FILĂ

O filă de caiet îndoită într-o parte - un colț de inimă care nu mai este al tău - o lămâie răscoaptă ce se înmoaie și un pepene galben recent feliat care poate că s-a dorit roșu

EROS

Eros

***

Fără de tine 

viața e altceva 

decât ceea ce sunt 

***

Mi vida sin ti 

es otra cosa 

diferente de lo actual

UMBRĂ

Umbră 

Ce poți găsi într-o casă uitată - cercei ochelari stilou și caiet vreo câteva zeci de fotografii și alte artefacte 

...o umbră s-a rătăcit pe aici uitată și ea printre lucruri stricate respirând anevoie sub o plapumă de mucegai

ÎNCEPUT/ EL PRINCIPIO

Inceput

Pe mâna ta au ajuns două cărți -

una din ele e despre început

El principio 

En tus manos tienes dos libros -

uno de ellos es sobre el principio

APOCALIPSĂ

Apocalipsă 

Cer ce se topește în ochi - viață intrată de peste tot direct în vine - haina lui Adam din piele si oase - vesta otrăvită a lui Hercule impregnată în corp - inima lui Prometeu palpitând cu lumină - călcâiul vulnerabil a lui Ahile imposibil de înlocuit - albia lacului Aral din care dispare apa - rămân niște nume bizare imprimate în adâncuri - vapoare și bărci laolaltă uitate în larg unde mai sunt vii peștii prinși de niște pescari pribegi - doi papuci nepereche ai unui scafandru bigot înfipți în nisip - aer dezoxigenat în gura unor fosilele de dinozaur împrăștiate peste tot pe plajă - specii de rozătoare din care ne tragem și noi cei care paștem turma de mei adormiți prin coclauri - prefață la o carte de top scrisă pe jumătate de către părintele romanului modern - reptile și mamifere ce și-au regăsit libertatea în zbor - zumzet de albine încărcat de un miros pătrunzător de imortele - balene albastre moarte împinse la mal de un duh necurat - exemplu de curaj al iubitorii de animale uciși și ei cu bestialitate de braconieri 

DIAVOLUL RÂDE...

Diavolul e în toate - nu are un nume - azi și cu ieri fac parte din viitor iar el se hrănește cu ceea ce tu ai început să visezi

Diavolul râde - pare că-i vesel - a văzut Vezuviul cum se rostogolește peste Pompey și a cântat la porțile orașului

Diavolul rânjește - el percepe viața altfel decât noi - un amestec fetid de clorofilă și smoală o masă clocotind unde apun sori 

Pe fața diavolului e mulțumire de sine - el se bucură când cineva moare și plânge prefăcut la masa de pomenire

Diavolul stă tupilat în spatele lui Dumnezeu - nu are coarne și poartă pe cap o coroană din flori uscate luate din cimitir 

Nu se știe prea multe despre viața diavolului deși acesta a mers la școala cu tine și a tras de cosițe fetița din banca întâi 

Diavolul intră zilnic în casele noastre - ca un om oarecare - el afirmă că știe drumul cel drept și te îndeamnă să îl urmezi

Lui nu-i pasă de truda ta - doar el muncește și cere răsplată dar nu acceptă bani mărunți și nici bancnote cu colțurile rupte 

Pe patul diavolului stau întinse două feline cu păr lins și ca toate fiarele cu lanț la gât acestea sfârșesc spânzurate 

Zic despre diavol despre cel care se află oriunde și parcă nu-i nicăieri - poate că iată mai sus scriu ce vrea el (?)

POEMELE UITĂRII

Poemele uitării 

Moto: "...una casa para el olvido" (André Cruchaga) 

*""

Prin pereți apar chipuri - trec prin refracție 

Bărbați și femei laolaltă - burg de fotografii 

*"*

Fericiți cei cu riduri - au îmbătrânit 

Nu mai știu cum să iasă din casa uitării 

CĂRĂRI/ SENDEROS

Cărări 

Sunt atâtea cărări 

si doar un singur drum -

cărare și el

Senderos

Hay tantos senderos 

y sólo un camino -

otro sendero

LUMINĂ

Zilele de ieri nu mai sunt - a rămas una 

muntele acesta tace - are capul în nori

soarele n-a apus - răsare într-una 

lumina e de neoprit - vine din noi

Ce rămâne din noi

Chipul cel palid lipit prin albumuri 

murii uscați catarați pe garduri 

zvâcnetul apelor de prin izvoare  

glastra ce-a prins rădăcini pe pervaz

cana de vin spartă într-o parte

geanta de școală cu-n păianjen înăuntru 

legătura de chei de la nici o ușă 

un fular incolor agățat în cuier 

pălăria din paie fără de boruri

bastonul cu cerb înrămat pe mâner 

un măturoi aruncat prin ogradă

și trei farfurii cu apă de ploaie

CĂLĂTOR

Călător 

Să scrii poezie e ca și cum ai sparge gheața cu uneltele proprii din carne și oase 

mâini ce nu mai pot să rupă strugurii copți acoperiți de promoroacă 

viscol și rugi interminabile pentru atunci când se va termina intemperia 

urme adânci ce dispar imediat ce le lași pe fața fierbinte a zăpezii 

călător ce cară peste tot după sine rucsacul în care a încăput jumătate din casă

Rescat de Pere Bessó (trad. al español y rumano)

RESCAT

A Mercedes Ridocci

La pietat del temps…

És a dir, la finestra de l’oblit.

RESCATE

A Mercedes Ridocci

La piedad del tiempo…

Es decir, la ventana del olvido.

*Poema en catalán y español traducido por el poeta y traductor Pere Bessó

SALVARE  

Pentru Mercedes Ridocci

Pietatea timpului... 

Altfel spus, 

geamul deschis al uitării.

*trad. al rumano por Andrei Langa

LUMINI

Lumini

Când totul se termină 

se-aprinde o lumină

Trec îngerii pe aproape -

nu-i ziuă și nici noapte

E cerul fără stele -

stau norii peste ele

În ape-ntunecate

luminile ard toate

POTECĂ

Potecă 

Vântul a zburat pe aici fără frică 

norul grăbit plutește pe cer repejor 

urmele zac pe acolo pe unde noi trecem

tot universul nu-ncape într-o singura hartă 

Există un loc ascuns unde mor elefanții 

din trupurile lor cresc apoi copaci milenari 

la capăt de drumuri începe câte o potecă 

cu urme adânc imprimate ce duc în neant 

ORT*

ORT

Aceștia sunt morții - 

pe ei să îi credeți -

dați mai departe 

să vadă lumina 

**"

Aquí son los muertos

fijaros en ellos

y que no os olvidéis 

de encender una vela

ASCUNZIȘ

Ascunziș 

Moto; "Câinele poetului e și el poet" (Ion Cristofor)

Câinele poetului e miniatural - încape ușor în buzunarul stâng de la bluză 

Câine nobil - pur sânge si foarte isteț - el nu poate fi ținut nici o clipă în lanț 

Câinele poetului are umbra impregnată total pe spatele drept al stăpânului

Pe toată durata zilei ei zburdă  în doi în zonele periferice ale realului

Jocul preferat e de-a v-ați ascunselea - așa apar abilitățile de a atinge neantul 

Greu de presupus cine pe cine caută și cine din ei va ieși primul din ascunziș 

Alain DELON

Alain Delon

Lipit strâns lipit cu privirea de geamul mut ca să te văd să mi te ascult de dincolo de pereții subțiri ai acestei case cu două uși și atâtea ferești la care se pare că nu stă nimeni

O ușă mare stă la intrare - pe altă ușă mai mică scrie citeț "accesul persoanelor străine strict interzis" - cine însă încă nu știe că după ea se petrec lucruri grave de tot

Brusc a încetat să mai bată inima unui om - pitită în culcușul ei umed nimeni nu o poate reporni - a picat dintr-odată pulsul s-a oprit respirația a obosit de asemenea viață 

FINAL

Cel care ține într-o mână  lingura cea mare - în alta având un bolovan - are inima măscărită de sânge

Cel ascuns - involut - după proprii ochi ieri cerșetor azi pierdut prin perine se înfruptă copios din toate

O porție de alcool îl face cool - îi inoculează un soi de prestanță - prostia sa are drept aliat râsul sardonic 

Cu alură sa de neoiscariotean  acest tip bizar rezemat e de-un zid - viața i se reduce la o singură zi

RAZĂ

Rază 

Muntele acoperit cu stele e muntele tău - crescut pe alt munte - ca o minune ce se ivește în fapt de seară 

Zi-mi că ești tu și că știi ce se întâmplă și de ce toate ușile sunt închise - tânără tu ca o taină de regăsit 

O rază căzută la întâmplare  trece prin hățișul de alături unde și-au găsit adăpost peste zi niște păsări 

ZIUA A ȘAPTEA

Ziua a șaptea 

Cât se mai poate 

fă ziuă din noapte

Cât mai e timp 

învață să simți

Cât mai trăiești 

citeste povesti

Poezie si traducere (spaniolă-română)

Coral Bracho (Ciudad de México, México, 1951)

El amor es su entornada sustancia 

Encendido en los boscajes del tiempo, el amor

es su entornada sustancia. Abre

con hociquillo de marmota,

senderos y senderos

inextricables. Es el camino

de vuelta

de los muertos, el lugar luminoso en donde suelen

resplandecer. Como zafiros bajo la arena

hacen su playa, hacen sus olas íntimas, su floración

de pedernal, blanca y hundiéndose

y volcando su espuma. Así nos dicen al oído: del viento,

de la calma del agua, y del sol

que toca,

con dedos ígneos y delicados

la frescura vital. Así nos dicen

con su candor de caracolas; así van devanándonos

con su luz, que es piedra,

y que es principio con el agua, y es mar

de hondos follajes

inexpugnables, a los que sólo así, de noche,

nos es dado ver

y encender.

Dragostea e substanța sa simpatetică 

Încinsă în hățișurile timpului, dragostea e substanța sa simpatetică. Descoperă cu botișorul de marmotă

cărări și cărări 

încurcate. E calea 

de întoarcere 

a morților, un luminiș 

unde aceștia revin 

să strălucească. Asa cum vânturile primăvăratice de la apus sapă plaje în nisip, ridică valurile lor intime, inflorescență

de silex, albă, 

afundându-se 

și împrăștindu-și spuma. Așa ne mângâie auzul: de la vânt,

de la liniștea apei, de la soarele ce atinge, 

cu degete de foc și delicate, impulsul vital. Așa ne vorbesc cu a lor candoare de melc; așa ne acoperă 

cu lumină, și aflăm ce e piatra, și ce e începutul cu apă, și 

marea 

de adânc frunziș

de nestrăbătut, pe care doar 

așa, noaptea, 

ne e dat să o vedem 

și să o încingem.

Marita Troiano (Chincha Alta, Perú, 1953)

Sin ti 

Cuando me quede sin ti

no me crecerán más las uñas

ni el cabello

Sin ti,

congelaré para siempre el firmamento

en un eterno gris

/colores de lamento/

Sin estrellas

Sin luna

Sin un sol

Olvidaré masticar

y decir buenos días

a la gente que más quiero.

Cuando no estés conmigo

ni a mi lado

incendiaré mi balsa,

se secarán mis rios

Se morirá mi verde

Todo me será ajeno

Vulgar,

solo e inútil

Sin ti

no tendré más destino

y perderé mi nombre

y creo que en cuclillas

me quedaré flotando para siempre

en un limbo frío

Sacudida, sin habla

espectando mi enloquecido drama.

Cuando no estés más a mi lado

seré una solitaria sola

y alguien caritativo

me inventará una vida

Pero tendrá que hacérmela

creer cada mañana.

Fără de tine

Când voi rămâne fără de tine nu îmi vor mai crește unghiile și nici părul

Fără de tine, 

voi acoperi pentru totdeauna 

bolta cerească 

cu un gri etern /culori ale tânguirii/ 

Fără de stele 

Fără de lună 

Fără de soare 

Voi uita să mănânc 

și să salut 

oamenii pe care-i iubesc mai mult

Când nu vei mai fi cu mine

și nici alături 

îmi voi da foc la plută, 

îmi vor seca râurile 

Verdele meu va muri 

Totul îmi va fi străin 

Vulgar,

îndepărtat și inutil 

Fără de tine 

nu voi mai avea destin 

și numele mi-l voi pierde 

și cred că așa ghemuită 

voi rămâne levitând pentru 

totdeauna 

la o margine rece de univers 

Cutremurată, în tacere 

așteptând înnebunită mea 

dramă.

Când nu îmi vei mai fi alături voi deveni o solitară însingurată 

și cineva milos 

îmi va inventa o viață 

Însă va trebui să mă facă să cred în ea 

în fiecare dimineață.

Montserrat Álvarez (Zaragoza, España, 1969)

Amour Fou

Cada uno en 

su asiento

o de pie en su lugar

la ciudad recorremos

deseando llegar pronto

ligeramente incómodos

entre extraños molestos

En el fondo

tenemos mucho miedo

de sabernos

reunidos aquí

en esta humilde luz

contra la noche

En el fondo

tenemos mucho miedo de sabernos

como grandes amantes reunidos

Como grandes amantes reunidos

en el pliegue del manto de un dios ciego

Como polvo de estrellas reunidos

bajo esta luz fugaz nos desconocemos

Porque es muy breve el tiempo concedido,

evitamos mirarnos

Porque es muy breve el tiempo concedido,

amor tal en los ojos

sería sangre

Podría destruirnos

Así que vamos graves

como veinte astronautas que se encuentran

en extraño planeta

y de amor tal

que todo desintegra

no se miran siquiera

Y surcamos las calles

deseando no llegar

no tener que perdernos

tan fuera de la luz del colectivo

que nos congregó a todos,

pasajeros,

boleto en el bolsillo

El módico milagro

que pronto quedará

para siempre perdido

No tocar ese timbre no tener que bajarnos

–hasta nunca–

en nuestros respectivos paraderos

Amour Fou

Fiecare 

pe seama sa

în grabă mare

cutreierăm orașul

dorind să ajungem rapid

ușor incomodați 

printre ciudățeniile agasante 

În suflet

purtăm multă frică 

să ne știm 

reuniți aici

sub astă lumină umilă

în toiul nopții

În suflet

purtăm multă frică

să ne știm 

reuniți 

ca marii amorezi

Ca marii amorezi

reuniți

în falda mantiei unui 

zeu orb

Ca praful de stele 

reuniți 

sub astă lumină efemeră nu ne mai cunoaștem 

Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,

evităm să ne privim

Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,

dragostea însăși e sânge în ochi

Ar fi putut chiar să ne ucidă 

Așa că arătăm solemni 

ca douăzeci de astronauți 

care se află 

pe o planetă ciudată 

și din atâta dragoste 

ce distruge totul în jur

nici măcar nu se privesc 

Și brăzdăm drumurile

dorind să nu ajungem  

să nu apucăm să ne ducem

prea departe de lumina cercului

ce ne-a reunit pe toti,

pasagerii,

cu biletele în buzunar

Mic miracol

ce degrabă va rămâne

pierdut pentru vecie

Nu atingeți butonul acesta ca să nu coborâm 

- niciodată -

la respectivele noastre puncte de destinație

Montserrat Martínez Cobo (Torrelavega, España, 1965)

Sublimación

Qué he de hacer

si todo lo mío se adivina en tu sombra,

si las manos no me obedecen

ni acata la huida la marea

y vuelve siempre la Luna

a cobijarse en tu pecho.

Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,

con los recuerdos de las huellas

en la nieve y en la habitación de ceniza

donde el viento sopla del ocaso

hasta el amanecer y la noche

regresa tras los pasos del tiempo nocturno

del insomnio de la luz.

Cómo puedo quitarme de la boca las escamas

del humo y su preciosa voz de miel,

impedir que el cristal se empañe

con el vaho de la tormenta y desnuden

tus labios el naufragio del silencio

del verso atrapado sin anzuelo

en la red de los soles dibujados

al azar en el albor del sentimiento

que se sujeta al agua

y mancha la caligrafía de la palabra oral.

Cómo puedo no cruzar al otro lado del río

donde de los huesos brotan rosales,

y se abrazan el gris y la transparencia

de los besos a oscuras

en el rocío del raso del poema

y su herida de cuerpo intangible.

Qué hago para no estar despierta

ni sentir en mi mirada tus ojos,

qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,

dime qué con el alma,

nosotros,

y con el amor.

Sublimare

Ce să fac

dacă tot ce-i al meu se întrezărește în umbra ta,

dacă mâinile nu mi se supun

nici mareea nu ține seama de subterfugiu

și revine Luna ca întotdeauna

pentru a ți se pripăși la piept.

Ce pot face cu aceste degete inutile

cu amintirile amprentelor lăsate în zăpadă și în locuința de cenușă

unde vântul suflă dinspre apus

până la răsăritul soarelui iar noaptea

revine după trecerea timpului nocturn

al nesomnului luminii.

Cum pot să-mi scot din gură funigeii

fumului și vocea sa dulce de miere,

să împiedic ca sticla să se acopere

cu ceața de la furtună și să dezgolească

buzele tale naufragiul tăcerii

versului prins fără acul îndoit

în plasa sorilor desenați

la întâmplare în zorii sentimentului

ce se agață de apă

și pătează caligrafia 

cuvântului oral.

Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râului

unde germinează arbuștii din oase

și se îmbrățișează cenușiul și transparența

săruturilor prin întuneric

în roua de la capătul poemului

și în rana intangibilă din corp.

Ce să fac pentru a nu sta 

trează 

și nici să-ți simt ochii în privire,

ce să fac cu pielea, 

cu suferința sângelui,

zi-mi ce se fac cu sufletul,

cu noi,

și cu iubirea.

FULGI / FLOCS DE NEU (trad. în catalană de PERE BESSÓ)

 

Mama Anastasia, 29/07/1939 - 19/12/1994

FULGI

Alergi alergi și acum

printre fulgii mășcați ce cad
fără să se mai oprească
ce parcă nu vin din înalt

ci din alte cernite depărtări

Jos se așază un covor uriaș
căptușit cu mineralele rare
atât de ușoară pare să le fie
aeriană țesătură zborul care
a culminat în nemișcare

Larmă de neînchipuit în jur
de după geamul încețoșat
te cheamă mama te strigă
cu insistență fără încetare
să vii repejor la mâncare

La masa întinsă stau frații
savurând ceva delicios - bun -
urmărești cum cad fulgii de după geam timp trecut transformat într-o oglindă 

FLOCS DE NEU

Corres i corres ara

entre flocs de neu emmascarats que cauen
sense detindre’s mai
com si no vingueren de l’alt
sinó d’altres fosques llunyanies

A sota hi ha una catifa gran
folrada de minerals rars
tan fàcil sembla que siga
aeri teixit el vol que
ha culminat en quietesa

Rebombori inimaginable al voltant
darrere del cristall emboirat
et crida la mare s’escridassa
insistentement sense atur
que vages de presseta a dinar

A la taula parada són els germans
assaborint quelcom deliciosament bo
segueixes els flocs de neu darrere la finestra
temps passat transformat ara en un espill 

*Poema d’ANDREI LANGA traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

IHTIANDRU

Tot ce ai trăit cândva încape  într-o singură poezie - pâine unsă cu gem pusă printre cărți în ghiozdan înfulecată cu poftă între două ore de geografie 

E lungă ziua de școală atât de întinsă cât o pârtie lunecoasă  - de granit - pe care o urci târând după sine sanie cu tălpicele roase ca să coborî cel mai rapid derdeluș

Îți stă pe retină o după-amiază ațipită păscând o văcuța roșcată ce mugea de-ți spărgea auzul și îngurgita toată iarba de pe imaș - la ultima ora băgând în burtă o baltă întreagă 

Încă nu se vedea în zare tărâmul visat - apăreau însă atâtea și atâtea cărări rătăcite ce străbăteau păduri și mărăcinișuri și doar un singur drum bătătorit de rotile mașinilor 

O fărâmă de cer azuriu mereu lumina pe cer printre norii subțiri ca soarta înotătorului începător când apa abia de îi trece de subsiori iar salvamarii nu vin să-l salveze 

Corpul se duce la fund precum mitica Atlantida - se schimbă cu locurile cele patru puncte cardinale și din nou aparții mării - pește placoderm Ihtiandru în carne și oase

PLOAIE

Nu-ți cauta mâinile - ele au pierdut legătura cu spațiul - abia de se mai tin agățate de umere

La subsiori porți câte o pasăre ce știe că o să zboare în curând însă nu are aripi și-i ațipită 

E sâmbătă - zi ce trece ușor prin curțile oamenilor măturate în grabă de niște copii

Miroase a pomi proaspăt dați cu var - la vecini grădina e toată săpată tocmai până sub gard

Îți dorești acum să cadă o ploaie limpede - să potolească setea în orice colț al lumii acestea

Ai vrea mai apoi să se verse de sus vasul cel plin ochi cu ozon să dea un alt ritm  respirației

Zeus tună și fulgeră sus - pe pământ cad picături mari de ploaie atât cât să-ți umezească buzele

ANA RAPCEA, Poeții/ Los poetas*

POEȚII

Unii își recită poemele solemn, de pe scene și socluri,
Alții prin piețe, prin subsoluri și prin taverne, 
Din picioare sau așezați turcește,
Unii se cred profeți și salvatori,
Alții își invocă ratarea, rătăcirile, spleenul - 
Ce să faci cu ciudații aceștia
Și de fapt cum ar fi lumea fără ei?

Spilcuiți sau rufoși, bogați sau săraci, flămânzi sau sătui,
Lucizi sau nebuni, ei aduc în lume luciul 
De oglindă al cuvântului, dar și luciul său de cuțit.

În unii te vezi, de alții te rănești,
Pe unii nu vrei să-i crezi,

De alții te îndrăgostești...

Fie că mergi din urma lor sau îi eviți, 
Nu vei putea nicidecum să-i ignori în totalitate -
Unii dintre ei au nesuferitul obicei să fie mai vii
abia după moarte.

(Când lumina se clatină, ed. Arc, Chișinău, 2018)

LOS POETAS

Algunos recitan sus poemas solemnemente, desde escenarios y pedestales, Otros lo hacen en las plazas, los sótanos y las tabernas, De pié o sentados como los turcos. Algunos se creen profetas o salvadores, Otros disimulan su fracaso, sus extravíos, el esplín - ¿que hacer con estos bichos raros y, sinceramente, como será el mundo sin ellos? Bien vestidos o con ropa sucia, ricos o pobres, hambrientos o con la panza llena, traen al mundo el brillo de espejo de la palabra, pero también su brillo de la hoja del puñal. Hay poetas como unos espejos, otros te hacen daño, algunos no quieres creer, otros de los que te enamoras... No importa que los sigas o los evites, no hay forma de que puedas ignorarlos por completo - algunos de ellos tienen la insoportable costumbre de ser todavía más vivos sólo después de la muerte.

*trad. în spaniolă de A. Langa

PORTRETE PLUTITOARE (Ed. Prut Internațional, Chișinău, 2018)

 

(foto via Diez)

1.

ZIUA FRUNZELOR

Frunzele au felul lor de a fi,

nu se dau în spectacol.

Ființe sfioase, cu doar două fațete,

care dau formă ramului. 

Vedere de fond pentru unele flori,

fără pretenția de a fi preferatele.

Minuscule fabrici de clorofilă,

proces de fotosinteză cotidian.

2.

CICATRICI

Cum poţi să explici ce se întâmplă cu focul:

se face cenuşă sau urcă la cer?

Aşa a ars trupul tău într-o noapte

şi atunci ai văzut, un pic cam tardiv,

cum pământul rămânea în urmă 

cu urme dur imprimate, de meteorit.

3.

SFÂRȘIT DE BOEMĂ

Pe cine mai tentează toamna noastră
cu trupul ei dezgolit, asexuat?
Pe tine te întreb, prietene trist,
născut în patria patriarhală a primăverii.

Ploia-i perfidiă şi vântul avid
te-au lăsat fără de haină.
Ai ajuns să fii un câine hoinar,
târând după sine părţi din propria-ţi blană.

Nu mai eşti om, la final de boemă,
ai preluat postura docilă de câine,
ochii lui galeşi şi mirosul specific, canin,
iar toamna noastră pare acum a fi o mesalină.

4.

POEM CU PLOAIE 

Când voi începe să îmbătrânesc, 

îmi voi pune pe cap o căciulă din piele de oaie

şi încerca-voi să cârpesc

golurile verticale dintre picăturile de ploaie.

E clar că nicidecum nu voi reuşi

să acopăr cu acul o distanţă prea mare,

de aceea voi purcede a le căptuşi

cu boabe de minerale rare.

Aşa va cădea peste tot şuvoiul de apă

din întunericul orbitor al norilor:

poate că el va putea să ne scape

de apocalipsa de foc a culorilor.

Deocamdată ploile vin şi pleacă

cu goluri invizibile printre picături,

prin care corpurile noastre caută să treacă

şi să le lase oarecum pe alături.

5.

NOTE MIZICALE

Cine a spus că e necesar 

să știi toate notele muzicale.

Cântecul răsună nestingherit

și fără de ele prin spațiu.  

6.

CORNUL INOROGULUI

Lacrimi cad rostogol făcând baltă pe vatră:

te prefaci că mai plângi - tu, copil slăbănog.

Printre scâncete-i cerţi pe acei care-aşteaptă

să-ți scoţi cornul sălbatic, de inorog.

Îţi înghiţi cu sughiţuri saliva din gură

şi repeţi pe de rost legămintele sacre.

Cauţi chipul cu moţ, dar găseşti o făptură

cu un corn concrescut în băltoaca de lacrimi.

7.

DISPARIŢIA

Rătăcim printre fulgi, unde doarme abisul,
unde buzele mării se sărută cu visul.

Coborâm sau urcăm scara fără de trepte
pe direcţia dublă a liniei drepte.

Sprijinim văzul mut într-un punct reflector,
respirând rar văzduhul cu păsări în zbor.

Ne loveşte o bilă (e un joc de popice!..)
şi cădem ca şi când nici n-am fost pe aice. 

8.

PRIVEGHI

Te trezeşte cafeaua neagră a noutăților de dimineaţă

(noaptea au loc cele mai straşnice lucruri!).

Tic-tacul sinistru al ceasului te deprimă,

şobolanii mişună prin casă şi te muşcă de mâini.

Păpuşi îmbrăcate în haine uzate ţin locul copiilor,

(uneori dispar şi ele, adunându-se în podul casei).

Ai o scară ascunsă pentru ca să le cobori,

să le recuperezi dintre alte bulendre.

Te aşezi cât mai departe de pianul părăsit

(să nu ştie vecinii că vrei cumva să apeşi vreo clapă).

Un cântec, e adevărat, apare ca din senin,

însă nu toţi cei care cântă pot să îl perceapă.

Noaptea e doliul pentru ziua de ieri

(cine mai stă acum să privegheze?..).

Te trezeşti dimineaţa fără cadavru în casă,

plecat peste noapte direct prin perete. 

9.

OBSTACOLE INVIZIBILE

Ce ciudaţi sunt paşii păsării pitice, 

de parcă i-ar fi frică să atingă pământul.

Pare că nici nu poate merge pe jos,

sau așa preferă să-şi păstreze puterile.

Ciupeşte la întâmplare paraziţii din jur,

face apoi o baie de colb într-o pauză.

Bea apă de ploaie dintr-o copită de cal

şi pleacă undeva, dar nu prea departe.

Nu merge pe jos, face salturi repetate, 

trecând peste obstacole invizible.

Unde nu poate să treacă peste obstacole,

ridică aripile şi îşi ia rămas bun.

10.

REVERS

Soldaţi care se erijează în eroi,

medalii cu reversul macabru:

jucării de alamă lustruite cu zel  

pentru a fi jinduite de cei naivi.

11.

AURA ANILOR

Eşti un far aprins, un semnal luminos;
arzi de la sine cu faţa spre mare.

Sus, pe stâncă, un trunchi de copac călător 
stă alături de tine ca o rememorare.

Trunchiul n-are puteri să străbată genuni
şi nici forţă de-a fi ca altădată.

Inelele lui nasc lumină de lemn, 
e aura anilor, multiplicată.

12.

SIMULACRUL

Fericirea e o fată foarte frumoasă,

cu faţă înaltă, feciorelnică, 

ivită într-o zi cu cer azuriu.

O boare de vânt, un nor un pic alburiu

o întunecă, o transformă într-un fum,

fără focu-i afabil, fără flacăra-i falnică.

E amurg de jeratic, argint mâzgălit,

nici urmă de lamură, doar aramă sau bronz,

un soi de seducţie, un simulacru.

13.

VESELIA

 

Veselia încape într-un vas cu vin

ce se vărsă în albia unui râu,

ajunge la un vad nu prea adânc

unde peştii o beau însetați,

se îmbată cu toții laolaltă,

sar pe mal şi… se transformă-n copii.

 

14.

MARȚIANUL

(lui Leonard Tuchilatu, in memoriam)

Spaţiu creat dintr-o multitudine de geamuri suprapuse: 

cu un singur gest neprecugetat spargi pe rând

pereţii din sticlă aerogenă, cu degetele gelatinoase

dai în lături puzderia de planete din univers,

iar cu privirea piezişă pătrunzi abuziv abisul.

Ţii în mâini o spadă cu puteri paranormale

(luată probabil dintr-un film de science fiction),

spinteci burta moale a văzduhului, îi scoţi intestinele

de tânăr narcisiac, cu miros matern de matiolă,

şi ţi le pui la gât drept trofeu de război. 

15.

SIGILIUL 

Silabe pronunţate cu greu,

cu o periodicitate preocupantă.

Paşi lenţi făcuţi pe lângă patul îngust,

ochi albicioşi, aproape ieşiţi din orbitele lor.

