Querido amigo Andrei: Acabo de traducir otro poema de Alice Valeria Micu, de la que ya dábamos noticia recientemente en tu blog basarabiano. El tratamiento de la visita de la Muerte como en sueños. Una experiencia para la poeta, abstracta, indecible, inexpresable. De nuevo la traduzco al catalán y al castellano.
Pere
o crimă atât de abstractă
întunericul respiră pe obrazul tău
îi simţi răsuflarea ca pe o bucată
de gheaţă în forma Terrei
cu polii turtiţi de căldura braţelor mele
demult nu mai aştept dimineţile
merg la braţ cu uitarea
două tălpi fără degete
în total dezechilibru,
precum ecoul vibrând în
pântecul surdomutei.
Moarte, ai venit
şi aveai zâmbetul meu pe buze
te-am privit în ochi
şi-am văzut cât de singură sunt
în oasele goale mi-a rămas sufletul
ca o crimă fără trup
atât de abstractă
şi de nerostit
decât în somn.
întunericul respiră pe obrazul tău
îi simţi răsuflarea ca pe o bucată
de gheaţă în forma Terrei
cu polii turtiţi de căldura braţelor mele
demult nu mai aştept dimineţile
merg la braţ cu uitarea
două tălpi fără degete
în total dezechilibru,
precum ecoul vibrând în
pântecul surdomutei.
Moarte, ai venit
şi aveai zâmbetul meu pe buze
te-am privit în ochi
şi-am văzut cât de singură sunt
în oasele goale mi-a rămas sufletul
ca o crimă fără trup
atât de abstractă
şi de nerostit
decât în somn.
un crim tan abstracte
la foscor respira en la teua galta
sents la seua alenada com un tros
de gel en forma de la Terra
amb els pols aixafats per la calor dels meus braços
ja fa temps que no espere els matins
camine del braç de l’oblit
dos palmes sense dits
en total desequilibri,
com l’eco vibrant
al ventre del sordmut.
Mort, has vingut i tenies
el meu somriure als llavis
t’he mirat als ulls
i he vist que em trobe tan sola
en els ossos buits m’ha romàs l’alé
com un crim sense cos
tan abstracte
i indicible
com el somni.
un crimen tan abstracto
la oscuridad respira en tu mejilla
sientes su resuello como un trozo
de hielo con la forma de la Tierra
con los polos aplastados por el calor de mis brazos
ja hace tiempo que no espero las mañanas
camino del brazo del olvido
dos manos sin dedos
en total desequilibrio,
como el eco vibrante
en el vientre del sordomudo.
Muerte, has venido y tenías
mi sonrisa en los labios
te he mirado a los ojos
y he visto cuán sola estoy
en la osamenta hueca me quedó el aliento
como un crimen sin cuerpo
tan abstracto
e indecible
como el sueño.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu