"Lanka" sau "albia unui râu"

Dacă e să privim atent harta Europei, mai exact pe cea a Spaniei, vom descoperi câteva localităţi Langa (vezi: provinciile Avila (Langa), Cuenca (La Langa), Zaragoza (Langa de Castillo) şi Soria (Langa de Duero)). Expresia „albia unui râu”, aşa cum aflăm etimologic tradus idiomul „lanka” de provenienţă ibero-celtă, de la care au demonstrat lingviştii spanioli (ex. Blanca Maria Prosper în vol. „Lenguas y Religiones Preromanos del Occidente de la Peninsula Iberico” (ed. Universidad, Salamanca, 2002 (pag. 134-137)) că a şi provenit antroponimul toponimic „Langa”, sună azi oarecum ciudat, însă semnificaţia lui a trecut demult hotarele timpului şi spaţiului, dând denumiri la sate, după cum vedem mai sus, sau chiar materializându-se sub forma unei genealogii complexe. O dovadă a utilizării largi a toponimului apărut în perioada preromanică, datorată ulterior apariţiei şi dezvoltării Imperiului Roman care, după cum se ştie, a cuprins o bună parte a continentului european, ocupând Dacia lui Decebal şi Burebista şi extinzându-se până în peninsula Iberică, este şi denumirea dată unui sat italian din provincia Piemonte, numele propriu-zis purtându-l sute şi mii de oameni din întreaga lume. În aceiaşi Spanie sau, mai aproape geografic, în Polonia sunt înregistrate de fiecare parte peste două mii de persoane cu numele „Langa”. În România şi, implicit, în spaţiul pruto-nistrean persoanele care poartă familia „Langa” fiind mai puţin numeroase, dar destul de cunoscute publicului larg, cum ar fi, spre exemplu, preotul-scriitor Tertulian Langa sau diplomatul Constantin Langa-Râşcanu.
Pe teritoriul pruto-nistrean, mai exact în comuna Bărboieni (r-nul Nisporeni), există mai multe familii Langa, toate având între ele relaţii de rudenie mai mult sau mai puţin apropiate. Se afirmă chiar că şi în prezent jumătate din săteni poartă numele acesta cu rezonanţe sonore, adică „Langa”, primii lui purtători au poposit şi s-au stabilit cu traiul pe aici cu multe veacuri în urmă. Drept derivat etimologic al idiomului „lanka” în limba română serveşte cuvântul „lúncă” Informaţia respectivă o vom prelua din DEX, ţinând cont de cazul enunţat mai sus, atragând atenţia asupra ultimei fraze explicative, ce vehiculează ideea precum că, în contextul celorlaltor date revelatoare din punct de vedere etimologic, „Pare inutilă ipoteza unui *lanka preromanic (Hubschmidt, Praeromanica, 39-49; cf. Lahovary 332). – Der. luncet, s.n. (Munt., pădure la malul râului); luncos, adj. (se zice despre terenuri mlăştinoase, de lângă apă). Cf. Prelucă”. Aşadar, ipoteza afinităţii etimologice între substantivele femenine „lanka” ibero-celtică şi „lunca” românească „pare” a fi una utilă în cazul nostru şi credibilă în esenţă, clarificând în parte chestiunea etimologică care ne interesează.
Ceea ce cunoaştem cu certitudine şi-i legat direct de subiectul central al microstudiului de faţă se reduce la faptul că anume din părţile Bărboienilor, începând din primii ani ai sec. XIX, a trecut cu traiul în Mileştii Mari, comună situată în imediata lui apropiere, răzeşul Constantin Langa, căsătorit fiind cu mileşteanca Elisaveta. În familia lor s-au născut trei copii, Iosub, Pavelina şi Ion, ultimul dintre care a şi rămas pe drept numit continuatorul familiei Langa în Mileşti. Străbunul Constantin Langa s-a pierdut în vâltoarea Primului război mondial, iar străbunica Elisaveta a apucat să-şi vadă şi nepoţii. Fiul lor Iosub a trăit o viaţă îndelungată, dar fără să lase urmaşi, iar Ion (n.1912 - m.1951) s-a căsătorit cu Elena (n.1910 – m.1972) şi au avut împreună şase copii: Efim, Iosub, Constantin, Ana, Petru şi Anastasia. Tatăl lor se stinge din viaţă de tânăr şi în mod tragic, la vârstă de doar 39 de ani, în urma unei intervenţii chirurgicale greşite. Elena decedează mai târziu, secerată de boli, dar cu grija celor şase copii pe care a reuşit totuşi să-i „pună pe picioare”, deşi a rămas de una singură. Efim, Iosub şi Ana au decedat şi ei între timp, dar au lăsat în urmă fiice şi feciori... Petru, cunoscut om de cultură la baştină, dar şi în satul de adopţie Vânători, s-a căsătorit cu Ana şi a activat timp îndelungat în funcţia de director al Casei de cultură din localitate. Mezina Anastasia s-a căsătorit cu Eugen şi locuieşte în satul de baştină. Au împreună o fiică şi un fecior.
În continuare ne vom opri mai detaliat la familia lui Constantin Langa, cel care poartă prenumele bunelului său, punctând un destin ce se vrea continuat prin urmaşi. Să începem cu faptul că micul Constantin a cunoscut ce înseamnă foametea şi seceta, născut fiind chiar în preajma războiului, pe 4 mai 1941, dar şi lipsa tatălui de la vârsta de doar 10 anişori. De fapt, familia lor numeroasă a supravieţuit mai mult datorită insistenţei şi hărnicie mamei lor Elena. Fatum-ul neiertător mai nu i-a luat viaţa lui Constantin încă din copilărie, moment când şi-a spart burta într-un ţăpoi, căzând din întâmplare de pe un stog de fân. Însă i-a fost dat să trăiască, datorită poate aceloraşi chirurgi care cu puţini ani înainte nu l-au putut salva pe tatăl-său, cel care striga la medici cu un rău presentiment: „Nu mă ucideţi, am o casă de copii!..”.
Constantin s-a tratat rapid şi doar după o săptămână s-a întors sănătos de la spital. Până a se căsători, în anul 1960, a făcut parte din fanfara satului, unde cânta la trompetă de rând cu alţi sămaşi de ai săi. Consoartă i-a fost Anastasia (Petic) (n.1938 – m. 1994), una dintre cele două fiici ale Varvarei Petic, rămase fără tată încă din perioada Războiului II mondial. Alţi doi frăţiori ai lor, Gheorghe şi Constantin, decedaseră la o vârstă fragedă în timpul foametei din anii postbelici. Maria Mărcuţă (n.1936 – m. 2007) (după familia soţului Dumitru), sora mai mare, a lucrat până la pensionare şefa contabilităţii din Mileşti.
În familia lui Constantin şi Anastasia Langa s-au născut cinci copii: Ion (n. 1961 – m. 2008) - muzician; Maria (n.1962) - soră medicală; Andrei (n.1965) - ziarist; Petru (n.1970) – profesor matematică şi fizică; Mihail (n.1975) – liber întreprinzător.
Să reamintim faptul că Ion a decedat în „floarea vârstei” (vezi mai sus Cap. 13): din prima căsătorie a avut doi copii – Alexandru şi Olga, iar din căsătoria cu Lidia (Gorceag) s-au născut Vasile şi Elena; Maria a absolvit Colegiul de medicină din Tiraspol şi a activat mai mulţi ani la Spitalul Oncologic din Chişinău, după care lucrează şefă a dispensarului din Bălăneşti, cumulând funcţia de soră medicală la Spitalul de Urgenţă din Nisporeni (este căsătorită cu Valeriu Macovei şi locuieşte în Bălăneşti, având trei fii – Adrian, Victor şi Valeriu); Andrei este căsătorit cu Tatiana (Ţurcan), originară din comuna Vadul-Raşcov (r-nul Şoldăneşti), şi au împreună doi copii - Lucian şi Anastasia; Petru a absolvit Universitatea „Taras Şevcenko” din Tiraspol, a lucrat mai mulţi ani în calitate de profesor la liceul „Gheorghe Asachi” din or. Ungheni, iar actualmente ocupă funcţia de vicepreşedinte al raionului Ungheni, fiind căsătorit cu Mariana (Balan), originară din comuna Brânzeni, r-nul Edineţ, şi având o fiică – Daniela (1991-2011); Mihail a lucrat mai mulţi ani în satul de baştină şi este căsătorit cu Silvia (Curmei), având împreună două fiici – Mirela şi Mikaela.
Reiterând în chip metaforic ideile expuse mai sus, concluzionăm că din „albia unui râu” („lanka”) a luat naştere un antroponim autentic şi, în consecinţă, s-a perpetuat peste generaţii un nume sonor „Langa”, purtat cu demnitate şi pe pământurile vechii Dacii.

Valeriu Jardan: „Medicina şi fotbalul m-au făcut să fiu mai disciplinat”

Născut în anul 1953, în familia lui Ion şi Ana Jardan. Surori: Olga, Maria, Vera. În anul 1969 absolveşte Şcoala medie Mileşti, avându-i ca profesori pe Vera Vârlan, Margareta Chirilovici, Ion Paladi, Alexandru Tofan, Lidia Parfeni. În perioada 1969 - 1975 studiază la Facultatea medicină generală a Institutului de medicină (actualmente Universitatea „Nicolae Testimiţanu”) din Chişinău, rezidenţiat în neurologie. Între anii 1990 -1994 îndeplineşte funcţia de deputat în primul Parlament al R.Moldova (circumscripţia nr. 339, Corneşti, raionul Ungheni). Semnatar al Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova. Decorat prin decret prezidenţial cu medalia „Meritul Civic”. Pe parcursul mai multor ani lucrează medic-şef al spitalului din Pârliţa, medic-şef al Spitalului din or. Corneşti, medic-şef al Spitalui raional Ungheni. Din anul 1993 ocupă funcţia de director al Colegiului de Medicină din or. Ungheni. Promotor al echipei de fotbal „Codru” Mileşti” şi unul dintre membrii ei de onoare. Preşedinte al Asociaţiei Teritoriale de Fotbal Ungheni.

A.L.: - Îmi permiţi să fac abstracţie de orice soi de etichetă formală (care poate că s-ar impune în asemenea cazuri!) şi să te invit într-un peregrinaj imaginar retroactiv, unde să poţi reflecta asupra anilor petrecuţi la baştină... Care ţi-au fost prietenii din copilărie şi de ce fotbalul, din câte cunoaştem, te-a marcat ca disciplină sportivă încă de pe atunci? Te rog să faci câteva referinţe vii la meciurile, cu balonul din piele sau confecţionat din cârpe, disputate pe terenul din Vladnic, vizavi de punctul de vinificaţie sau prin alte locuri: cine dintre sămaşi mai participa la acele jocuri improvizate?..
V.J. - Casa noastră se afla chiar în centrul satului, în mahalaua numită „În piaţă”. Acolo, de fapt, era într-adevăr o piaţă, iar pentru noi, copiii, era centrul tuturor nebuniilor. Ne adunam, după ce oamenii plecau pe la casele lor, în acel loc, unde puteam să alergăm în voie. Prin anii 60 (aveam pe atunci vreo 10 ani) începusem să jucăm fotbal. Pentru mine, care am jucat ulterior şi volei, şi baschet, şi handbal, această disciplină sportivă a fost o dragoste la prima vedere, o dragoste pe care nu am trădat-o niciodată. Dar să revin la amintirile acelor ani. La început, formam două echipe din fetele şi băieţii din mahala. Puneam de o parte şi de alta câte două cărămizi care marcau porţile, alegeam doi portari dintre cei mai slabi „fotbalişti” şi jucam ore în şir. Îi aveam în calitate de coechipieri pe Nicolae Rotaru, pe Gheorghe Potlog ş.a.. Apoi am început să mergem în „Deal la Cruce”, unde băieţii de acolo, printre care Ion Gorincioi, Ion Suhan şi Andrei Bobeică, îşi aveau echipa lor de fotbal. Iniţial, pierdeam toate meciurile. În scurt timp însă am progresat, jucând deja de la egal la egal. Peste 2-3 ani, am format o echipă comună care avea să ducă mai târziu faima Mileştiului în tot raionul şi chiar în toată Moldova. Membri ai acelei echipe au fost: Alexandru Butnaru, Vasile Roman, Ion Scutaru, Valeriu Păduraru, Vasile Talpă, Valeriu Arseni, Andrei Bobeică, Gheorghe Petic, Vasile Basoc, Victor Viziru, Nicolae David, Vasile Petic, Victor Viziru, Vasile Miler, Mihai Guţu şi, bineînţeles, eu.
A.L. - Ai observat probabil din conţinutul textului întrebarii de mai sus că interesul manifestat aici este centrat în mod preferenţial pe latura fotbalistică a activităţii tale, fapt ce nu vrea să denote dezinteresul nostru şi pentru alte idealuri proprii, mai puţin cunoscute publicului larg. Cum au corelaţionat în timp spiritul aprins de fotbalist cu temperamentul de regulă calculat al oamenilor îmbrăcaţi în halate albe?
V.J. - Să ştii că este o îmbinare perfectă. Dragostea pentru medicină a venit puţin mai târziu decât cea pentru fotbal. Aveam vreo 12 ani, când am vizionat la TVR un serial pe atunci în vogă, care se intitula „Evadatul”. Eroul central era un medic chirurg. M-au impresionat atât de mult peripeţiile prin care a trecut acest personaj, încât mi-am zis: voi fi şi eu chirurg! N-a fost să fie aşa. Până la urmă, am ales neurologia şi nu regret. Medicina şi fotbalul m-au făcut să fiu mai disciplinat.
A.L.: - Dacă tot am sărit de la subiectul propus iniţial, zi-mi când şi din ce motiv/motive ai decis să te laşi de cariera politică? (Poate faci o replică lui V.Voronin vizavi de expresia prin care te viza în mod personal: „Ştiu că ai fost doctor şi ma-a-a-re frontist”).
V.J. - Îţi voi spune mai întâi de ce am decis să fac politică. „Perestroika” lui Gorbaciov, care a şi generat mişcarea de eliberare naţională în Moldova, nu a putut să mă lase indiferent. M-am implicat cu toată fiinţa mea, chiar din primul moment fiind unul dintre liderii locali ai Frontului Popular de pe atunci. Peste aproape 20 de ani, preşedintele Vladimir Voronin, aflându-se într-o vizită la Ungheni, avea să-mi spună: „Ştiu că ai fost doctor şi ma-a-a-re frontist”. În 1990 am fost ales deputat în Parlament. Peste puţin timp, am înţeles că în politica moldovenească nu sunt decât interese murdare, trădări, divizări, ceea ce nu corespunde idealurilor şi viziunilor mele despre viaţă. Deşi, trebuie să recunosc, că şi după anul 1994, când mi s-a încheiat mandatul de deputat şi a trebuit să renunţ la cariera politică, am fost curtat încă foarte mult timp de numeroase partide politice.
A.L.: - Să revenim, însă, la ideea de fotbal, în speţă la anii 80 ai secolului trecut (de parcă s-ar fi depănat o sută de ani de atunci!?), perioadă când băieţii de la „Codru” Mileşti, printre care figurai şi tu în postura de lider autoritar, obţineau cele mai mari succese la nivel raional şi republican din istoria clubului. Ce amintiri relevante ai de la acea vreme şi pe cine dintre colegii de echipă poţi să-i evidenţiezi pentru calitatea jocului prestat şi pentru alte valori umane?
V.J. - Eram o echipă, eram un tot întreg. Prima victorie memorabilă am obţinut-o în anul 1972, în meciul cu faimoasa şi invincibila pe atunci echipă a satului Şişcani (Nisporeni), disputat în cadrul campionatului raional. Câştigasem în deplasare cu scorul de 5:2. Înainte de a pleca la meci, mulţi dintre microbiştii mileşteni ne spuneau pe şleau: „Ce bătaie o să mai mâncaţi!”. Am învins şi voi spune fără falsă modestie că eu am marcat atunci patru din cele cinci goluri. A urmat apoi un şir lung de victorii care a culminat cu locul V, în anul 1980, la Cupa „Gagarin”, una dintre cele mai importante competiţii fotbalistice ale acelei perioade din Moldova. Atunci porniseră bătălia pentru cupă peste 80 de echipe din republică. „Codru” Mileşti devenise o echipă de temut...
A.L.: - Sunt sigur că, pe lângă multiplele preocupări cotidiene, te interesează şi ce se mai întâmplă nou în satul natal, inclusiv în domeniul fotbalistic, organizând periodic meciuri amicale între unghenenii tăi adoptivi şi tinerii din echipa locală. Exista chiar şi o tradiţie de a disputa meciuri în memoria lui Radu Mâtcu, tânăr fotbalist din Mileşti, decedat într-un accident de trafic. Mai e valabilă şi azi vechea dar frumoasa relaţiune fotbalistică cu baştina şi cum se manifestă aceasta?
V.J. - Sigur. Niciodată nu uit de mileşteni. Sunt totdeauna la datorie atunci când trebuie să organizăm vreun turneu fotbalistic la Mileşti. Ori de câte ori am ocazia, îi invit pe tinerii fotbalişti din satul natal la competiţiile pe care le organizăm la Ungheni. Sunt sigur că fotbalul îi uneşte pe oameni, îi face mai buni.
A.L.: - Ajunşi spre finalul dialogului nostru, spune-mi ce părere ai despre proiectul existent de a deschide la Mileşti, în imediata apropiere a vechiului stadion şi a parcului dendrologic, un complex sportiv de nivel regional. Nu încape îndoială că există motive suficiente pentru realizarea unui asemenea proiect...
V.J. - Ce părere aş putea avea? Ar fi extraordinar dacă am putea realiza un asemenea proiect. Pentru început însă mi-aş dori mult să văd la Mileşti un teren de fotbal artificial. Chiar am discutat despre aceasta cu primarul satului, Petru Leucă. În parteneriat cu Federația Moldovenească de Fotbal, o asemenea idee este absolut realizabilă.
Merită să mai adăugăm la cele expuse mai sus că cei doi fii ai lui V.Jardan sunt şi ei fotbalişti împătimiţi. Cristi, care lucrează şi ca reporter Pro TV, este atacant în echipa "Olimp" Ungheni, participantă la Campionatul RM, Divizia A. Ionuţ este titular în echipa "Rapid-CSCA", participantă la Campionatul RM, Divizia Naţională, fiind si unicul unghenean din ultimii cinci ani care a ajuns sa joace in Divizia Naţională.
P.S.: La realizarea interviului şi-a adus contribuţia Lucia Bacalu, redactorul ziarului „Expresul de Ungheni”, soţia lui Valeriu Jardan.

Coaliţia democratică din R.M. a prins viaţă...

Cuvintele de mai sus nu sunt doar o constatare a unui eveniment aşteptat de atâţia oameni de bună simţire, redată în stil mai mult sau mai puţin telegrafic pe canalele mass-media, ci un fapt deja împlinit. Deşi tergiversare unei astfel de hotărâri comune, sub care şi-au pus semnăturile toţi cei patru lideri ai PLDM, PL, PDM şi AMN, a lăsat să se întrevadă fisurile din angrenajul democraic al politicienilor de generaţie nouă de la Chişinău, există o „Alianţă pentru Integrare Europeană”.
Iată principiile de bază a coaliţiei nou-formate: „Ne asumăm responsabilitatea să asigurăm libertatea mass-media şi a audiovizualului public, divizarea puterilor în stat, garantarea independenţei sistemului judecătoresc, reformarea structurilor de forţă, investigarea completă şi obiectivă a evenimentelor din 7 aprilie cu prezenţa experţilor internaţionali, depăşirea crizei economice, eradicarea sărăciei, gestionarea corectă a banilor publici, eliminarea implicării abuzive a politicului în economie, reluarea relaţiilor cu donatorii internaţionali, demontarea verticalei puterii, garantarea autonomiei teritoriale, continuarea negocierilor pentru soluţionarea problemei transnistrene, integrarea europeană a Republicii Moldova, negocierea şi semnarea acordului de asociere cu UE, eliminarea regimului de vize pentru cetăţenii români, semnarea Convenţiei pentru micul trafic la frontieră”.
Toate bune şi frumoase până acum, deşi PCRM-ul nu vrea să cedeze poziţiile şi a trecut suspect de paşnic într-o aşa-numită „opoziţie responsabilă”. Odată cu acest prim pas arhinecesar momentului, starea de suspans politic a început să fie depăşită, iar golul profund ce pare că s-a instalat în inimile moldovenilor de diverse orientări ideologice îşi are motivaţiunea mai mult în criza economică demolatoare şi mai puţin în elementul politic sau, să zicem, în gripa porcină care ameninţă lumea întreagă.
Cine şi cum va deveni preşedinte de parlament, prim-ministru sau preşedinte de ţară vom vedea mai târziu, surprizele putând apărea oricând într-un domeniu al umanităţii atât de vechi şi sensibil precum politica, bolşevicii aflaţi încă la putere având asul lor în mâneca deocamdată nesuflecată şi îl vor uza la nevoie.
Deocamdată stau în expectativă. Or e vreme caniculară şi ortacii lui Voronin trebuie să prindă la putere, unii dintre ei aflându-se la umbra codrilor bătrâni sau pe plajele Mării Negre pentru a se pregătiţi de o nouă escapadă...

Eugenia BULAT

Eugenia Bulat este absolventă a USM, facultatea de filologie română (1982). În anii 1990-1991 devine primul primar ales în mod democratic în satul de baştină Sadova. Printre alte activităţi poate fi remarcat faptul că a lucrat corespondent la ziarul “Zorile” din Călăraşi, profesor de limbă română şi rusă în şcoala din satul Sadova, colaborator la Institutul Naţional de Instruire Continuă, colaborator la Institutul Naţional de Creaţie Populară şi corespondent superior la Agenţia Naţională de Presă „Moldpres”.

Poetă şi ziaristă, născută la 19 septembrie 1956 în satul Sadova (r-nul Călăraşi), Eugenia Bulat a devenit deja un nume cunoscut în lumea literelor. Părinţii slujbaşi: mama – Ana Aghenie, tatăl – Gheorghe Cioclu. Debutează cu poezie în volumul colectiv al pedagogilor-creatori ai cenaclului „Lira” intitulat „Lumină de veghe” (Chişinău, 1992). Adevăratul debut şi-l face însă cu placheta „La Putna mi-e drumul” (Chişinău, 1994), pentru care i se înmânează Premiul I al Salonului Naţional de carte pentru debut (1994). Iată și alte cărţi editate: “Poeme de pe Valea Plângerii” şi “Si-la-bi-sind în tainele iubirii”, ambele apărute la Editura “Vatra Românească” din Satu Mare (România), în anul 1996. În toamna anului 1991, în cadrul Liceului Academic „Mircea Eliade”, întemeiază cenaclul literar „Clipa Siderală”. Ulterior, editează colecţia de creaţie adolescentină „Sclipiri Siderale” a membrilor acestui cenaclu. În anul 1995, cu sprijinul Fundaţiei culturale Române (Bucureşti) şi al Fundaţiei Soros (filiala Chişinău), întemeiază şi coordonează activitatea revistei independente pentru liceeni „Cetatea dăinurii”. În anul 1997 relansează revista pentru liceeni într-o nouă formulă: Revista de cultură şi creaţie a generaţiei preuniversitare „Clipa Siderală” (actualmente „Clipa”). În primăvara anului 1999 lansează prima ediţie a Concursului naţional de creaţie literară „Iulia Haşdeu”, iar la 14 noiembrie 1999, împreună cu laureaţii primei ediţii ai concursului întemeiază cenaclul literar republican pentru elevi „Iulia Haşdeu”.


Majoritatea poemelor din cartea de debut a Eugeiei Bulat sunt de inspiraţie naţional-patriotică, idee lirică ce se conturează şi din titlul „La Putna mi-e drumul”. În cartea „Poeme de pe Valea Plângerii” autoarea exteriorizează trăiri poetice revelatoare, drept reacţie la o realitate concretă în care habitează. Poezia socială pe care o scrie cu mult har este marcată de un sentiment de nelinişte pentru viitorul neamului său şi denotă un mod personal de a interpreta realitatea dură. 

Romantice în esenţă, versurile ei exprimă şi un alt sentiment major, fundamental pentru existenţa umană. Este vorba de exprimarea lirică a dragostei neţărmuite faţă de aproapele său, trăire profundă ce marchează cele mai frumoase poeme cuprinse în cartea „Si-la-bi-sind în tainele iubirii”, dintre care merită să remarcăm titlurile „Femeia”, „Astrală”, „Folclorică”, „Romanţă”, „Minunea înfloririi”, „Dor” etc. Atotcuprinzător, sentimentul de dragoste spiritualizează natura înconjurătoare în sens panteistic, sensibilizând în mod firesc şi cititorul. Or, aşa cum stă scris şi în motto-ul cărţii cu pricina: „Homo sum, humani nihil / a me alienum puto.” („Sunt om şi nu mă simt / străin faţă de nimic din / tot ce e omenesc” (Terenţiu). Un soi de melodicitate eminesciană persistă în mai multe din versurile E.B.: „De ce nu vii?… // Mi-s ochii o cărare, / Şi sufletul – o rană arsă-n piept… // M-au troienit ninsori de aşteptare, / De ce nu vii?… // De-atâţia ani te-aştept…(Revino).

Despre creaţia poetei s-a afirmat în mod sincer precum că „Scrisul Eugeniei Bulat vine din interior curgător ca izvorul ce se naşte mereu de la început. Este un dor fără de saţiu, daimonul dragostei de a-i da vieţii continuitate, de a lumina cu verbul „vremurile bicisnice” sub care omul trece” (Gheorghe Vodă).

Se impune să amintim în acelaşi context şi titlul unei publicaţii mai noi a Eugeniei Bulat, anume volumul de poeme bilingve româno-italiane întitulat „Venezia ti fu data/Diario di una latitante dell’Est” (Venezia ca un dat/Jurnalul unui evadat din Est (Chişinău, ed. Cartier, 2008), având parte de o prefaţă semnată de Adrian Dinu Răchieru şi, aşa cum citim în preambul, fiind „scrisă exclusivamente în Venezia”. Deci, o nouă carte de gândire poetică românească scrisă în emigraţie. Cu atât mai mare meritul autorului, care punctează în stil existenţial spre finalul unui poem: „...un poet evadat de prin Est,/ nostalgic şi el/ pentru tot ce-i frumos şi apune/ pe-o terră-n declin/ în care-un apus e-mbrâncit/ şi în Est şi în Vest…” (Palazzo Da Mosto)