Poem de Florica Bud tradus de Pere Bessó

Otro de los poemas de Florica que me ha sorprendido gratamente. Un poema cuyo tratamiento oscila entre la aceptación calma y la zozobra e inquietud que late en el trasfondo del poema: la muerte. Un tema que, lejos de ser asunto grave, Florica administra con un punto feliz de ironía y humor de andar por casa. Véase la referencia explicita de esas criaturas o seres tan de azul marino agitadas desde los tiempos del maestro de las Narraciones Extraordinarias o al huevo frito o escaldado pero con una especia muy especial -si se me permite el juego léxico: la mandrágora, ahí es nada... 
Un abrazo,Pere
 

imagen de Florica Bud tomada de la red

Vietăți bleumarin

 

resuscitez cu temeri de rece absolut
vietăți bleumarin
vădit asfixiate de vremuri
ce tulburi au zâmbit lui edgar allan poe.
ajunsă prea devreme
pe vasul meu de lut
in contrapartidă
îmi pregătesc alene culcușul.
adaug compoziției pe o temă dată
un sfert de aripă aflată în derivă.
why not?
vor aproba bezmeticii
programați pentru scrutinul doi.
sparg cu sârg un gălbenuș de ou
adaug sare
mătrăguna veacului
apă plânsă de la potop.
aprind silfidă focul
a.de.ne.urilor
și plâng.

 Criatures blau marí

 

Ressuscite amb por d’un fred absolut
criatures blau marí
asfixiades sens dubte dels temps
que agitades han somrist edgar allan poe.
arribada massa prompte
en el meu vaixell de fang
en contrapartida
prepare lentament el meu refugi.
afegisc a la composició d’un tema donat
un quart d’ala que es troba a la deriva.
why not?
aprovaran els confosos
programats per a un segon escrutini.
trenque diligentment un rovell d’ou
afegisc sal
mandràgora del segle
aigua vessada en llàgrimes del diluvi.
encenc, sílfide, el foc
adn dels odis

i plore.

 

Criaturas azul marino

 

Resucito con miedo de un frío absoluto
criaturas azul marino
asfixiadas sin duda de los tiempos
que agitadas han sonreído a edgar allan poe.

llegada demasiado pronto
en mi bajel de barro
en contrapartida
preparo a conciencia mi refugio.
añado a la composición de un tema dado
un cuarto de ala que va a la deriva.
why not?
asentirán los confundidos
programados para un segundo escrutinio.
rompo diligentemente una yema de huevo
añado sal
mandrágora del siglo
agua vertida en lágrimas del diluvio.
enciendo, sílfide, el fuego
adn de los odios

y lloro.

Altar (trad. al catalán por Pere Bessó*)

Altar

Acum mai rămâne doar cuminecătura,

cea care poate să te curețe de păcate,

să te scape de răul impregnat în ciolane,

infiltrat în ficat, în inimă sau în pancreas.

Aerisirea trupului cu fumul alb de tămâie,

scos din cadelnița ce se înalță și coboară,

prinsă cu toate degetele de lanțul subţire

a unui glas ascuns ce sună din amvon.

Stropii goi de aghiazmă ce îți intră în ochi,

te orbesc pe o clipă, doar atât cât să poți

observa cum se revarsă lumina anemică

dinspre altar, acolo unde stau jertfele.

Altar

Ahora te queda solo la hostia,

la que puede quitarte los pecados,

salvarte del mal impregnado en los huesos,

infiltrado en el hígado, en el corazón o en el páncreas.

Aireación del cuerpo con el humo blanco de incienso,

sacado de dentro del incensario que sube y baja,

sujetado con todos los dedos por la cadena fina

de una voz afilada que resuena desde el púlpito.

Las gotas desnudas de agua bendita que te entran en los ojos,

te dejan ciego por un momento, hasta poder

observar cómo se dispersa la luz anémica

desde el altar, allá donde habitan los sacrificados. 

*

 ALTAR

Ara només et resta la comunió,

que pot sanar-te dels pecats,

alliberar-te del mal impregnat als ossos,

infiltrat al fetge, al cor o al páncreas.

La ventilació del cos amb el fum blanc d’encens

eixit de l’encenser que ascendeix i davalla,

agafat amb tots els dits a la subtil cadena

d’una veu esmolada i monòtona que ressona des de la trona.

Gotes nues d’aigua beneïda t’entren als ulls,

et ceguen per un moment, fins a poder

observar com es vessa la llum anèmica

des de l’ara, allà on es refugien els ofrenats en sacrifici.

 

André Cruchaga - VREMEA DISONANŢELOR/TIEMPO DE AFONÍAS

VREMEA DISONANŢELOR

E vremea de plutit prin zone înclinate, însă, cu siguranță,
nu pe pânza orizontală a câmpiei, impregnată de respirații
condensate. Vedem venirea aerului, reținut
în transpirația muscoilor, ulii în așteptarea
zilei următoare pentru a se îmbăta cu cenușă.
Să punem alături lava cotidiană a cadavrelor, îngropate
sau lăsate în voia soartei, înstrăinate de atâtea straturi de frunze.
Frunzișul este sinistru în lumina fiecărui trecător: intuiția
a devenit necesară pentru a face să transpire acest paraclis
în care respirația încetinește înspre un zori de zi încețoșat,
fără o altă luminozitate decât doar vechiul discurs al funiginii.


(Cu toată astă conjurație, conspirații și tranzacțiuni,
nu putem, unul pentru altul, să găsim propia noastră cameră:
nu e doar molia cea care găurește aripa, tortura ca atare
ne vine din toate direcțiile, face praf din suflet,
pătrunde iremediabil în corp,
are toate capacitățile pentru a intra în teritoriul nostru;
astfel, cu tresăriri, trebuie să gândesc la sediul pubisului tău;
să surâd pe de altă parte peisajului deschis, să mă lansez,
să cad în delirul spermei.)

Nu există niciun oraș care să evite flagelul. –Eliberăm umbra
pavajului și încrucișarea, sucombă auzul și mirosul.
Procesul în sine ne supune înfometării, spectre
ce mușcă din spirit și rațiune, -cuvântul are chip de lână,
incertitudini asemănătoare infinitului nopții,
amărăciunii de la lipsa iubirii ce bântuie lumea. Astă disonanță
face parte din abisurile ce ne le lasă noaptea
cu manifestările ei de nebunie.


(Poate că într-o zi nu va fi necesară o cadelniță după poartă,
nici nu va fi nevoie de invocat suflete pure, setea presupune sunete noi
care să se rotească în irealitatea gâtlejului,
în astă tandrețe necunoscută a ombilicului tău, propriul călcâi al lui Ahile
ce se vrea pipăit, clarviziune pe o altă fereastră la răscrucea drumului.
Respirația este stranie când îmi vii în valuri mari,
când suntem împrăștiați, deja nu din causa violenței ecumenice,
ci de la delirul științei orgazmului.)

Nicicând democrația nu a avut un preț atât de înalt: plătim pentru centimetrii
de libertatate de care dispunem, cu acest abandon zilnic al demisolului
întunecos și folosit drept pâlnie a ecourilor nopții;
în oricare sărăcie, umbra dezgustului, careul spart al sentimentelor,
visul gata să nască noi obiecte, noi superficii
pentru abisul acesta, unde se obișnuește să se purifice scheletele
sau să le convertească în simple statistici pentru anuare.


TIEMPO DE AFONÍAS


Es tiempo de navegar por zonas en declive, y no, precisamente,
en la lona horizontal de la planicie, impregnada de respiraciones
condensadas. Vemos el acontecer del aire, detenido
en la transpiración de moscardones, azores a la espera
del siguiente día para embriagarse de ceniza.
A ello sumamos la lava diaria de los cadáveres, soterrados
o en la intemperie, enajenados por tanta mano de hojarasca.
El follaje es siniestro a la luz de cada transeúnte: la intuición
se ha hecho necesaria para transpirar esta capilla ardiente
en que el aliento se ahoga ante un amanecer de niebla,
sin más lucidez que el viejo discurso del hollín.


(Con todo este contubernio, conspiraciones y transacciones,
no podemos, el uno al otro, encontrar nuestra propia habitación:
no sólo es la polilla que permea el ala, es que la tortura
nos viene de todas direcciones, arrasa con el alma,
penetra irremediablemente en el cuerpo,
tiene plenas facultades para sucumbir en nuestro territorio;
y así, con sobresaltos, debo pensar en la mansión de tu pubis;
sonreírle por otro lado al paisaje desbocado, lanzarme,
precipitarme en el desvarío de la esperma.)

No hay ciudad que escape a este flagelo. —Libramos la sombra
del pavimento y la encrucijada, muere el oído y el olfato.
El devenir nos asedia con hambre obstinada, espectros
que muerden espíritu y razón, —la palabra tiene rostro de lana,
incertidumbres parecidas al infinito de la noche,
a la angustia del desamor que habita al mundo. Esta afonía,
es parte de los acantilados que nos avienta la noche
con sus perfiles de locura.


(Un día quizá ya no sea necesario un incensario detrás de la puerta,
ni haya que invocar almas puras; la sed supone sonidos nuevos
que giren en el imaginario de la garganta,
en esa ternura desconocida de tu ombligo, mi talón de Aquiles
al tacto, videncia de otra ventana en la bifurcación del camino.
El aliento es extraño cuando te me vienes en marejadas,
Cuando somos azotados, ya no por la violencia ecuménica,
sino por el delirio de la ciencia del orgasmo.)

Jamás la democracia tuvo un precio tan alto: pagamos los centímetros
de libertad que tenemos, con ese abandono cotidiano del sótano
sombrío y el embudo de la noche en los ecos;
en cada penuria, la sombra del hastío, el patio roto de los sentidos,
el sueño a punto de parir nuevos objetos, nuevos exteriores
para este abismo, donde es costumbre purificar los esqueletos
o convertirlos en simples estadísticas para los anuarios…

GALATA KULESI (Pere Bessó, De Aigües turques, 2010)

GALATA KULESI

Împotriva vântului stă sunetul cupolei de la Galata

Sevgi Köse

Galata păstrează piatra roasă a secolelor pentru a trezi păpușa de cârpă a civilizației noastre.

Galata stinge pe înserate ecourile vieții pentru ca prizonierul fărădelegilor să vadă cum florile nopții –mușcatele și violetele- își deschid carcasele și ne arată visurile lor.

Galata trage cortinele ploii ce separă pungile de sub ochi ale insomniei în baraje ale realității, precum un soare aprins ce se agață pe la spate de ramurile vieții.

Galata face praf simțurile cu cioburile suferinței călătorilor.

Galata recunoaște oglinzile ce se găsesc printre diverse insecte ce stau pe sub aripile păsărilor care populează gândul sublim.

Galata devorează desconcertată pielea stelelor căzute după mahmureala de la raki.

---Dacă ai o clipă liberă să vizitezi tomberoanele tristeții acestui oraș…

GÁLATA KULESI

Contra el vent el so de la torre de Gàlata
Sevgi Köse

Gàlata guarda el cudol dels segles per a despertar el nin de drap de la nostra civilització.
Gàlata tanca al capvespre els ecos de la vida perquè el presoner de les anòmies veja com les flors de la nit –geranis i violes- obrin les seues faldes i ens mostren els seus somnis.
Gàlata descorre les cortines de pluja que separen les ulleres de l'insomne en els esperons de la realitat, com un sol carregat a les esquenes que es cargola a les branques del cep.
lGàlata espolsa els sentits amb el vidre del dolor dels vianants.
Gàlata reconeix els espills que es troben entre els insectes diferents davall de les ales dels ocells que posen el pensament encimalat.
Gàlata devora abstreta la pell de les estrelles caigudes després de la ressaca de raki.
---Si tenies un moment per a visitar els contenidors de la tristesa d'aquesta ciutat...

GALATA KULESI

Contra el viento el sonido de la torre de Gálata
Sevgi Köse

Gálata guarda el canto rodado de los siglos para despertar el muñeco de trapo de nuestra civilización.
Gálata cierra al atardecer los ecos de la vida para que el prisionero de las anomias vea cómo las flores de la noche –geranios y violetas- abren sus faldas y nos enseñan sus sueños
Gálata descorre las cortinas de lluvia que separan las ojeras del insomne en los espolones de la realidad, como un sol cargado a las espaldas que se aferra a las ramas de la vida.
Gálata espolvorea los sentidos con el vidrio del dolor de los viandantes.
Gálata reconoce los espejos que se encuentran entre los insectos diferentes bajo las alas de los pájaros que posan el pensamiento encumbrado.
Gálata devora ensimismada la piel de las estrellas caídas tras la resaca de raki.
---Si tienes un momento para visitar los contenedores de la tristeza de esta ciudad...

Poem de Ion Pillat tradus de Pere Bessó

Vaya a vuestra consideración un poema de Ion Pillat, sin duda alguna, representativo del paisaje intimista, cuyo tratamiento simbolista de influencia francesa se hace notar. El canto del otoño es bien sencillo a través de un material reconocible en sus breves pinceladas no exentas de cromatismo tan al gusto de los pintores fin de siècle (pájaros amarillos/trucha de plata). En efecto, las cepas maduras, el riachuelo de montana, el aire límpio y, sobre todo, la sorpresa final: la capacidad metafórica y analógica de la sola nube que se asemeja a la trucha de plata que corre por las aguas de montaña. 
Un abrazo,
Pere

















  Ion Pillat (1891-1945), académico, antólogo, editor, ensayista, poeta y publicista nacido en Bucarest. En 1905 de la mano de su madre marcha a París en donde por primera vez toma contacto con el arte y laliteratura galas y escribe su primer poema În catedrală, inspirado en la catedral de Chartres. En 1910 se matricula en la Sorbona e inicia estudios de geografía e historia, junto a los de Derecho. Un año después, con veinte años, publica sus primeros poemas en Convorbiri literare [Conversaciones literarias]. En 1912 conoce durante unas vacaciones en su ciudad natal a Alexandru Macedonski, que le publicará Flori sacre. En 1913 obtiene la licenciatura de Letras y participa en la campaña militar de los Balcanes. Un año más tarde se licencia también en Derecho y regresa definitivamente a Bucarest donde publica Eternități de-o clipă [Eternidades de un instante]. En 1915 se casa con la pintora Maria Procopie-Dumitrescu. En 1916 publica Plumb [Plomo] y lleva la revista  Flacăra, junto con Adrian Maniu y Horia Furtună. Participa en la Conferencia de Paz de Paris y en edición de lujo publica Grădina dintre ziduri [Jardín entre muros]. En 1921 aparece Poezia toamnei [Poesía de otoño], antología de versos de poetas rumanos que han cantado al otoño. En 1922 edita junto con Tudor Arghezi, Revista Cugetul românesc [Espíritu rumano], y publica el poemario Pe Argeș în sus, [De Argeș hacia arriba] en que dos poemas celebres contienen los retratos de sus abuelos, Bunicul [Abuelo]y Bunica [Abuela]. En 1925 publica Satul meu [Mi aldea] y junto al crítico Perpessicius Antologia poeților de azi [Antología de poetas de hoy]. En 1935 descubre Balcicul, destino preferido de la reina María de Rumanía, que atrae a pintores y poetas de la época. Publica Poeme într-un vers [Poemas de un verso], influenciado por la técnica de los haikus y los poemas de un verso orientales. En 1936 recibe el Premio Nacional de Literatura y es nombrado miembro corespondiente de la Academia Rumana. En 1937 traduce a Charles Baudelaire y publica Țărm pierdut [Litoral perdido]. De 1942 es una antología de traducciones de poesía alemana y el poemario Împlinire [Plenitud]. Y en 1944, Poezii, la obra poética completa escrita entre 1906 y 1941. En 1945 sufre un derrame cerebral en plena calle del que ya no se recuperará.

 
 

Imagini, toamnă

Se clatină galbene păsări
ușor pe parul din vie.
Nu, toamna iși pregatește
iar stolul de frunze pribegi.
E aerul limpede astăzi,
ca apa-n pârăul de munte,
Și singur un nor mai sclipește
pe ceruri — un păstrăv de-argint.

Imatges, tardor

  
S’agiten ocells grocs
suauament al cep de vinya.
No, la tardor es prepara
de nou l’estol de fulles errants.
És l’aire límpid avui,
com aigua en rierol de muntanya,
i un sol núvol refulgeix
als cels — una truita de plata.

Imágenes, otoño

 
Se agitan pájaros amarillos
en la cepa de la vid suavemente.
No, el otoño se prepara
de nuevo la bandada de hojas errantes.
Es el aire límpido hoy,

como agua en arroyo de montaña,

y una sola nube resplandece 

en los cielos-una trucha de plata.
  

Singurătate odihnitoare/Soledad de plumas de Rosa Buk (Argentina)

Singurătate odihnitoare

Erau catargele bărcilor vârfuri de dinți în depărtare,

iar eu, visătoarea unei salvari pe mare între perinele de mătase,

cuib de lapte dulce de cocos găzduind un vis colorat în gura mea,

el nu va veni.

(Oare să-l fi văzut eu -stăpânul sărutului- fluturând o stea?)

Erau vârfurile degetelor mele palpând perine fără de puls.

Lădițe cu sunete de violoncele în noptea cu luna în descreștere.

Plapume moi, chipul meu afundat printre ele,

el nu va veni.

Soledad de plumas

Eran mástiles los barcos dientes lejanos en cúspide,
y yo, soñadora de un rescate pirata entre almohadones de seda,
nido de cocos leche dulce habitando un sueño azul en mi boca,
él no vendría.

(¿Acaso yo lo vi -dueño del beso- agitando una estrella?)

Eran las yemas de mis dedos tactando plumas sin latidos.
Cajas añoradas de cellos en luna menguante.
Edredones abiertos mi rostro hundido en ellos,
él no vendría.

Petre Stoica tradus de Pere Bessó

Os dejo dos poemas breves de Petre Stoica, un poeta rumano de reconocida y continuada solvencia. El primer poema, como se colige sin duda, nos depara la visión de la soledad y el trance de lo que queda tras la partida de la amada. Belleza trágica. Por el contrario, el segundo poema es un juego casi instantáneo que remite a la sonrisa, pero en precario, pues da paso a no poca inquietud, cuando pensamos que se trata de una rêverie de la creación poética. 

Junto a la traducción en catalán y castellano, una leve nota biográfica.

Petre Stoica (1931-2009) nació en Peciu Nou, Timiş y murió en Jimbolia, Timiş. Poet, periodista, traductor, bibliófilo, considerado uno de los escritores de mayor longevidad literaria. Miembro de la Generación de los 6O, junto a Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu, Vasile Gordu.

Tradujo rumano diversos autores germanos y realizó la antología Poezia germana modernă (1967) y Poezia austriaca moderna (en colaboración con la gran poeta Maria Banuş (1968).

Participó en numerosos coloquios, congreso y festivales internacionales de poesía (Frankfurt, Sonnerberg, Berlín, Leipzig, Dusseldorf, Lindau, Manheim, Marburg, Viena, Graz, Lindabrum, Zagreb, Bled, Budapest, Rotterdam, Moscú, Sofia…) y ha sido traducido al serbio, alemán, húngaro, eslovaco.

Recibió numerosas distinciones y premios literarios, entre los que destacamos: Premio del Festival George Bacovia, Bacău (1971); Premio de la Asociación de Escritores de Bucarest (1971, 1974), Premio Asociación de Escritores de Sibiu (1985); Premio Unión de Escritores (1976, 1980, 1991); Premio Nacional de Poesía “Mihai Eminescu”, Botoşani (1994); Gran Premio „Ion Vinea" para poesía (1996); Premio de la Unión de Escritores, Filial Timişoara (1996); Premio de excelencia cultural concedido por Austrian Airlines (1999); Premio Festival de poesía de Bucarest (2000); Gran Premio de la Unión de Escritores (2001); Gran Premio de Traductores otorgado por APLER, Bucarest (2005). Fue nombrado Ciudadano de Honor de Jimbolia y de Botoşani y condecorado Caballero de la Orden Nacional "Pentru Merit"…

Publicó más de medio centenar de poemarios, entre los que señalamos: Poeme (1957); Pietre kilometrice [Hitas quilométricas]  (1963); Miracole [Milagros] (1966); Alte poeme [Otros poemas] (1968), Arheologie blânda (1968); Melancolii inocente (1969); O casetă cu şerpi (1970), Orologiu [Reloj] (1970); Prognoza meteorologică [Prognosis meteorológica] (1981); Întrebare retorică [Pregunta retórica] (1983); Caligrafii şi culori [Caligrafías y colores] (1984); Numai dulceaţa porumbelor [Sólo dulce de manzanas] (1985); Suvenir (1986); Tango şi alte poeme [Tango y otros poemas] (1989); Piaţa Tien An Men II [Plaza Tien An Men II](1990); Visul vine pe scara de serviciu [El sueño llega por la escalera de servicio] (1991); Fabule şi epigrame [Fábulas y epígramas] (1995); Manovre de toamna [Mano de obra de otoño] (1996); Insomniile bătrânului [Los insomnios del anciano] (2000); Veşnic absentă veşnic prezentă [Eterna ausencia eterna presencia] (2002), Carnavalul prenocturn [Carnaval prenocturno] (2004), "Pipa lui Magritte"  (2005), Ultimul spectacol –101 poe2007), O nuntă de cenuşă [La boda de cenizas] (2008)…

După despărțire

După despărțire
rămâne o tristețe de sabie ruginită
sarea din pâine se întunecă
lumina din floare putrezește
și rămâne un spațiu nemărginit
plin de oglinzi care te înghit mereu și mereu

rămâne o tristețe de sabie ruginită

Després de la separació
 

Deprés de la separació

roman la tristesa del sabre oxidat
la sal del pa s’enfosqueix
la llum de la flor es podreix
i resta un espai il·limitat
ple d’espills que t’engoleix sempre

i sempre roman la tristesa de sabre oxidat

  

Tras la separación

Tras la separación
queda la tristeza del sable oxidado
la sal del pan se obscurece
la luz de la flor se pudre
y queda un espacio ilimitado
lleno de espejos que te engulle siempre

y siempre queda la tristeza de sable oxidado

***

Poemul

O furnică traversând nepăsătoare
tăişul securii.

El poema

La formiga travessant indiferent
el tall de la destral.

El poema

La hormiga atravesando indiferente
el filo del hacha.

Lilith de Leticia Garriga

Lilith

Nu există cărți care să-mi zică cine sunt

nici poeme ce ar putea să mă definească

Sunt doar una din atâtea altele care scriu

dincolo de hotarele cuvintelor

Babel la sfârșitul limbilor vii sau semi-moarte

Protagonizez modele

precum Lilith sau Măicuța Juana

pentru atâtea și atâtea persoane

care îmi zic

cine și cum sunt

indică asupra eu-lui meu

cum că ași fi

prostituată

nedorită

demon

înger

lumină sau stea

însă…

Sunt doar o femeie

care scrie

și cu asta gata

Lilith

No hay manuales para decir quién soy
ni poemas que me definan
Sólo soy una de tantas que escribe
detrás de la frontera entre palabras
Babel al fin de lenguas vivas o casi muertas
Encarno en modelos
como Lilith  o Sor Juana
para tantos y tantas
que me dicen
quién y cómo soy
designan mi yo
como
matriz fértil
puta
malquerida
demonio
ángel
luz o estrella
pero...
Sólo soy una mujer
que escribe
y basta
 

POSTALES DE MOLDAVIA de Beatriz Estrada (trad. al rumano)

CĂRȚI POȘTALE DIN MOLDOVA

Așa cum eu nu am știut niciodată nimic de mecanică,

nici bunelul meu nu-mi înțelege poezia și pasiunea pentru limba română;

presupun că de aia caut, Moldova, într-un atlas

pentru a stabili unde se edita Viața Basarabiei începând cu anul 1932.

“Moldova deveni stat independent în anul 1991

odată cu dezintegrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste

și a mai fost parte integrantă a României pe timpul Războiului II Mondial,

când bunica ta muncea la o fabrică de chibrituri

în colonia Obrera“, - îmi zise bunelul pe un ton de istoriograf.

Bunelul meu nu mi-a înțeles niciodată poemele

și nici eu zgomotul motoarelor sale.

Cum era să gândesc la Moldova, dacă mă născusem în Coroneo, Guanajuato?

Ceva se întâmplase în Coroneo dacă se pierduseră toate actele

Registrului Civil. Au zis că pe străbunica mea o chema Crensciana,

însă Anita mea se numea Ana, iar sâmbetele după amiază

îmi plăcea să o ascult cum povestea că au reținut-o

pentru port-armă în anii Revoluției.

Bunelul meu stă de două ore adunând și scăzând numere pe un șervețel,

apoi va pleca după pâine și va încălzi apă pentru canarul său.

Satul de unde se trage nu apare nici în google maps.

Acum deschide almanahul la pagina 40

și îl susține cu șervețelul său cernit în stil matematic,

doar spre a-mi spune: “Ce bine scrii despre toate, drăguțo.

E un oraș în apropierea Chișinăului care îmi amintește mult de Coroneo! “

POSTALES DE MOLDAVIA

Así como yo nunca he entendido nada de mecánica

mi abuelo tampoco entiende mi poesía y mi pasión por el rumano;

supongo que por eso buscó, Moldavia, en un atlas

para ubicar dónde se publica desde 1932 la revista Viaţa Basarabiei.

"Moldavia se hizo estado independiente en 1991

con la desintegración de la Unión de Repúblicas Socialistas Soviéticas

y todavía era parte de Rumania en la Segunda Guerra Mundial,

cuando tu abuela trabajaba en una fábrica de cerillos

en la colonia Obrera", me dice con tono de historiador.

Mi abuelo nunca ha entendido mis poemas

ni yo el ruido de sus motores.

¿Cómo iba a pensar en Moldavia, si nació en una ranchería en Coroneo, Guanajuato?

Algo pasó en Coroneo que se extraviaron todas las actas

del Registro Civil. Dicen que mi bisabuela se llamaba Cresenciana

pero mi Anita se llamaba Ana y los sábados en la tarde

me gustaba escucharla decir que la detuvieron

por llevar parque en los años de la Revolución.

Mi abuelo lleva dos horas sumando y restando números en una servilleta,

luego saldrá por el pan y calentará agua para su canario.

El pueblo de donde viene no aparece ni en google maps.

Ahora abre el almanaque en la página 40

y la sostiene con su servilleta matemáticamente entintada,

sólo para decirme: "¡Qué bonito todo lo que escribes, chula.

Hay un pueblo cerca de Chişinău que me recuerda tanto a Coroneo!"

*Beatriz Estrada Moreno (ciudad de México, 1985), estudió Relaciones Internacionales en la Facultad de Ciencias Políticas y Sociales de la UNAM. Observadora profesional de la ciudad, le tiene miedo a las mariposas negras y carga con una profunda nostalgia por las cosas que fueron y por las que serán. Actualmente trabaja temas de seguridad e integración latinoamericana, cursa el Diplomado de Escritura Creativa en el Claustro de Sor Juana en sus talleres de poesía y cuento; dedica sus ratos libres y no tan libres para maquinar sus historias y tiene la ligera sospecha de que en su otra vida fue rumana. 

Îngenunchere/El arrodillamiento/Agenollament

Îngenunchere

Nimic nu ne înspăimântă mai mult decât moartea,

acea creatură ce nu se vede și nu se aude,

însă o simțim când ne înmoaie picioarele,

dispărând odată cu ultimile șoapte

și coagulându-ne sângele pentru a ne îngenunchea.

El arrodillamiento

Nada nos asusta más que la muerte,

aquella criatura que no vemos ni oímos,
pero la sentimos cuando nos afecta a los pies,
desapareciendo junto con los últimos susurros

y coagulando la sangre para que nos arrodillemos. 

Agenollament

Res no ens esglaia tant com la mort,

aquella criatura que no veiem ni oïm,

però la sentim amb els seus peus suaus,

desapareixent al capdavall amb els darrers xiuxiueigs

i coagulant la sang perquè ens agenollem.

(trad. al catalán por Pere Bessó)

Tania Alegria, poem tradus în limba română

Persoana întâia singular

Niciodată nu am dorit să fiu pasăre.

Nu știu de ce insist să păstrez aripile.

Pentru a o spune fără vreun pic de retorică

mă acomodez frontal în ceva ce amenință

să fie o reflexiune de ordin senzorial:

Termin de pus un poem simfonic de Lizst

pe telefonul mobil,

unde se reține un ego resemnat

a generației mele Kerouak-Ginsberg.

Sunt și alte simptome;

Mă imaginez samurai într-o pădure de oglinzi.

Navighez o lucarnă într-o luntre obișnuită.

Ceea ce-mi lipsește pentru a fi altă persoană

e să-mi cumpăr o casă în Toscana.

Nimic din toată asta nu a fost prevăzut

când mi-am lăsat extremitățile

ducând o uitare de mână,

umbrele -în caz că plouă-

și basmăluțele mele de luat rămas bun.

Am ajuns în zdrențe de partea cealaltă

a celor cinzeci și șapte de intersecții ale mele.

Mai bine accept să devieze acul busolei

și să mă lase să cad în rețea.

Ar trebui să se vândă într-un loc anume

o carte a existenței care să învețe o femeie

să nu redescopere propria sa istorie.

(Ceea ce-i impudic în poeme

este că femeia povestește mereu despre sine.)

Poem de Tania Alegria, traducere în română de Andrei Langa

EN PRIMERA PERSONA DEL SINGULAR

Nunca quise ser pájaro.

No sé por qué insisto en mantener las alas.

Por decirlo sin sombra de retórica

me acomodo de bruces en algo que amenaza

ser una reflexión de orden sensorial:

Acabo de instalar en el teléfono

un poema sinfónico de Liszt,

donde se infiere un ego dimitido

de mi generación Kerouak-Ginsberg.

Hay otros síntomas:

Me pienso samurái en un bosque de espejos.

Navego el tragaluz en un barco sin quillas.

Sólo me falta para ser otra persona

que me compre una casa en la Toscana.

Nada de eso estaba en lo previsto

cuando dejé mis márgenes

llevándome un olvido de la mano,

paraguas –por si llueve–

y mis pañuelos de decir adiós.

Llegué despaginada al otro lado

de mis cincuenta y siete travesías.

Mejor asumo que desvié la brújula

y me dejé caer en el sistema.

Deberían vender en algún sitio

un manual de existencia que enseñe una mujer

a no desescribir su propia historia.

(Lo que hay de impudicia en los poemas

es que una habla siempre de sí misma.)

NA PRIMEIRA PESSOA DO SINGULAR

Eu nunca quis ser pássaro.

E não sei porque insisto em conservar as asas.

Por dizê-lo sem sombra de retórica,

me acomodo de bruços em algo que ameaça

ser uma reflexão de ordem sensorial:

Acabo de instalar no telefone

um poema sinfônico de Liszt.

Daí se infere um ego demitido

da minha geração Kerouak-Ginsberg.

E há outros sintomas:

me sinto um samurai em floresta de espelhos,

navego a clarabóia num barco sem convés.

Noto que só me falta, para não ser eu mesma,

adquirir uma casa na Toscana.

No entanto, isso não era previsível

quando deixei atrás as minhas margens

levando certa urgência em esquecer,

um guarda-chuva – pode ser que chova –

e sete lenços de dizer adeus.

Cheguei despaginada ao outro lado

desta longa e confusa travessia.

Mais me vale assumir que escorreguei da bússola

e caí no regaço do sistema.

Deveriam vender em algum quiosque

um breviário que ensine uma mulher

a não desescrever a própria história.

(O que há de escandaloso na poesia

é que falamos sempre de nós mesmos.)