Privire penetrând până şi fibrele textile, 

revelaţia vieţii de dincolo.

Un schimb de opinii previzibile, 

spuse în pauza apărută între întrebări.

    

Examinarea vizuală a unui câmp desţelinit,

ţinând capul ridicat deasupra pământului.

Auz înmagazinând toate notele muzicale,

testament sigilat cu buzele arse.

16.

GASTRONOMIE PENTRU GURMANZI

 

Poezia nu e o felie de pâine

și nici pateul de ficat uns pe deasupra.

 

Ea nu e ceva ce se mănâncă doar dimineața, 

la prânz sau, pe ascuns, la cina cea de taină.

 

Ah, da, poezia e un aliment apreciat de gurmanzi,

servit în primul rând de niște legumăreți. 

 

17.

METAMORFOZĂ

Mâini bătătorite de coarnele plugului,

tălpi însângeratee de mersul pe jos

pe drumul ce duce la zeul Zalmoxis.

Legi ale geților ce germinează

în lucrurile care ni le creăm singuri

și pe care le impunem să ni se supună.

Idoli odihnind pe spatele credincioșilor,

sânge de gemeni care se face apă,

pași rătăciți printre ruinele modernității.

  

18.

ITINERAR RUTINAR

Îmbrăcat în blugi, cămașă de in 
și chipiu din coajă de tei,

ieși pe ușă precum o șoaptă 
de adio din gura iubitei. 

Nici nu apuci să traversezi strada 
și dai instinctiv doi pași înapoi

(traficul intens și semaforul în roșu 
mai fură un minut din tine).

Pierzi o oră într-un tren interminabil 
și ajungi cumva într-o junglă,

unde regele animalelor abia așteaptă 
să te mănânce de viu.

Îl rogi să te ierte pentru întârziere 
și treci rapid peste el,

uitând de darul vorbirii 
și zăbovind prin vegetația abundentă.

19.

SFÂRÂIACUL

Orele știu cum să te trezească din somn -

trec peste tine cu sunetul lor ascuțit de sfărăiac, 

până când una dintre ele se răstoarnă cu zgomot.

Ție îți apare o expresie de nemulțumirie pe față, 

prinzi a căsca precum ursul în bârlogul călduț, 

te întinzi la limită și înșfaci sfârâiacul nesuferit.

Îl presezi cu putere cu ambele mâini

și arunci pe geam jucăria netrebuincioasă,

iar acel titirez îndrăcit se învârte din nou.

20.

REFLEX CONDIȚIONAT

Orbii își recapătă vederea pe stradă,

căutând ochii rătăciți pe trotuare.

Ciocănesc cu bastonul, încearcă într-una

să perceapă ceva din sunetul pavajului.

Muzica mersului măsurat pe o funie

întinsă deasupra unei prăpastii populate.

Nu există semne de circulație,

doar intuiție pură, reflex condiționat.

21.

SEMN DE ÎNTREBARE

Când nu se mai recunoc scaunul cu masa de scris,

când fiecare stă separat într-un loc al său prin casă,

tu intri pentru ca să îi împaci și să-i apropii cumva:

alăturezi scaunul liber la masa încărcată

cum ai pune un semn de întrebare 

la sfârșitul unei rugăciuni.

22.

CĂLIMARA

Nimicul capătă uneori formă de călimară

plină ochi cu cerneală sau cu alt lichid întunecat.

Acolo stă stiloul de lemn, cu penița tocită la vârf, 

înfiptă într-un punct nemișcat de pe banca școlarului.

Aulă rămasă fără elevi, fără voci stridente de profesori,
tablă tixită cu litere mici, o dată exactă fixată într-un colț.

Nimicul s-a culcușit într-o aulă cu bănci pătate de cerneală,

cu geamurile închise ermetic, sparte în ziuă de razele soarelui. 

23.

REMINISCENȚE

Marșul exotic al mohicanilor,

proiectat pe fundalul imașului.

Aripile aerului ce reverberează

luminile zilelor nevăzute.

Fluieratul timid al vântului,

trecând printre ușile întredeschise.

Masa rămasă în mijlocul casei,
acoperită toată cu mărăcini.

Gheața murdară a micului lac,

lustruită de vifor ca o gheată.

24.

MUNTELE ALB 
(la moartea nepoțicăi Daniela)

Iarnă cu îngeri degenerați, 

simpli oameni de zăpadă

care stau resemnați ici-colo, 

pe la margini de drum.

Fecioară firavă pășind neputincioasă 

prin fulgii cei mari,

printre nămeții amenințători, 

gata să se prăvale.

Vântul de nord o ridică pe sus, 

o împinge spre grota friguroasă:

pași îndepărtându-se rapid 

răsună din muntele alb. 

25.

FEMEIA DE FOC

(Leonidei Lari, in memoriam)

Un drum plin de rădăcini crescute din ceața dimineții,

o ultimă privire jucându-se cu formele flăcărilor.

Aripi desfăcute ce acoperă sângele scurs din sicriu,

acolo unde se surpă pământul spre a face loc focului.

Femeie ferită de farmece de o bentiță pusă pe frunte,

foc nevăzut scututurându-și flăcările peste întuneric.

26.

IPOCHIMENUL

Chipuri urcate pe postamente,

pietre funerare desprinse din piscuri înalte.

Plăci comemorative strălucitoare,

prinse pe pereții impasibili ai caselor.

Pe unde s-o fi ascuns temerarul,

ipochimenul care a sfidat moartea?

27.

SALVAMARII

Femeie salvată, adusă de valuri,

funie înfășurând corpul ei nud.

Albatroși bătrâni ce își scutură aripile 

la înălțimi mari de unde nu se aud.

Mâini de bărbat ce dezleagă nodurile,

eliberând părți de corp din strânsoare.

Peștișori argintii sarind de sub funie,

căzând în ochii ființelor salvatoare.

28.

FEMINITATEA FLORII 
(pentru Ana Muela Sopeña)

Se impune o terapie ușoară de împrospătare: 

doi stropi de apă și o mână trecută peste corolă

în orele de vârf ale zilei toropitoare. 

Altfel riscă să se disipeze în particule de lumină 

sau poate să-și scuture pe neobservate roua 

în primele clipe ale dimineții. 

Are multe similitudini cu florile firave, 

fiindcă se ferește instinctiv de tentațiile atipice, 

de nepermis pentru tenul său permiabil. 

I se spune pe nume, deși ar prefera să fie anonimă,

iar inima neprihănită ce-i palpită printre petale

abia se apără de ritmul evanescent al existenței.

29.

PORI

Despre pori mai nimic sau aproape nimic nu se spune, 

însă utimile și cele mai importante victorii 

sunt acele repurtate asupra propriilor pori, 

impunându-i să mai elimine ceva din corp.

Resturile oarbe ale umbrei barbare

curg pe brațe, apoi se precipită spre picioare, 

sucombând în simple secreții silențioase din glandele 

sudoripare și sebacee, din subsolurile adiacente ale sinelui.

30.

ALTER EGO ALTERAT

Alter ego-ul se descompune, 

dispare odată cu frunzele moarte.

Își reduce la minim paleta de culori, 

rămânând doar negrul. 

  

Proiectează materia, inclusiv lumina, 

înăuntru unei găuri negre.

Ceea ce lasă pe marginea genunii

e un aliment perfect comestibil. 

  

Ar putea să-l înghită într-un târziu

printr-o simplă atingere a limbii. 

Procesul întârzie să se finalizeze

din cauza lipsei organului anatomic. 

31.

VIS REVĂZUT

Stingi lumânarea în fiecare seară, săruți întunericul,

spunând “Noapte bună!” patului și scaunului orb,

cei ce susțin corpul tău când acesta cere odihnă

și se caută să se relaxeze în îmbrățișările lor.

Noaptea inertă te copleșește, vine de peste tot,

călătorești cu ea într-un vis dispărut dimineața,

luând cu sine copaci obosiți de ramurile lor ireale

și un tip pirpiriu rătăcit printre tulpinilelor  de lut.

32.

STRIGĂTUL DE LUPTĂ

(Primul cuvânt a fost un strigăt de luptă…)

Abisuri albastre susurau pe atunci 

când drumurile nu se așternuseră

iar tălpile primatelor se aflau 

lipite de sol doar pe jumătate.

Mersul pe jos împrejurul copacilor,

ochi ce priveau pe deasupra ierburilor,

guri de pești ce încercau să vorbească,

emițând sunete incomprehensibile.

Marș în zig-zag întreprins prin pustiu,

piatră care tăia din poftele corbilor,

dispariția omului de Neanderthal,

voința valurilor înțelepte.

Armistițiu tacit între termite

-încă nu se știa de arta războiului-

un strigăt de luptă se făcea auzit

anticipând celelalte cuvinte.

33.

ZENIT

Se caută în urmă

o umbră resemnată,

fără chip carismatic,

un tip făcut tipsie,

care a rămas să are

în câmp deschis 

într-o zi toridă, 

la ora prânzului,

cu soarele la zenit,

pe vremurile celea

când tot pământul 

se lucra de zor. 

34.

DAO (TAO)

…punem puncte de suspensie la punctele anterioare

și păstrăm intactă trena ce se întinde până dincolo de început;

oprim respirația, dinamităm mirosurile urâte,

împrumutăm mimica și postura statică (asana) de la yoghini;

apropiem numerele infinitezimale de faptele mari,

fără însă să specificăm care sunt ele și cum se le facem,

lăsând cumva o ușiță micuță întredeschisă 

spre acel drum al neștiutului - prototipul lui Dao/Tao -

drept probă concludentă a bunelor noastre intenții.

35.

PLASMĂ

”Peste abisuri fără de nume

domină cuvântul în penumbră.”

(Cuvântul în penumbră de Ana Muela Sopeña)

Penumbra împreunează toate brațele,

sintetizează momentele de repaus prelungit

și se aseamănă cumva cu o eclipsă de soare 

ce trece atât de ușor, încât nu lasă urme,

iar odată cu ea se perindă semenii 

care își fixează privirile prin spațiu 

pentru a pune nume, detectând numene.

Penumbra e sinonimă odihnei inimii,

împărăție unde se repliază spiritele,

ca să se apere de pericole printr-un proces 

de protejare a elementelor primordiale, 

o particularitate fundamentală a plasmei, 

cea care nu ține neapărat să iasă în evidență,

lăsându-se colorată de celulele sângelui.

36.

EXIBIȚIONISM

Scribii moderni coboară cu toții dintr-un unic marsupiu, 

urcă din nou în buzunarul călduț de la burta maternă,

se proclamă reciproc poeți și sunt răsfățați astfel 

de către părinți și bunei luați cu împrumut.

Au frați și surori de la mame surogat,

reproduc imagini jenante ale genului, utilizează

un amalgam de majuscule (nici o literă mică, nonpareil),

amestec malefic între emulare și epatare, exhibiționism.

Scribii moderni rămân să țină ochii închiși,

cum fac nou-născuții, îi deschid doar atunci când adorm,

căutând să-și vadă visurile aievea, fără să vrea să înțeleagă 

vorba înțeleaptă că “și cu ochii deschiși nu vezi nimic…”*.

*zicere japoneză

37.

RITUALUL DESPĂRȚIRII 

Despărțirea la porțile cerului se petrece mereu

într-o dimineață devreme, alături de un drum prelungit

de pașii mărunți ai unor copii dați dispăruți

peste marginea acelui traseu desfundat și dezgolit

până la vârfurile stâncilor, ce rânjesc și acum

cu dinții din față ieșiți în afară dintr-o gură de lut,

spălați de apele harnice ale pârâielor desperecheate,

pe unde plutești și tu cu o plută până în valea 

cu plopi prăvăliți, dispăruți împreună cu urmele 

acelor pici rămași să pășească desculț, 

fără ca vreunul să fi făcut ritualul despărțirii.

38.

PIRAMIDA LUI KEOPS

Noemele sunt gata de plecare,

traseul - cunoscut până într-un punct,

te pregătești să vezi câte-un defunct

la orice pas, ori… te întorci din cale.

În epicentrul pașilor e jale,

prin părți se spun povești în loc de rugi,

pe unde nu ai merge – tot ajungi

la porțile ce nu au balamale.

Din câte o noemă, la o haltă,

ridici o piramidă, un fel de cort

în care încape faraonul mort

cu toate camarilele lui moarte. 

N-a mai rămas nici urma din atlanți,

doar cele patru puncte cardinale

și numărul de coți până la Soare:

până acolo să mi te înalți!
  

39.

EPILOG

Picioarele tale nu mai au cum să meargă,
mâinile tale nu mai au cum să mângâie,
e un fel de respirație fără de plămâni,
o încrucișare de sabii deasupra capului,
pe care tu nu le vezi și nici nu le auzi
cum scapără scântei către apus.

Trupul tău, îngropat doar pe jumătate,
amintește de o pasăre rămasă să înnopteze
pe un ram de răchită, ascunzându-și capul
în peniș, așteptând ziua, zorii să-i vadă,
iar noaptea e lungă și nu-i nici o rugă
care să răzbată prin rămuriș.

40.

AMIN!

Cer nourat, pământuri răsturnate
peste adâncuri, fără de vreun plug;
de acolo alte drumuri se aud
cum duduie sub carele deşarte.

Ţărani porniţi de dis-de-dimineaţă
la deal, la muncă, sau în sat, la târg;
acum privesc de prin câte un smârc
de parcă ar trăi încă o viaţă.

Pământuri părăsite de putere
precum e osul braţului bătrân;
răsună-o rugăciune şi-un "Amin!"
din umbra unei răstigniri stinghere.

41.

PEISAJ CU PĂDURE

Diminețile toate sunt date ca să ne trezească,

să ne smulgă bandajele făcute din cearșafuri,

să scuture perinele pline de reminiscențe

și visuri urâte/frumoase, evanescente.

Diminețile ne duc, ne îndepărtează de visuri

cu trenuri fără vagoane, în vârfuri de locomotivă:

peisaj transparent, un zid de copaci ce rămâne în urmă…

mai e puțin și, iată, ajungem la stația pădurii cu pomușoare.

42.

PUNTE PESTE PRĂPASTIE

“Nu vă opuneți, compuneți…”

Spre seara se sting ochii, orbitele lor obosite

se obișnuiesc cu clarobscurul, cu abilitatea

bătrânului de a trece peste punțile arcuite

în partea opusă ori de câte ori e necesar.

Astfel funcționează și legea contrariilor,

râvnita, misterioasa formulă a vieții

care presupune evitarea diavolului,

negarea aratând recunoașterea lui.

Apoi vine pământul întreg deasupra,

rotindu-se în sensul opus nucleului

și scuipând focul din iad pe câmpie,

de sub punțile cele înalte, romanice.

43.

NOUL POEM

Sepulctură profundă săpată peste corpul

întins, cu oasele atent separate în timp 

de o mâna înceată, de antracit,

toate adunate și puse de cioclu 

alături de căpătâiul defunctului,

cum ai pune un motto noului tău poem.

44.

ACOLO 

Acolo unde morţii respiră 

prin porii pământului mut 

cresc lumânări de argilă, 

stinse cândva, de demult.

Unde a fost o livadă 

şi fire de viţă-de-vie 

vin viii ca să-i revadă 

pe cei dispăruţi, din sicrie.

Aprind lumânările toate, 

apoi rând pe rând se prefac 

în firavă viţă-de-vie 

sau corp protector, de copac.

45.

LUMINĂ DE DIS-DE-DIMINEAȚĂ

Când dormi drumurile duc în urmă, 

se suprapun sau se întrepătrund până când

sunt adunate într-o turmă de animale domestice,

mânate toate spre dimineață în câmp deschis, la pășune.

 

Dimineața te trezește dangătul tălăngile cu gură turtită,

răgetul generalizat al vitelor sau behăitul orb al ovinelor

care-și caută mieii pe imașul marcat cu dâre lungi de sânge,

martor mut al unei noi escapade nocturne întreprinse de lupi.

Visul nu dispare odată cu prima lumină matinală,

el se implantează în ochii cei mai ospitalieri,

le împrumută din luciul glaciar al luncilor lăturalnice,

proiectat pe pânza de ceață a erei proterozoice.

 

46.

LOCAȘ

Nu-i o iluzie, zilele zac 

între etajele fără armură, 

unde locaşul tău pare-un opac 

recipient în viitură.

47.

RĂDĂCINI

Adună culorile într-un buchet de curcubeu, 

potrivește-le așa ca toate ele să se asemene 

cu ultima zi de vară: raze de soare, piezișe, 

cad retezate de zăbrelele casei cunoscute,

ce are brâiele trase până sub ușorii ușii, 

pe unde intră și iese umbra unei bătrâne;

dimineața pleacă la deal, seara revine trudită,

deschide poarta de pâclă, o închide după sine 

și nimeni nu află ce se face înăuntru.

O fi ea fință din adâncimi, nu de la suprafață,

are însă mâinile și picioarele bine legate între ele:

lasă urme pe sub cărare, desface farmece 

de speriat copiii, alungă strigoii cu rădăcinile sale

smulse din întuneric, adunate într-un nod de basma;

doar că cei care vin și îi cer să îi vindece

se fac apoi a o uita, o trec cu vederea și nu observă 

razele drepte ce cad tăiate, de după zăbrele.

Buruiene împrăștiate pe prispă, semințe pe pervaz,

trup scăldat într-o cadă plină cu apă de ploaie,

tăierea tăcerii cu un briceag, ce meșteșugărește

un fluier din ram de cucută, furnici în pridvor:

bătrâna stă pe pat, nici umbra-i nu iese din casă,

nu poate să străbată trupul ei istovit;

a căzut buchetul culorilor de curcubeu în izvor,

lăsând în urmă un miros umed de rădăcină. 

48.

PEREȚII

Cea dispărută 

stă în spatele unor pereţi pictaţi. 

Ea nu ştie unde se ascunde soarele 

şi de ce nu cad picăturile de ploaie. 

Pare un simplu joc această despărţire, 

însă prea lungă este aşteptarea. 

Aşa trec zilele cele dorite, 

impasibile la toate așteptările. 

Suntem fără să știm că suntem 

de partea pictată a pereţilor. 

Trăim cu sunete arhicunoscute 

şi ne delectăm de la imaginaţie. 

Privim, gândim la pereţii pictaţi, 

dar nimeni nu e în stare să-i demoleze. 

Desenele prind viaţă uneori, 

pereţii dănd semne că vor să cedeze. 

Sunt gnomi îmbrăcaţi în veşminte albastre, 

care par să nu bănuiescă nimic.

49.

ANOTIMPURI 

Întâi şi întâi aşteptăm primăvara,

ca apele ei, sunătoare sau line,

să ne curăţe tălpile neumblate

de vreo rădăcină.

Apoi aşteptăm să vină şi vara,

ca toţi laolaltă să ne pârjolim

pielea, cea de acum demodată,

în razele soarelui - anonim.

Pe toamnă o aşteptăm fiecare

cu vaga speranţă să revenim

în paradisul de altă dată,

acum - ţintirim.

Iarna ne vine pe neaşteptate

şi ne şopteşte, fără să ştie,

frânturi din poveştile neterminate,

auzite în copilărie.

Atunci când nimeni nu mai aşteaptă,

se adună din nou aici, aferim!, 

toate anotimpurile, dar absolut toate,

însă... nu mai trăim. 

50.

ALBINELE

(pentru Anastasia) 

Închise-n prisaca din vale,

roiesc albinele bunelului tău,

tu le priveşti printr-o mică fereastră

și le-ai elibera, însă nu e posibil.

Le vezi, asculţi cum roiesc enervate

-salvarea e o chestie periculoasă-

aici tu ai flori, acolo e miere

şi multă căldură în toată-ncăperea.

Acolo-s atâtea albine difuncte,

iar altele mor în zbor, câte una:

prisaca din ţara bunelului tău

ascunde un zumzet stins de albine.

51.

RETRO  

Acolo de unde nu mai suntem 

sunete silenţioase străbat 

adâncimile înseninate.

Sângele nostru sărută în zori 

oglinzi gânditoare, lăsând pe ele

urme aproape rotunde de aer expirat.

Nu există imagini vii 

atârnate pe pereţii caselor, 

ci doar răspunsuri la întrebări viitoare.

Tu nu poţi să pleci de aici:

în corpul tău stau întinse 

strune de chitară.

52.

AZIL

Să ascultăm muzica ascunsă a azilurilor,

acolo unde zilele ce trec sunt lăsate

alături de bătrâni, de către fiii lor,

în cărucioare demult uzate.

Ei nu se mişcă înainte sau înapoi,

și clipesc spasmodic din pleoape:

învelite cu plăpumi vechi sau mai noi -

sărmanele noastre zile uitate.

53.

MARE VERTICALĂ 

(pentru Ta)

Intrăm pe o singură poartă 

prin care priveşti impasibilă,

visând la o viaţă împlinită 

cu ceea ce nu se observă.

Eşti a mea sau doar mi se pare... 

Din cuvintele tale vin valuri

rătăcite în larg, verticale, 

reflectând stele mii în adâncuri.

Vei rămâne debusolată 

într-o barcă de foi, printre valuri,

tot plutind spre o lume-enigmă 

pe o mare de foc, verticală.

54.

SÂNGE

În satul unde sângele stă să curgă

pe drumuri, pe uliţe, prin mahalale

dinspre dealuri, spre pajişte, la vale,

prin râpe abrupte şi prin pâraie.

În satul unde sângele se agită prin fântâni

cu apă neîncepută, săpate în stâncă,

pe sub stejarii-străjeri juruiţi de un rege

sătenilor storşi de sudoare pe deal.

Ascultă cum se vaietă zarea

cu sânge de înger îmbibată:

astupă mormântul cu grâul din an, 

să nu iasă sângele la suprafaţă.

55.

FOTOSINTEZĂ 

Dacă ar fi să expiri oxigen 

pe gura arhaică a fotosintezei,

pământul întreg ar mirosi a ozon.

Aşa se întâmplă înainte să plouă,

când trece în marş picătura rebelă,

iar colbul intrus sare în lături.

56.

OASE

Cei decedaţi nu rămân în morminte,

se ridică la suprafaţă,

încet-încet, pe oasele proprii,

de parcă ar vrea să revină la viaţă. 

57.

DE-A V-AȚI ASUNSELEA

Trupu-i povară, mirosul de tămâie

te tulbură şi te trezeşti într-o biserică

plină cu oameni, înconjurând un sicriu,

ce poate fi al fratelui tău...

Mai crezi că visezi, că cei din jur sunt fantome, 

că din strană răsună melodii de adormit pruncii,

iar părintele dă cu cădelniţa de înălţimi,

sus de tot, cercetând cerul.

Nu te teme de morţi, ei nu muşcă 

și nu se mișcă ostentativ prin preajmă,

ci s-au oprit pentru o bucată de vreme,

întârziind asupra unui gând anume, doar atât.

E adevărat că după asta nu mai pot să revină 

şi stau bine ascunși printre noi, 

așa ca în jocul de-a v-ați ascunselea:

cine pe cine caută?

58.

OASELE VOASTRE

Voi evita pământul proaspăt săpat,
pentru a nu-i pătrunde adâncurile şi să ating
pâlcurile de oase care sunt ale voastre.

Voi evita pământul umed, aşa cum m-aş fi ferit
de păşunile păscute de întuneric.

O să mă apropii de marginea apelor
şi o să stau la uşa ascunsă a înserării, 

departe de drumul ce duce în toate părţile.

Ca mâine, însă, trebuie să plec
şi din nou îmi voi pune scutul turtit.

Pe aici au mers melcii cu pas argintiu,
pe acolo au trecut fraţii-raci,
târându-şi trupurile trunchiate.

Eu unde să o apuc acum,
ca să pot reveni la oasele voastre? 

59.

SĂ SCRII POEME 

Să scrii poeme placide,

să sudezi tăcerea sintagmelor 

şi să le sufli aerul ars din plămâni.

Să porţi noaptea o casă în spate,

să spargi sticle pântecoase

şi să vrei să eliberezi golul de acolo.

Să aprinzi o lumânare eterică,

să-ţi frigi vârfurile invizibile ale degetelor

şi să strigi la îngerul păzitor.

Să-ţi repugne somnul prea lung,

să scrii poeme pe un geam asudat

și ele să înceapă să se prelingă. 

60.

AUTODAFE

Foc refractar peste faţa ta firavă,

foc fără de flăcări învăluindu-ți ființă -

autodafe.

Forma finală a unui foc falnic,

aprins în afara sufletului.

-Ce o fi înăuntru?

61.

FLOAREA AERULUI

Săruți floarea aerului, eterogenă, îmbrățișezi permanent 

făptura ei fără de formă și ornamente, fața ta se afundă 

în golul adimensional, alimentat de rădăcini înmiresmate

ce trezesc amintiri, te trimit în trecut după frunzele verzi

care și-au epuizat rezervele de oxigen și nu se mai agită.

Frunze multe, împrăștiate, acoperind cărările în serpentină 

se opresc în câte un punct, la popas, acolo unde copacii

se poticnesc în câmp deschis, ca soldații de zidurile unei cetăți

nevăzute, cu turnuri și metereze orizontale, cu ambrazuri

din care se trage din când în când cu rafale scurte de vânt.  

Cauți culorile caracteristice purtate de acele rafale de vânt

pe cărările bătătorite, dinspre câmpurile deschise spre păduri,

miroși floarea aerului, eterogenă, crescută peste tot deodată,

făra de vreun anotimp, iar petalele-i transparente se scutură,

cad peste frunzele prefăcute în praf,  levitând pe alături.

62.

POȚIUNE

Să nu pretinzi că faci poezie, 

poate doar numai foarte puțin, 

atât cât să încapă într-o poțiune.

63.

UMBRELĂ

Nu ai luat nimic cu tine și permiți 

să ți se strecoare picăturile de ploaie pe după gât, 

fiindcă ai refuzat umbrela sau, da, te poți preface

că ai utat-o acasă, înăuntru unui tablou.

Și apoi la ce ți-ar servi acum

abundența de culori ținute deasupra capului,  

ori umbrela ar fi doar un mod de a-ți aduna gândurile

grămăjoară și de a le trece nevătămate prin ploaie.

Așa însă mergi fără de ea,

fără gândurile cele barbare, ca un rege fără de regină, 

despuiat și decis să izgonească toată camarila trădătoare,

înconjurat de creaturile punctiforme de ploaie.

Întors din orașul cu ploaie,

te uiți în oglinda opacă, te vezi/te revezi ca și cum

nu te-ai fi văzut niciodată, faci o baie de aburi fierbinți,

te urci pe un pat, te bagi într-un tablou, sub o umbrelă.

64.

PORTRET PLUTITOR

Apă pictată cu o pensulă

muiată într-un amestec de sare,

portret lichid reprezentând

cele patru puncte cardinale 

și un chip de tânăr cărunt.

Păsări fără aripi, beatificate,

zbor orbitor al insectelor,

punți arcuite, romanice, atârnând

peste prăpăstii pline cu ape,

toate reflectate pe cer. 

65.

TABLOU CU NORI

Mâna ce a pictat acest tablou

a trecut parcă pe neobservate

prin peretele dur al încăperii,

aducând de acolo și câțiva nori.

66.

NEMURITORUL

Chipiuri aruncate în sus,

bravi soldați deschizând focul,

gloanțe oarbe ciuruind cerul,

acesta rezistând până la urmă,

precum pieptul unui nemuritor.

67.

MONUMENTUL APEI

Apa a trecut prin piatră

și, în grotele cele adânci,

și-a ridicat monumentul

din stalagmite.

68.

POSMAGUL

Poemul poate fi un posmag, o pâine petrificată

pe care o pui undeva ca să o poată ajunge şi alţii,

cum ar fi cei veniţi pe ospeţe din străinătate

pentru a umple casa unui singur stăpân.

Sunt acei călători nostalgici şi buimaci,

dornici să muşte cu putere din pâinea casei,

chiar de-i uscată și-i scoasă dintr-o traistă

ce a păstrat căldura uitată a trecutului.

Ei se urcă cu toții pe o laviţa veche,

(nu încap cu toții şi se caţără unii peste alții),

discută despre părţile laterale ale patului strâmt,

iar unii cad de acolo şi... așa se termină poemul.

Un poem, deh, e un posmag ca oricare altul,

îţi rupi dinţii în el şi-ţi sângerează gingiile,

așa că e bine să nu fie înlocuit cu un alt aliment,

asta pentru a nu uita de gustul sângelui.

69.

NOROI

Acasă, în sat, după ploaie,

drumurile-s desfundate, pline de noroi.

Umbli și tu cu umbra ta pe ulițele

unde sălășluiesc acum toate umbrele.

Ele au urmele mici, ascunse în sol,

trup intransparent, piele gri, umedă.

Noroiul ți se lipește de bocanci

și te ține locului pentru câteva clipe.

Încearcă și el într-un fel anume

să nu te mai lase să pleci de aici. 

70.

BOȚUL DE LUT

Într-o zi vei fi făcut praf, 

după ce ai fost lac de sudoare:

așa te prefaci într-un boț de lut

unde viermii își găsesc un nou adăpost,

stau la masă și mănâncă pe săturate,

își salută vecinii - viermi și aceștea -

care intră ca niște intruși peste ei,

înfulecă până și fibrele textile,

lăsând în ceva de nedegerat:

oase seci ce vor avea cândva

doar valoare arheologică. 

71.

HALO

Murmură morții prin viile tatălui meu,

le scutură frunzele îmbrățișând rădăcini.

Stau strugurii orgolioși pe vremea coacerii,

visând că vei veni cumva să îi culegi.

Prin văgăună curg apele ce au plutit pe ceruri,

spumele lor nu spun nimic acolo unde ajung.

Cineva vorbește din gâtlejul vârtejului vrăjit,

cu o voce stranie ne vorbește, parcă e un plâns.

Mărul s-a copt înainte de Facerea Lumii,

e fructul florii, cea care deja s-a înfruptat. 

Cenușa se strecoară printre degetele de lumină,

mâinile mângâie chipul pentru ultima dată.

72.

RANDEVU

Ia-ți soarta de mână și o apropie de tine,

reamintește-i calm, ca la o iubită tăcută,

că trebuie să sosească la ora prestabilită

la toate randevu-urile voastre interminabile.

Îmbat-o cu lichiorul dulce-amărui din ulciorul spart,

zi-i că-i trasă ca prin inel, că seamănă cu o gheișă

îmbrăcată în kimono, că nu are pereche în lume

și mai zi-i că ești îndrăgostit de ea până peste urechi.

Fă așa ca această femeie să te creadă - nu claca - 

crede și tu tăcerilor ei pentru câteva clipe,

atât cât să te lase să te scoli din patul conjugal,

încălțat doar în papuci de cameră, la o țigară. 

73.

PRIMUL POEM

Primul tău poem avea ambele mâini

pătate de cerneală, un toc de lemn, cu radieră de rezervă

și penița semiuzată, care scria toate literele întortocheate

în caietul pentru compuneri, scotând sunete ciudate,

ca de pe sticla, mai ales la orele de limbă română,

când tăcerea din clasă susura, împrăștiindu-se

din vârful degetului arătător al profesorului.

După trecerea orei astronomice, mâinile tale arătau

ca cele ale minerilor abia ieșiți din mina de carbon,

îți era neagră pe jumătate și limba, dinții din gură -

în special cei din față - aveau machiate toate cariile

și tare, tare voiau să celebreze ceva anume în acea zi,

când, iată, scrisesei prima compunere cu tentă poetică,

arătându-se indiscret până dincolo de canini, de după buze.

74.

DIFTONG

Vântul viu poartă vocea vocalelor,

el cunoaște numele fiecărei rafale, 

și valul vorbește prin vocea vocalelor

de pe când apa a pogorât pe pământ.

Apele toate sunt niște vocale

ce umplu golurile dintre consoane,

văi și vâlcele sub vârfuri de munți,

cumplite construcții vulcanice.

Cercul ceresc reflectat în fântână,

propriul ecou ascultat de departe

duce cu sine vocea vocalelor,

diftongul fiind un sunet de cult. 

75.

ÎNAINTE DE TREZIRE

(mamei meleAnastasia, in memoriam)

Dispari odată cu soarele care răsare,

odată cu drumul dispari în depărtare:

o casă de lut ai ridicat cu mâinile tale,

ca să te odihnești acum în altă parte.

Mamă a tot ceea din ce sunt făcut:

cap, brațe, piept și cele două picioare,

piele ce îmi acoperă trupul, rușinată,

de sus și până jos, oase și carne laolaltă.

Pașii pe care îi port spre a ajunge la tine,

gândurile, vocea mea joasă îți aparține,

chiar și amărăciunile tale mi-au rămas

drept mici amintiri despre viața ce trece.

Visul cel nevăzut, vasul plin cu sânge

pe care îl golesc târziu, înainte de trezire,

vreme în care tu te căznești, zi după zi,

să aprinzi cu lemn umed focul în vatră.

76.

TRANSFUZIE DE SÂNGE

Îți transferi corpul într-un alt corp

odată cu picăturile numeroase de sânge,

ce cad ritmic prin pipeta subțire.

Te subțiezi si tu în mod iminent,

ca depozitul de cerneala al unui stilou

ajuns acum să fie mai corpolent decât tine.

Privești moartea până în maruntaiele ei, 

prin ochii deschiși ai morților o urmărești

și îți iei rămas bun de la picaturile lungi.

Prietenii tăi, picături de sânge ce pleacă

spre altă lume, într-un singur tren, 

fiecare în vagonul său acoperit de aburi.

77.

EXECUȚIA

Adusă și pusă la zid

dintr-o poruncă străină,

stând în fața plutonului de execuție,

umbra căzu prima la pământ, 

secerată înaintea trupului.

78.

LUMÂNAREA

(fratelui Ion, in memoriam)

Nu te interesează hainele la modă,

nici încălțămintea de lux, la o adică

ai putea să mergi desculț ca Iisus pe ape.

Golești cutiile de bere fără de milă,

le dispui așa ca să fie în linie cu venele

devenite inerte ale decedatului.

Se face noapte și stai deasupra-i cu o lumânare,

ochii-ți clipesc tot mai des, flacăra licărește

cu lumina-i scânteietoare, de complictate.

Spre dimineață adormi în sicriu, afunzi

fruntea fierbinte pe căpătâiul defunctului:

cu un sfârâit scurt se stinge ultima lumânare.

79.

FULG DE NEA

Prinzi fulgul de nea ce plutește în aer,

fărâmi între dinți finețea sa corporală,

îi spargi legăturile dintre ramificații.

Faci așa ca să fumege armura-i de ghiață,

frângi falangele firului de apă, sofisticat,

frumusețe finită făcută cu foarfeca frigului.

Iai fulgul în gură ca pe un aliment oarecare,

topești forma înghețată ce-l înfășoară,

floare de nea crescută în grădina nimănui. 

80.

FELINAR

Ziua e o altă formă de definire a timpului,

o scriitură făcută cu toate culorile curcubeului,

înălțare la cer a elementelor constitutive,

peregrinare continuă a trupurilor.

Sunt unul din cei care se precipitează,

se trezesc dimineața devreme și merg pe un drum

drept ca pilastrul, ce duce într-o unică direcție

și care are la capăt un felinar luminos.

O fi fantasmă de foc pentru un fluture

ori o Fata morgana încărunțită într-un pustiu:

pe unde oare pot trece peste prăpastia nopții 

fără să mai fie nevoie de somn?

81.

LA CAPĂTUL LUMII

(Rosei  Buk, in memoriam)

Acum știu exact 

care e capătul lumii, 

astă ospătărie puțin spațioasă 

unde alimentăm imaginatia noastră

cu gemul preparat din petalele trandafirului

rupt din spațiul foarte îngust al spinilor ascuțiți,

petale pătate de sângele picurat din degetele unui copil

plecat să culeagă flori care se află sub o strictă protecție. 

82.

ROMANIȚĂ

În fine, ce mai contează 

cele câteva petale rămase

dintr-o floare de romaniță.

De printre frunze iese o buburuză,

cu aripile ei asteptând marea clipă

când va ajunge la capătul firului frânt.

83.

FACEREA LUMII 

Vine o zi cu zumzetul ei de albini,

cu geamul pictat de flori pe fundal albastru.

Fiecare clipă hieratică poate fi o bucurie,

până când și aceasta începe să se disipeze.

Ceea ce se dă ajunge neapărat pentru toți,

mereu însă se aud strigăte de nemulțumire.

Cel care știe cum stau oasele frânte în corp

cunoaște amănunte despre Facerea Lumii.

84.

CĂLĂTOR

...Mai departe e un drum ce duce în jos,

poate fi o cărare ce intră pe sub ramuri.

Te apleci și te-ndrepți spre un loc neștiut,

șir de șoapte pribegi ți se lasă pe umeri.

Mere coapte împrăștiate printre ierburi,

mustul lor moale amestecat cu pământ.

Potecă singură pe care se pășește ușor,

chiar dacă ți-ar lipsi ambele picioare. 

85.

A TRĂI NOAPTEA

A trăi noaptea ca și când n-ai trăi,

un timp pierdut fără de întoarcere,

un pas făcut în uterul pământului,

o poartă larg deschisă către trecut.

A trăi noaptea și a-ți afunda trupul

printre firele fine de prundiș:

sapi cu spatele drept sau încovoiat -

depinde cum apuci să ții artefactul.

A trăi noaptea și a-ți pune la loc

capul ca pe un proiectil neexplodat -

țeavă de tun ce așteaptă un ordin

pentru a-și trimite ghiuleaua.

86.

CĂRARE

Poeme scrise așa ca să poată să încapă

pădurea cu tot cu copaci și plante cățărătoare, 

cu păsări în zbor, ciripind printre ramuri și sori,

cu sălbătăciuni depărtându-se repede de la vedere,

cu flori și albini, cu aer proaspăt, îmbibat de tăcere:

pe acele tărâmuri însăși poetul își rătăcește cărarea.

87.

DEZECHILIBRU

Mereu ne umplem burta goală,

sau urechile, sau ochii ce se sting,

sau memoria tot mai slabă.

Poate fi un simplu proces natural,

un exercițiu obișnuit, o corigență,

un test permanent de supraviețuire.

Plină cu plumb, balansându-se,

o bulă de săpun umblă prin corp

dintr-o parte în alta, dezechilibrându-l.

88.

METEORIȚI

Ce preț mare se pune acum

pe părțile minuscule de meteorit, 

căzute/venite din spațiu, 

de parcă pamântul nostru întreg 

nu ar fi construit din meteoriți.

89.

SUNT UN ÎNGER

Mi-au crescut aripi, deh! nu-s un înger,

dar trebuie să viețuiesc în astă lume

cu penajul lor pur crescut peste umere,

fără ca cineva să bănuiască ceva.

Locuiesc într-un bloc de piatră, știu însă

că mă aflu în anticamera lui Dumnezeu,

așteptând să fiu trimis ca să ocrotesc 

o ființă umană, un om oarecare...

Va fi o problemă majoră pentru atunci

când va trebui să sari de la etaj, fără scară.

90.

ȘTIAM CĂ EXISTĂ

Ștubeie pline cu zumzet de albini -

știam că există aici o regină,

iar tata punea fumul de iască

în fiecare căsuță din lemn,

amețitor, ca să le îmblânzească.

Cu gest protector, ”umbla la masculi”

tăindu-le pofta avidă de miere,

miros de flori îi venea peste mâini,

îmbălsămându-le pentru o vreme,

cu picăturile dulci de venin.

Prin norii de fum ieșeau la lumină

ramele doldora de ceară cu miere,

eu urmăream cum pleacă regina

fără suită, dar cu atâta avere,

în întunecata sa încăpere.  

Rămas-au acum ștubeile goale,

doar în unele sună ecouri de atunci,

ce ies la lumină, urcă la soare

cu zbor de albină, caută floarea,

aroma-i împrăștiată prin lunci.

91.

ODATĂ, CÂNDVA…

Odată, cândva a fost oarecum altfel,

ori globul acesta pământesc

nu aluneca rapid pe niște rotile, 

ci atârna în vid, cu luna împreună, 

ținut pe o sfoară subțire și lungă

de un copil plăpând, dar zglobiu,

care-l purta mult timp cu privirea , 

cu mare atenție, printr-o grădină.

Orice gând, ideal, visul abia văzut 

se realiza în zori, se întampla aevea

tot ce-ți doreai, în drum se prefăcea

simpla cărare (sic! - nimicul era variabil),

pustiul întreg se acoperea de ape

care păreau că nu aveau maluri,

iar versul necizelat căpăta dintr-odată 

calitatea supremă de poem veritabil. 

Pe atunci, îndrăgostiții de poezie 

sărutau gura închisă a poemului, 

ca doi tineri timizi la un rendez-vous,

după care încet se luau de mână

si mergeau păstrând între ei distanța,

până când ajungeau la o altă poartă,

unde iarăși își atingeau buzele strânse,

abia lipindu-le, ca de o icoană.

92.

VIS UITAT

Dacă tot ne trezim prea devreme,

să trecem rapid la lucruri mai serioase,

cum ar fi stropitul florilor din glastră,

urmărind de sus licărul culorii de crin

ce ne surâde cu mărinimie prin geam,

dindărătul unei draperii pe care o tragem

ca să permitem razelor de soare să caute

colțurile cele mai îndepărtate ale camerei.

Atunci când terminăm de gospodărit,

nu ne rămâne decât să dăm fuga în ocol, 

să scoatem bovina pe deal, la păscut, 

ca să stea acolo îmbrățișată de ierburi,

altfel ar putea să ne spargă timpanele

cu răgetele ei repetate foarte frecvent,

la întoarcere căutând prin memorie

visul văzut, uitat acum cu desăvârșire. 

93.

LA CAPĂTUL RAZELOR

Lucrurile ne supraviețuiesc, vegetează

la capătul razelor sau undeva, dincolo de ele,

la asta se rezumă experiența lor existențială.

Mereu însetat de lumină, tot ce e viu evadează,

se mișcă prin spațiu, se îndreaptă într-acolo,

poartă focul care până la urmă calcinează.

94.

LOC DE ODIHNĂ 

(lui Haralambie Moraru, in memoriam)

Când focul arde drumurile se sfârșesc,

rămân într-o parte acolo unde trupul

se lasă jos pentru a petrece

ceasul de ceară al serii.

Când focul arde dealul se face mai mic,

totul dispare și se reduce la cercul

în care încape trupul acesta trudit

și flacăra dusă la cer, la al său stăpân.

Când focul arde nu mai există nimic,

doar întuneric în jur, fără de nici un spațiu,

poate că noaptea cea care nu ne-a primit

a hotărât pentru noi unde să ne odihnim.

95.

ALTĂ IDEE DE PERFECȚIUNE

Faci lucrurile puțin cam în pripă

(poate e unicul mare defect),

însă astă infinită risipă

își are și un efect.

Când pământu-l pictezi ca pe-o pită,

iar pe omul umflat îl faci scund,

deduci că o formă turtită

e peste tot ce-i rotund.

Ori astfel poate fi percepută

ideea de perfecțiune:

ceea ce trece prin sită

are a sa rațiune.

96.

CALENDAR

(lui Leonard Cohen, in memoriam)

Când vom muri soarele va fi în zenit,

iar ziua va fi scurtă ca o locomotivă

fără de cele şapte vagoane.

Va fi marţi ori va fi miercuri - ce mai conteaza! -

va fi o zi oarecare, marcată cu pixul verde

pe o foaie reciclată, de calendar.

Sus va fi scris un citat luat drept motto:

"Intrăm în casele noastre pe uşa din faţă

şi suntem scoşi la repezeală pe uşa din spate".

97.

FILOSOFIE SIMPLĂ

Să fie oare floarea

cea mai simplă dintre filosofii,

sfântul cel mai sfios dintre toți sfinții,

exponent a tot ce e efemer?

Pe fruntea cerului se fac văzuți

o infinitate de fulgi, forme iregulare

ce par a fi modelate în neant

pentru a ne pătrunde privirea.

Păsările zboară printre nori,

supunând aerul cu bătăile aripilor,

până în clipa când obosesc

și cad fără suflare din înalt.

O pânză invizibilă

acoperă tot ce e perimat de timp,

un preaviz dat celor care încearcă

să urce cu scara la cer.

98.

FLACĂRĂ

Pe fundalul fără de flori 

chipul tău ca o flacără lină

se ridică la cer, se preface în nor,

scrumul cade în ochi și te orbește:

așa afli tu, într-o clipită, 

cum ai fost flacără.

99.

SUFLETUL

Întors în trup de atâtea ori, 

nici nu te naști și nici nu mori.

Făcut să fii parte din om,

nu cântărești cât un atom.

Stai undeva în coș de piept,

ești antipod la ce-i inert.

Te afli printre respirații,

dar cauți loc în alte spații.

Ba ești un pom, ba ești în stea,

de parcă nici n-ai exista.

100.

ERMETISM

Nu e nevoie să ți se dea prea multe

pentru a te ști iubit.

Semnele ascunse de mulțumire

sunt cele mai sincere.

Nici râul nu se umple dintr-odată,

are mai mulți afluenți.

Albia lui e pe undeva seacă, 

doar până când plouă.

Norii pe cer mereu se preumblă,

par să-l întunece.

Există o lumină deasupra la toate,

un snop de spice.

O mână de om aruncă semințele,

chiar și pe nisip.

Stau peste tot stoluri de piatră,

gata să zboare.

101.

CREAȚIE

Habar nu am cum încep să scriu un poem, 

astă pânză elastică pe care se mișcă 

planetele și alți aștri cu formele lor 

împrumutate din trecut.

102.

APOGEU

Poetul respiră profund, aranjeaza versurile 

așa ca să nu mai rămână loc pentru nimic,

elimină cuvintele care par a fi de prisos,

pune altele acolo unde sunt necesare.

Stă apoi ca un corp dispărut în spațiu,

planetă ce s-a împotmolit la apogeu

și așteaptă soarele să o salveze,

dar acesta întarzie să răsară.         

HAIKU-URI

1.

Din cer coboară 

albinele, colo sus

duc lipsă de flori.

2.

Nourul cel alb

se reține mai mult timp

planând peste sat.

3.

Pe unde-și lasă 

o ultimă privire

cel care moare.

4.

Un pește s-a prins

de capătul privirii,

o duce-n adânc.

5.

Orbul își poartă

privirea sa pierdută 

în prăpastie.

6.

Suntem unicii

care salută ziua,

universul surd.

7.

Ce nu se uită

intră în noi și tace,

timpul ascultă.

8.

O poezie

pe pânza de păianjen -

în agonie.

9.

Cărare spre cer 

peste rădăcini rupte

de arbori ce nu-s.

10.

Nu ai nevoie

de ochi ca să urmărești

cum trec clipele.

11.

Amarnic sfârșit,

mormântul florarului

crescut cu ciulini.

12.

De printre case

apare și pustnicul -

pare rătăcit.

13.

Strugure ce stă

agățat strâns de raze,

viță-de-vie.

TRISTIHURI

***

Trec așa, ținându-se de mâini,

au uitat să-și ia bastoanele de acasă

și iată că nu mai par a fi atât de bătrâni.

***

Mereu cu ramurile desfăcute, 

chiar fără de frunze, arborii

se obstinează să ne salute.

***

Numele noastre: -Vai, bietele!

nimeni n-o să le mai poarte,

nici măcar pietrele.

***

Metal ce arde între ciocan și ilău,

se aude deja șuieratul de sabie,

în carne vie lovește rău.

***

Cineva citește poemele tale, 

păsări ciripesc printre ramuri,

ciugulesc cireșele dulci-amare.

***

Pe drumul acesta parcurs de câte o umbră,

spălat de ploi, curățat de vănturi,

nu a mai rămas nici o urmă.

***

Pamânturile ies la suprafață, 

alunecă pe valurile incandescente ale lavei, 

prea repede pentru unii, prea încet pentru alții.

***

Neafectat fiind, bolnav de toate,

corpul acesta nu mai pare să fie al tău

și mereu e pe moarte.

***

Să-ți vezi cartea recent tipărită și să nu știi, să taci,

că din vina ta a fost curmată  

viata unor copaci.

***

Drumul ce duce în nicăieri

pare acum a fi în paragină:

cine să recunoască că merge pe el?

***

Trăim și atunci când murim, 

trăim în lumea ocultă a altora, 

ca niște cochilii golite de timp.

***

Trecere noastră în neființă e un lucru predeterminat: 

cineva duce corpul la groapa din spatele propriei case,

iar sicriul scoate sunete surde de acolo unde-i așezat.

***

Mai e cineva după tine, vine la rând,

cu mers legănat, cu umbrela făcută luntre pe cer,

alunecând rapid printre stropii ce cad pe pământ. 

SINOPSIS

*

Corp împăiat, pasărea albă a bolţii cereşti

nu-şi află un loc pe umărul tău.

*

Popas efemer într-un interior eclatant,

eclipsat de umbra barbară a cărnii.

*

Puncte de suspensie asemănătoare urmelor mici,

amprente indefinibile lăsate de om.

*

Fruntea e începutul unui semn de întrebare, 

care nu mai apucă să ajungă până la tălpi.

*

Frigul face ca sângele să se îndepărteze din extremități 

și să ne apere, în mod special, inima.

*  

Reflectoarele pun în lumină ceea ce pot, 

soarele acoperă totul.