptă naufragiul)
Scriu și asta e tot ceea ce fac. Scriu: dau o jumătate din poem.
Poezie nu sunt semnele negre de pe pagina albă.
Numește poezie acest loc de întâlnire
cu o experiență ce nu e a ta. Cititorul, cititoarea
vor face poemul pe care numai ce l-am conturat.

Nu îi citim pe alții: ne citim în ei.
Îmi pare un miracol
că cineva necunoscut poate să se vadă în oglinda mea.
Dacă există un merit în asta – a spus Pessoa –
le corespunde versurilor, nu autorului versurilor.
Dacă din întâmplare un bun poet
va lăsa patru-cinci poeme valabile,
înconjurate de eșecuri și ciorne.
Opțiunile sale sunt într-adevăr puțin interesante.

Ciudată e lumea noastră: cu fiecare zi
o interesează tot mai mult poeții;
poezia o interesează tot mai puțin.
Poetul a încetat să fie vocea tribului,
cel ce cuvântă pentru acei care nu vorbesc.
A revenit în forță alt entertainer.
Bețiile sale, aventurile sale amoroase, cazul său clinic,
alianțele sale sau litigiile cu ceilalți clovni de la circ,
are asigurat un larg public,
căruia nu e nevoie să-i citești poeme.

Continui să cred
că poezia e altceva:
o formă a iubirii ce există doar în tăcere,
într-un pact secret dintre două persoane,
de regulă între doi necunoscuți.
Poate ai citit dumneata că Juan Ramón Jiménez
avea de gând să editeze o revistă.
Urma să se numească ”Anonimatul”.
Nu avea să publice semnături ci poeme:
s-ar fi făcut cu poeme, nu cu poeți.
Iar eu aș fi dorit precum maiestrul spaniol
ca poezia să fie anonimă odată ce e colectivă
(spre asta tind versurile mele și versiunile).
Dumneata ai putea să-mi dai dreptate.
Dumneata care m-ai citit și nu mă cunoști.
Nu ne vom vedea niciodată, dar sunteam prieteni.
Dacă au plăcut versurile
ce mai contează că-s ale mele /ale altcuiva/ ale nimănui.
În adevăr, poemele ce le citesc sunt ale dumneata:
Dumneta, autorul lor, care le inventează citindu-le.
 
CARTA A GEORGE B. MOORE EN DEFENSA DEL ANONIMATO*

No sé por qué escribimos, querido George.
Y a veces me pregunto por qué más tarde
publicamos lo escrito. Es decir, lanzamos
una botella al mar, harto y repleto
de basura y botellas con mensajes.
Nunca sabremos
a quién ni adónde la llevarán las mareas.
Lo más probable que sucumba en la tempestad y el abismo.

Sin embargo, no es tan inútil esta mueca de náufrago.
Porque un domingo
usted me llama de Estes Park, Colorado,
me dice que ha leído cuanto está en la botella
(a través de los mares: nuestras dos lenguas)
y quiere hacerme una entrevista.
Después recibo un telegrama inmenso
(lo que se habrá gastado usted al enviarlo).
En vez de responderle o dejarlo en silencio
se me ocurrieron estos versos. No es un poema,
no aspira al privilegio de la poesía
(no es voluntaria).
Y voy a usar, así lo hacían los antiguos,
el verso como instrumento de todo aquello
(relato, carta, drama, historia, manual agrícola)
que hoy decimos en prosa.

Para empezar a no responderle,
no tengo nada que añadir a lo que está en mis poemas,
dejo a otros el comentario, no me preocupa
(si alguno tengo) mi lugar en la historia.
(Tarde o temprano a todos nos espera el naufragio.)
Escribo y eso es todo. Escribo: doy la mitad del poema.
Poesía no es signos negros en la página blanca.
Llamo poesía a ese lugar del encuentro
con la experiencia ajena. El lector, la lectora
harán o no el poema que tan sólo he esbozado.

No leemos a otros: nos leemos en ellos.
Me parece un milagro
que algún desconocido pueda verse en mi espejo.
Si hay un mérito en esto –dijo Pessoa—
corresponde a los versos, no al autor de los versos.
Si de casualidad es un gran poeta
dejará cuatro o cinco poemas válidos,
rodeados de fracasos y borradores.
Sus opiniones personales son de verdad muy poco interesantes.

Extraño el mundo el nuestro: cada día
le interesan cada vez más los poetas;
la poesía cada vez menos.
El poeta dejó de ser la voz de la tribu,
aquel que habla por quienes no hablan.
Se ha vuelto más otro entertainer.
Sus borracheras, sus fornicaciones, su historia clínica,
sus alianzas o pleitos con los demás payasos del circo,
tiene asegurado el amplio público
a quien ya no hace falta leer poemas.

Sigo pensando
que es otra cosa la poesía:
una forma de amor que sólo existe en silencio,
en un pacto secreto entre dos personas,
de dos desconocidos casi siempre.
Acaso leyó usted que Juan Ramón Jiménez
pensó hace mucho tiempo en editar una revista.
Iba a llamarse “Anonimato”.
Publicaría no firmas sino poemas;
se haría con poemas, no con poetas.
Y yo quisiera como el maestro español
que la poesía fuese anónima ya que es colectiva
(a eso tienden mis versos y mis versiones).
Posiblemente usted me dará la razón.
Usted que me ha leído y no me conoce.
No nos veremos nunca pero somos amigos.
Si le gustaron mis versos
qué más da que sean míos/ de otros/ de nadie.
En realidad los poemas que leyó son de usted:
Usted, su autor, que los inventa al leerlos.



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu