COMO VOS, ENTRE MULTITUDES DESCONOCIDAS
Construimos pájaros y soledades. Todo el rumor
del mar se calla. Y en los caracoles
guardamos a Peter Pan. La dorada flauta
que un día nos hundirá en el mar.
ÍTALO LÓPEZ VALLECILLOS
Como vos, entre multitudes desconocidas. Tráfico. Espejos. Amaneceres
Inciertos. Estrellas por descubrir bajo la lluvia.
Asfaltos como la propia entraña.
Lluvia sin fin rompiendo las ventanas. Espuma. Neblina.
Te me pierdes en lugares que no conozco: escaleras inevitables
Colgadas de los aleros. Persianas de dudosa claridad.
Manifiestos de transitorias acuarelas. Sueños invisibles entre zapatos
Torturados.
De nuevo, siempre, como vos, muerto al borde del acantilado.
Subterráneos. Ciudades perdidas.
Como vos, llora el absurdo de una armónica en Nueva Orleans.
En el arcoiris negro de Savannah,
En los símbolos de Otoño, ciudad también descubierta en la desnudez.
Como vos, el paraguas cerrado de la lluvia:
El violento papiro de los peces, la madera podrida de los balcones.
La polilla como un muro de granito.
El kerosene abandonado en la angustia. El mediodía en el asfalto.
Habitamos el atardecer oscuro de los periódicos:
A veces sin pupilas y sin huellas digitales. A veces hoja leve del labio
Que cae, lenta, sobre el agua hendida de las palabras.
Como vos, también yo pregunto por el hangar del zodíaco: desnudo,
Incierto como una mesa irreparable,
Vacío hasta el quejido del aliento, convulso y oscuro.
Entre la multitud nos volvemos sombríos, —pañuelos de arrugado
Color, lejos del propio pájaro que vive en nosotros.
En medio de calles que no entiendo su nomenclatura,
Los zapatos hundidos en el círculo de la ciudad, el subway del carraspeo,
Los rieles desbocados de la noche.
Como vos, mis manos mudas y transcurridas.
El ojo arrojado a los ecos del tráfico, sin la túnica del párpado.
Los pies gastados de llagas, mientras amanece al otro lado del mundo.
Los sueños amarillos, de arrepentimiento, de los focos disgregados
A lo largo de la ramazón de la lluvia y los recuerdos.
Nada nos falta ya, cuando estamos al borde de la locura:
Nada nos acerca entre peñascos y breña:
Nada nos devuelve la llama de la tortilla: somos hijos del vejamen.
Somos el ojo descuajado de tantas promesas incumplidas.
Como vos, la sal en las banderas de la sonrisa.
La piedra en su límite estalla. Como vos, la noche perenne
De los funerales. Como vos, el grito acumulado en el pecho.
Barataria, 27.IX.2010
COM TU, ENTRE MULTITUDS DESCONEGUDES
Construimos pájaros y soledades. Todo el rumor
del mar se calla. Y en los caracoles
guardamos a Peter Pan. La dorada flauta
que un día nos hundirá en el mar.
ÍTALO LÓPEZ VALLECILLOS
Com tu, entre multituds desconegudes. Tràfic. Espills. Trencs d’alba
Incerts. Estrelles a descobrir sota la pluja.
Asfalts com la mateixa entranya.
Pluja sense fi trencant les finestres. Escuma. Boirina.
Te’m perds en llocs que no conec: escales inevitables
Penjades dels ràfecs. Persianes de dubtosa claror.
Manifestos de transitòries aquarel•les. Somnis invisibles entre sabates
Torturades.
De nou, sempre, com tu, mort a la vora del penya-segat.
Subterranis. Ciutats perdudes.
Com tu, plora l’absurd d’una harmònica a Nova Orleans.
En l’arc del cel negre de Savannah,
En els símbols de Tardor, ciutat també descoberta en la nuesa.
Com tu, el paraigües tancat de la pluja:
El violent papir dels peixos, la fusta pudrida dels balcons.
L’arna com un mur de granit.
El kerosene abandonat en l’angoixa. El migdia en l’asfalt.
Habitem el capvespre fosc dels periòdics:
De vegades sense ninetes i sense empremtes digitals.
De vegades fulla lleu del llavi
Que cau, lenta, damunt de l’agua fendida de les paraules.
Com tu, també jo pregunte per l’hangar del zodíac: nu,
Incert com una taula irreparable,
Buit fins al gemec de l’alé, convuls i fosc.
Entre la multitud ens fem ombrívols, —mocadors de color
Rugat, lluny del mateix ocell que viu en nosaltres.
Enmig de carrers la retolació dels quals no entenc,
Les sabates afonats en el cercle de la ciutat, el subway de l’estossec,
Els rails desbocats de la nit.
Com tu, les meues mans mudes i transcorregudes.
L’ull llançat als ecos del tràfic, sense la túnica de la palpebra.
Els peus gastats de plagues, mentre llostreja a l’altre costat del món.
Els somnis grocs, de penediment, dels focus disgregats
Al llarg del brancall de la pluja i els records.
Res no ens manca ja, quan estem a la vora de la follia:
Res no ens acosta entre penys i garrotxa:
Res no ens torna la flama de la truita: som fills de la vexació.
Som l’ull arrabassat de tantes promeses inacomplides.
Com tu, la sal en les banderes del somrís.
La pedra en el seu límit esclata. Com tu, la nit perenne
Dels funerals. Com tu, el crit acumulat al pit.
Baratària, 27.IX.2010
(trad. în limba catalană de Pere Bessó)
ASEMENI ȚIE, PRINTRE MULȚIMI NECUNOSCUTE
Înălțăm păsări și singurătăți. Tot murmurul mării dispare.
Sub cochilia melcilor îl punem pe Peter Pan. Flautul aurit
care ne va îneca într-o zi în mare.
ÍTALO LÓPEZ VALLECILLOS
Asemeni ție, printre mulțimi necunoscute. Trafic. Oglinzi. Zori de zi
Incert. Stele nedescoperite printre stropii de ploaie.
Asfalturi asemănătoare propriilor viscere.
Ploaie nesfârșită spărgând geamurile. Spumă. Ceață.
Rătăcit de tine prin locuri necunoscute: scări inevitabile
Atârnate de cornișe. Persiane de o puritate dubioasă.
Manifeste scrise cu acuarelă efemeră. Visuri invizibile printre pantofi
Torturați.
Iarăși, mereu, asemeni ție, mort la marginea țărmului stâncos.
Subterane. Orașe dispărute.
Asemeni ție, plânge absurdul unei armonici în Noul Orleans.
În curcubeul negru al lui Savannah,
În simbolurile Toamnei, oraș descoperit în goliciunea sa.
Asemeni ție, umbrela închisă a ploii:
Violentul mesaj al peștilor, lemnul putrezit al balcoanelor.
Molia asemănătoare unui zid de granit.
Lampa de kerosen abandonată în suferință. Amiază topită în asfalt.
Locuim înserările întunecate ale ziarelor:
Uneori fără de pupile și amprente digitale. Uneori frunză ferită a buzei
Ce cade, lent, pe apa deschisă a cuvintelor.
Asemeni ție, întreb și eu de hangarul zodiacului: despuiat,
Incert ca o masă ireparabilă,
Gol până înăuntrul respirației, convulsiv și obscur.
În mulțime devenim melancolici, - băsmăluțe de culoare
Ridată, departe de pasărea care trăiește în noi.
În mijlocul străzilor cărora nu le înțeleg terminologia,
pantofii împotmoliți în târgul orașului, în subterana tusei
Șinele interminabile ale nopții.
Asemeni ție, mâinile mele bătătorite.
Ochiul obișnuit cu ecourile traficului, fără de vesta pleoapei.
Picioarele ulcerate, în timp ce se zorește de zi în celaltă parte a lumii.
Vise galbene, a părere de rău, ale luminilor rătăcite
Peste toate ramurile ploii și ale amintirilor.
Nimic nu ne mai lipsește, acum când stăm la limita nebuniei:
Nimic nu ne apropie aflați între stânca înaltă și păduricea de la poalele ei:
Nimic nu ne va întoarce flacăra arcuită: suntem fiii umilinței.
Suntem ochiul spălăcit de atâtea promisiuni neîmplinite.
Asemeni ție, cu sare în flamurile surâsului.
Piatra aflată la limită explodează. Asemeni ție, noapte trecătoare
A funeraliilor. Asemeni ție, strigătul adunat în adâncul pieptului.
Barataria, 27.IX.2010
(trad. în limba română de A.L.)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu