(foto via Diez)
1.
ZIUA FRUNZELOR
Frunzele au felul lor de a fi,
nu se dau în spectacol.
Ființe sfioase, cu doar două fațete,
care dau formă ramului.
Vedere de fond pentru unele flori,
fără pretenția de a fi preferatele.
Minuscule fabrici de clorofilă,
proces de fotosinteză cotidian.
2.
CICATRICI
Cum poţi să explici ce se întâmplă cu focul:
se face cenuşă sau urcă la cer?
Aşa a ars trupul tău într-o noapte
şi atunci ai văzut, un pic cam tardiv,
cum pământul rămânea în urmă
cu urme dur imprimate, de meteorit.
3.
SFÂRȘIT DE BOEMĂ
Pe cine mai tentează toamna noastră
cu trupul ei dezgolit, asexuat?
Pe tine te întreb, prietene trist,
născut în patria patriarhală a primăverii.
Ploia-i perfidiă şi vântul avid
te-au lăsat fără de haină.
Ai ajuns să fii un câine hoinar,
târând după sine părţi din propria-ţi blană.
Nu mai eşti om, la final de boemă,
ai preluat postura docilă de câine,
ochii lui galeşi şi mirosul specific, canin,
iar toamna noastră pare acum a fi o mesalină.
4.
POEM CU PLOAIE
Când voi începe să îmbătrânesc,
îmi voi pune pe cap o căciulă din piele de oaie
şi încerca-voi să cârpesc
golurile verticale dintre picăturile de ploaie.
E clar că nicidecum nu voi reuşi
să acopăr cu acul o distanţă prea mare,
de aceea voi purcede a le căptuşi
cu boabe de minerale rare.
Aşa va cădea peste tot şuvoiul de apă
din întunericul orbitor al norilor:
poate că el va putea să ne scape
de apocalipsa de foc a culorilor.
Deocamdată ploile vin şi pleacă
cu goluri invizibile printre picături,
prin care corpurile noastre caută să treacă
şi să le lase oarecum pe alături.
5.
NOTE MIZICALE
Cine a spus că e necesar
să știi toate notele muzicale.
Cântecul răsună nestingherit
și fără de ele prin spațiu.
6.
CORNUL INOROGULUI
Lacrimi cad rostogol făcând baltă pe vatră:
te prefaci că mai plângi - tu, copil slăbănog.
Printre scâncete-i cerţi pe acei care-aşteaptă
să-ți scoţi cornul sălbatic, de inorog.
Îţi înghiţi cu sughiţuri saliva din gură
şi repeţi pe de rost legămintele sacre.
Cauţi chipul cu moţ, dar găseşti o făptură
cu un corn concrescut în băltoaca de lacrimi.
7.
DISPARIŢIA
Rătăcim printre fulgi, unde doarme abisul,
unde buzele mării se sărută cu visul.
Coborâm sau urcăm scara fără de trepte
pe direcţia dublă a liniei drepte.
Sprijinim văzul mut într-un punct reflector,
respirând rar văzduhul cu păsări în zbor.
Ne loveşte o bilă (e un joc de popice!..)
şi cădem ca şi când nici n-am fost pe aice.
8.
PRIVEGHI
Te trezeşte cafeaua neagră a noutăților de dimineaţă
(noaptea au loc cele mai straşnice lucruri!).
Tic-tacul sinistru al ceasului te deprimă,
şobolanii mişună prin casă şi te muşcă de mâini.
Păpuşi îmbrăcate în haine uzate ţin locul copiilor,
(uneori dispar şi ele, adunându-se în podul casei).
Ai o scară ascunsă pentru ca să le cobori,
să le recuperezi dintre alte bulendre.
Te aşezi cât mai departe de pianul părăsit
(să nu ştie vecinii că vrei cumva să apeşi vreo clapă).
Un cântec, e adevărat, apare ca din senin,
însă nu toţi cei care cântă pot să îl perceapă.
Noaptea e doliul pentru ziua de ieri
(cine mai stă acum să privegheze?..).
Te trezeşti dimineaţa fără cadavru în casă,
plecat peste noapte direct prin perete.
9.
OBSTACOLE INVIZIBILE
Ce ciudaţi sunt paşii păsării pitice,
de parcă i-ar fi frică să atingă pământul.
Pare că nici nu poate merge pe jos,
sau așa preferă să-şi păstreze puterile.
Ciupeşte la întâmplare paraziţii din jur,
face apoi o baie de colb într-o pauză.
Bea apă de ploaie dintr-o copită de cal
şi pleacă undeva, dar nu prea departe.
Nu merge pe jos, face salturi repetate,
trecând peste obstacole invizible.
Unde nu poate să treacă peste obstacole,
ridică aripile şi îşi ia rămas bun.
10.
REVERS
Soldaţi care se erijează în eroi,
medalii cu reversul macabru:
jucării de alamă lustruite cu zel
pentru a fi jinduite de cei naivi.
11.
AURA ANILOR
Eşti un far aprins, un semnal luminos;
arzi de la sine cu faţa spre mare.
Sus, pe stâncă, un trunchi de copac călător
stă alături de tine ca o rememorare.
Trunchiul n-are puteri să străbată genuni
şi nici forţă de-a fi ca altădată.
Inelele lui nasc lumină de lemn,
e aura anilor, multiplicată.
12.
SIMULACRUL
Fericirea e o fată foarte frumoasă,
cu faţă înaltă, feciorelnică,
ivită într-o zi cu cer azuriu.
O boare de vânt, un nor un pic alburiu
o întunecă, o transformă într-un fum,
fără focu-i afabil, fără flacăra-i falnică.
E amurg de jeratic, argint mâzgălit,
nici urmă de lamură, doar aramă sau bronz,
un soi de seducţie, un simulacru.
13.
VESELIA
Veselia încape într-un vas cu vin
ce se vărsă în albia unui râu,
ajunge la un vad nu prea adânc
unde peştii o beau însetați,
se îmbată cu toții laolaltă,
sar pe mal şi… se transformă-n copii.
14.
MARȚIANUL
(lui Leonard Tuchilatu, in memoriam)
Spaţiu creat dintr-o multitudine de geamuri suprapuse:
cu un singur gest neprecugetat spargi pe rând
pereţii din sticlă aerogenă, cu degetele gelatinoase
dai în lături puzderia de planete din univers,
iar cu privirea piezişă pătrunzi abuziv abisul.
Ţii în mâini o spadă cu puteri paranormale
(luată probabil dintr-un film de science fiction),
spinteci burta moale a văzduhului, îi scoţi intestinele
de tânăr narcisiac, cu miros matern de matiolă,
şi ţi le pui la gât drept trofeu de război.
15.
SIGILIUL
Silabe pronunţate cu greu,
cu o periodicitate preocupantă.
Paşi lenţi făcuţi pe lângă patul îngust,
ochi albicioşi, aproape ieşiţi din orbitele lor.
Privire penetrând până şi fibrele textile,
revelaţia vieţii de dincolo.
Un schimb de opinii previzibile,
spuse în pauza apărută între întrebări.
Examinarea vizuală a unui câmp desţelinit,
ţinând capul ridicat deasupra pământului.
Auz înmagazinând toate notele muzicale,
testament sigilat cu buzele arse.
16.
GASTRONOMIE PENTRU GURMANZI
Poezia nu e o felie de pâine
și nici pateul de ficat uns pe deasupra.
Ea nu e ceva ce se mănâncă doar dimineața,
la prânz sau, pe ascuns, la cina cea de taină.
Ah, da, poezia e un aliment apreciat de gurmanzi,
servit în primul rând de niște legumăreți.
17.
METAMORFOZĂ
Mâini bătătorite de coarnele plugului,
tălpi însângeratee de mersul pe jos
pe drumul ce duce la zeul Zalmoxis.
Legi ale geților ce germinează
în lucrurile care ni le creăm singuri
și pe care le impunem să ni se supună.
Idoli odihnind pe spatele credincioșilor,
sânge de gemeni care se face apă,
pași rătăciți printre ruinele modernității.
18.
ITINERAR RUTINAR
Îmbrăcat în blugi, cămașă de in
și chipiu din coajă de tei,
ieși pe ușă precum o șoaptă
de adio din gura iubitei.
Nici nu apuci să traversezi strada
și dai instinctiv doi pași înapoi
(traficul intens și semaforul în roșu
mai fură un minut din tine).
Pierzi o oră într-un tren interminabil
și ajungi cumva într-o junglă,
unde regele animalelor abia așteaptă
să te mănânce de viu.
Îl rogi să te ierte pentru întârziere
și treci rapid peste el,
uitând de darul vorbirii
și zăbovind prin vegetația abundentă.
19.
SFÂRÂIACUL
Orele știu cum să te trezească din somn -
trec peste tine cu sunetul lor ascuțit de sfărăiac,
până când una dintre ele se răstoarnă cu zgomot.
Ție îți apare o expresie de nemulțumirie pe față,
prinzi a căsca precum ursul în bârlogul călduț,
te întinzi la limită și înșfaci sfârâiacul nesuferit.
Îl presezi cu putere cu ambele mâini
și arunci pe geam jucăria netrebuincioasă,
iar acel titirez îndrăcit se învârte din nou.
20.
REFLEX CONDIȚIONAT
Orbii își recapătă vederea pe stradă,
căutând ochii rătăciți pe trotuare.
Ciocănesc cu bastonul, încearcă într-una
să perceapă ceva din sunetul pavajului.
Muzica mersului măsurat pe o funie
întinsă deasupra unei prăpastii populate.
Nu există semne de circulație,
doar intuiție pură, reflex condiționat.
21.
SEMN DE ÎNTREBARE
Când nu se mai recunoc scaunul cu masa de scris,
când fiecare stă separat într-un loc al său prin casă,
tu intri pentru ca să îi împaci și să-i apropii cumva:
alăturezi scaunul liber la masa încărcată
cum ai pune un semn de întrebare
la sfârșitul unei rugăciuni.
22.
CĂLIMARA
Nimicul capătă uneori formă de călimară
plină ochi cu cerneală sau cu alt lichid întunecat.
Acolo stă stiloul de lemn, cu penița tocită la vârf,
înfiptă într-un punct nemișcat de pe banca școlarului.
Aulă rămasă fără elevi, fără voci stridente de profesori,
tablă tixită cu litere mici, o dată exactă fixată într-un colț.
Nimicul s-a culcușit într-o aulă cu bănci pătate de cerneală,
cu geamurile închise ermetic, sparte în ziuă de razele soarelui.
23.
REMINISCENȚE
Marșul exotic al mohicanilor,
proiectat pe fundalul imașului.
Aripile aerului ce reverberează
luminile zilelor nevăzute.
Fluieratul timid al vântului,
trecând printre ușile întredeschise.
Masa rămasă în mijlocul casei,
acoperită toată cu mărăcini.
Gheața murdară a micului lac,
lustruită de vifor ca o gheată.
24.
MUNTELE ALB
(la moartea nepoțicăi Daniela)
Iarnă cu îngeri degenerați,
simpli oameni de zăpadă
care stau resemnați ici-colo,
pe la margini de drum.
Fecioară firavă pășind neputincioasă
prin fulgii cei mari,
printre nămeții amenințători,
gata să se prăvale.
Vântul de nord o ridică pe sus,
o împinge spre grota friguroasă:
pași îndepărtându-se rapid
răsună din muntele alb.
25.
FEMEIA DE FOC
(Leonidei Lari, in memoriam)
Un drum plin de rădăcini crescute din ceața dimineții,
o ultimă privire jucându-se cu formele flăcărilor.
Aripi desfăcute ce acoperă sângele scurs din sicriu,
acolo unde se surpă pământul spre a face loc focului.
Femeie ferită de farmece de o bentiță pusă pe frunte,
foc nevăzut scututurându-și flăcările peste întuneric.
26.
IPOCHIMENUL
Chipuri urcate pe postamente,
pietre funerare desprinse din piscuri înalte.
Plăci comemorative strălucitoare,
prinse pe pereții impasibili ai caselor.
Pe unde s-o fi ascuns temerarul,
ipochimenul care a sfidat moartea?
27.
SALVAMARII
Femeie salvată, adusă de valuri,
funie înfășurând corpul ei nud.
Albatroși bătrâni ce își scutură aripile
la înălțimi mari de unde nu se aud.
Mâini de bărbat ce dezleagă nodurile,
eliberând părți de corp din strânsoare.
Peștișori argintii sarind de sub funie,
căzând în ochii ființelor salvatoare.
28.
FEMINITATEA FLORII
(pentru Ana Muela Sopeña)
Se impune o terapie ușoară de împrospătare:
doi stropi de apă și o mână trecută peste corolă
în orele de vârf ale zilei toropitoare.
Altfel riscă să se disipeze în particule de lumină
sau poate să-și scuture pe neobservate roua
în primele clipe ale dimineții.
Are multe similitudini cu florile firave,
fiindcă se ferește instinctiv de tentațiile atipice,
de nepermis pentru tenul său permiabil.
I se spune pe nume, deși ar prefera să fie anonimă,
iar inima neprihănită ce-i palpită printre petale
abia se apără de ritmul evanescent al existenței.
29.
PORI
Despre pori mai nimic sau aproape nimic nu se spune,
însă utimile și cele mai importante victorii
sunt acele repurtate asupra propriilor pori,
impunându-i să mai elimine ceva din corp.
Resturile oarbe ale umbrei barbare
curg pe brațe, apoi se precipită spre picioare,
sucombând în simple secreții silențioase din glandele
sudoripare și sebacee, din subsolurile adiacente ale sinelui.
30.
ALTER EGO ALTERAT
Alter ego-ul se descompune,
dispare odată cu frunzele moarte.
Își reduce la minim paleta de culori,
rămânând doar negrul.
Proiectează materia, inclusiv lumina,
înăuntru unei găuri negre.
Ceea ce lasă pe marginea genunii
e un aliment perfect comestibil.
Ar putea să-l înghită într-un târziu
printr-o simplă atingere a limbii.
Procesul întârzie să se finalizeze
din cauza lipsei organului anatomic.
31.
VIS REVĂZUT
Stingi lumânarea în fiecare seară, săruți întunericul,
spunând “Noapte bună!” patului și scaunului orb,
cei ce susțin corpul tău când acesta cere odihnă
și se caută să se relaxeze în îmbrățișările lor.
Noaptea inertă te copleșește, vine de peste tot,
călătorești cu ea într-un vis dispărut dimineața,
luând cu sine copaci obosiți de ramurile lor ireale
și un tip pirpiriu rătăcit printre tulpinilelor de lut.
32.
STRIGĂTUL DE LUPTĂ
(Primul cuvânt a fost un strigăt de luptă…)
Abisuri albastre susurau pe atunci
când drumurile nu se așternuseră
iar tălpile primatelor se aflau
lipite de sol doar pe jumătate.
Mersul pe jos împrejurul copacilor,
ochi ce priveau pe deasupra ierburilor,
guri de pești ce încercau să vorbească,
emițând sunete incomprehensibile.
Marș în zig-zag întreprins prin pustiu,
piatră care tăia din poftele corbilor,
dispariția omului de Neanderthal,
voința valurilor înțelepte.
Armistițiu tacit între termite
-încă nu se știa de arta războiului-
un strigăt de luptă se făcea auzit
anticipând celelalte cuvinte.
33.
ZENIT
Se caută în urmă
o umbră resemnată,
fără chip carismatic,
un tip făcut tipsie,
care a rămas să are
în câmp deschis
într-o zi toridă,
la ora prânzului,
cu soarele la zenit,
pe vremurile celea
când tot pământul
se lucra de zor.
34.
DAO (TAO)
…punem puncte de suspensie la punctele anterioare
și păstrăm intactă trena ce se întinde până dincolo de început;
oprim respirația, dinamităm mirosurile urâte,
împrumutăm mimica și postura statică (asana) de la yoghini;
apropiem numerele infinitezimale de faptele mari,
fără însă să specificăm care sunt ele și cum se le facem,
lăsând cumva o ușiță micuță întredeschisă
spre acel drum al neștiutului - prototipul lui Dao/Tao -
drept probă concludentă a bunelor noastre intenții.
35.
PLASMĂ
”Peste abisuri fără de nume
domină cuvântul în penumbră.”
(Cuvântul în penumbră de Ana Muela Sopeña)
Penumbra împreunează toate brațele,
sintetizează momentele de repaus prelungit
și se aseamănă cumva cu o eclipsă de soare
ce trece atât de ușor, încât nu lasă urme,
iar odată cu ea se perindă semenii
care își fixează privirile prin spațiu
pentru a pune nume, detectând numene.
Penumbra e sinonimă odihnei inimii,
împărăție unde se repliază spiritele,
ca să se apere de pericole printr-un proces
de protejare a elementelor primordiale,
o particularitate fundamentală a plasmei,
cea care nu ține neapărat să iasă în evidență,
lăsându-se colorată de celulele sângelui.
36.
EXIBIȚIONISM
Scribii moderni coboară cu toții dintr-un unic marsupiu,
urcă din nou în buzunarul călduț de la burta maternă,
se proclamă reciproc poeți și sunt răsfățați astfel
de către părinți și bunei luați cu împrumut.
Au frați și surori de la mame surogat,
reproduc imagini jenante ale genului, utilizează
un amalgam de majuscule (nici o literă mică, nonpareil),
amestec malefic între emulare și epatare, exhibiționism.
Scribii moderni rămân să țină ochii închiși,
cum fac nou-născuții, îi deschid doar atunci când adorm,
căutând să-și vadă visurile aievea, fără să vrea să înțeleagă
vorba înțeleaptă că “și cu ochii deschiși nu vezi nimic…”*.
*zicere japoneză
37.
RITUALUL DESPĂRȚIRII
Despărțirea la porțile cerului se petrece mereu
într-o dimineață devreme, alături de un drum prelungit
de pașii mărunți ai unor copii dați dispăruți
peste marginea acelui traseu desfundat și dezgolit
până la vârfurile stâncilor, ce rânjesc și acum
cu dinții din față ieșiți în afară dintr-o gură de lut,
spălați de apele harnice ale pârâielor desperecheate,
pe unde plutești și tu cu o plută până în valea
cu plopi prăvăliți, dispăruți împreună cu urmele
acelor pici rămași să pășească desculț,
fără ca vreunul să fi făcut ritualul despărțirii.
38.
PIRAMIDA LUI KEOPS
Noemele sunt gata de plecare,
traseul - cunoscut până într-un punct,
te pregătești să vezi câte-un defunct
la orice pas, ori… te întorci din cale.
În epicentrul pașilor e jale,
prin părți se spun povești în loc de rugi,
pe unde nu ai merge – tot ajungi
la porțile ce nu au balamale.
Din câte o noemă, la o haltă,
ridici o piramidă, un fel de cort
în care încape faraonul mort
cu toate camarilele lui moarte.
N-a mai rămas nici urma din atlanți,
doar cele patru puncte cardinale
și numărul de coți până la Soare:
până acolo să mi te înalți!
39.
EPILOG
Picioarele tale nu mai au cum să meargă,
mâinile tale nu mai au cum să mângâie,
e un fel de respirație fără de plămâni,
o încrucișare de sabii deasupra capului,
pe care tu nu le vezi și nici nu le auzi
cum scapără scântei către apus.
Trupul tău, îngropat doar pe jumătate,
amintește de o pasăre rămasă să înnopteze
pe un ram de răchită, ascunzându-și capul
în peniș, așteptând ziua, zorii să-i vadă,
iar noaptea e lungă și nu-i nici o rugă
care să răzbată prin rămuriș.
40.
AMIN!
Cer nourat, pământuri răsturnate
peste adâncuri, fără de vreun plug;
de acolo alte drumuri se aud
cum duduie sub carele deşarte.
Ţărani porniţi de dis-de-dimineaţă
la deal, la muncă, sau în sat, la târg;
acum privesc de prin câte un smârc
de parcă ar trăi încă o viaţă.
Pământuri părăsite de putere
precum e osul braţului bătrân;
răsună-o rugăciune şi-un "Amin!"
din umbra unei răstigniri stinghere.
41.
PEISAJ CU PĂDURE
Diminețile toate sunt date ca să ne trezească,
să ne smulgă bandajele făcute din cearșafuri,
să scuture perinele pline de reminiscențe
și visuri urâte/frumoase, evanescente.
Diminețile ne duc, ne îndepărtează de visuri
cu trenuri fără vagoane, în vârfuri de locomotivă:
peisaj transparent, un zid de copaci ce rămâne în urmă…
mai e puțin și, iată, ajungem la stația pădurii cu pomușoare.
42.
PUNTE PESTE PRĂPASTIE
“Nu vă opuneți, compuneți…”
Spre seara se sting ochii, orbitele lor obosite
se obișnuiesc cu clarobscurul, cu abilitatea
bătrânului de a trece peste punțile arcuite
în partea opusă ori de câte ori e necesar.
Astfel funcționează și legea contrariilor,
râvnita, misterioasa formulă a vieții
care presupune evitarea diavolului,
negarea aratând recunoașterea lui.
Apoi vine pământul întreg deasupra,
rotindu-se în sensul opus nucleului
și scuipând focul din iad pe câmpie,
de sub punțile cele înalte, romanice.
43.
NOUL POEM
Sepulctură profundă săpată peste corpul
întins, cu oasele atent separate în timp
de o mâna înceată, de antracit,
toate adunate și puse de cioclu
alături de căpătâiul defunctului,
cum ai pune un motto noului tău poem.
44.
ACOLO
Acolo unde morţii respiră
prin porii pământului mut
cresc lumânări de argilă,
stinse cândva, de demult.
Unde a fost o livadă
şi fire de viţă-de-vie
vin viii ca să-i revadă
pe cei dispăruţi, din sicrie.
Aprind lumânările toate,
apoi rând pe rând se prefac
în firavă viţă-de-vie
sau corp protector, de copac.
45.
LUMINĂ DE DIS-DE-DIMINEAȚĂ
Când dormi drumurile duc în urmă,
se suprapun sau se întrepătrund până când
sunt adunate într-o turmă de animale domestice,
mânate toate spre dimineață în câmp deschis, la pășune.
Dimineața te trezește dangătul tălăngile cu gură turtită,
răgetul generalizat al vitelor sau behăitul orb al ovinelor
care-și caută mieii pe imașul marcat cu dâre lungi de sânge,
martor mut al unei noi escapade nocturne întreprinse de lupi.
Visul nu dispare odată cu prima lumină matinală,
el se implantează în ochii cei mai ospitalieri,
le împrumută din luciul glaciar al luncilor lăturalnice,
proiectat pe pânza de ceață a erei proterozoice.
46.
LOCAȘ
Nu-i o iluzie, zilele zac
între etajele fără armură,
unde locaşul tău pare-un opac
recipient în viitură.
47.
RĂDĂCINI
Adună culorile într-un buchet de curcubeu,
potrivește-le așa ca toate ele să se asemene
cu ultima zi de vară: raze de soare, piezișe,
cad retezate de zăbrelele casei cunoscute,
ce are brâiele trase până sub ușorii ușii,
pe unde intră și iese umbra unei bătrâne;
dimineața pleacă la deal, seara revine trudită,
deschide poarta de pâclă, o închide după sine
și nimeni nu află ce se face înăuntru.
O fi ea fință din adâncimi, nu de la suprafață,
are însă mâinile și picioarele bine legate între ele:
lasă urme pe sub cărare, desface farmece
de speriat copiii, alungă strigoii cu rădăcinile sale
smulse din întuneric, adunate într-un nod de basma;
doar că cei care vin și îi cer să îi vindece
se fac apoi a o uita, o trec cu vederea și nu observă
razele drepte ce cad tăiate, de după zăbrele.
Buruiene împrăștiate pe prispă, semințe pe pervaz,
trup scăldat într-o cadă plină cu apă de ploaie,
tăierea tăcerii cu un briceag, ce meșteșugărește
un fluier din ram de cucută, furnici în pridvor:
bătrâna stă pe pat, nici umbra-i nu iese din casă,
nu poate să străbată trupul ei istovit;
a căzut buchetul culorilor de curcubeu în izvor,
lăsând în urmă un miros umed de rădăcină.
48.
PEREȚII
Cea dispărută
stă în spatele unor pereţi pictaţi.
Ea nu ştie unde se ascunde soarele
şi de ce nu cad picăturile de ploaie.
Pare un simplu joc această despărţire,
însă prea lungă este aşteptarea.
Aşa trec zilele cele dorite,
impasibile la toate așteptările.
Suntem fără să știm că suntem
de partea pictată a pereţilor.
Trăim cu sunete arhicunoscute
şi ne delectăm de la imaginaţie.
Privim, gândim la pereţii pictaţi,
dar nimeni nu e în stare să-i demoleze.
Desenele prind viaţă uneori,
pereţii dănd semne că vor să cedeze.
Sunt gnomi îmbrăcaţi în veşminte albastre,
care par să nu bănuiescă nimic.
49.
ANOTIMPURI
Întâi şi întâi aşteptăm primăvara,
ca apele ei, sunătoare sau line,
să ne curăţe tălpile neumblate
de vreo rădăcină.
Apoi aşteptăm să vină şi vara,
ca toţi laolaltă să ne pârjolim
pielea, cea de acum demodată,
în razele soarelui - anonim.
Pe toamnă o aşteptăm fiecare
cu vaga speranţă să revenim
în paradisul de altă dată,
acum - ţintirim.
Iarna ne vine pe neaşteptate
şi ne şopteşte, fără să ştie,
frânturi din poveştile neterminate,
auzite în copilărie.
Atunci când nimeni nu mai aşteaptă,
se adună din nou aici, aferim!,
toate anotimpurile, dar absolut toate,
însă... nu mai trăim.
50.
ALBINELE
(pentru Anastasia)
Închise-n prisaca din vale,
roiesc albinele bunelului tău,
tu le priveşti printr-o mică fereastră
și le-ai elibera, însă nu e posibil.
Le vezi, asculţi cum roiesc enervate
-salvarea e o chestie periculoasă-
aici tu ai flori, acolo e miere
şi multă căldură în toată-ncăperea.
Acolo-s atâtea albine difuncte,
iar altele mor în zbor, câte una:
prisaca din ţara bunelului tău
ascunde un zumzet stins de albine.
51.
RETRO
Acolo de unde nu mai suntem
sunete silenţioase străbat
adâncimile înseninate.
Sângele nostru sărută în zori
oglinzi gânditoare, lăsând pe ele
urme aproape rotunde de aer expirat.
Nu există imagini vii
atârnate pe pereţii caselor,
ci doar răspunsuri la întrebări viitoare.
Tu nu poţi să pleci de aici:
în corpul tău stau întinse
strune de chitară.
52.
AZIL
Să ascultăm muzica ascunsă a azilurilor,
acolo unde zilele ce trec sunt lăsate
alături de bătrâni, de către fiii lor,
în cărucioare demult uzate.
Ei nu se mişcă înainte sau înapoi,
și clipesc spasmodic din pleoape:
învelite cu plăpumi vechi sau mai noi -
sărmanele noastre zile uitate.
53.
MARE VERTICALĂ
(pentru Ta)
Intrăm pe o singură poartă
prin care priveşti impasibilă,
visând la o viaţă împlinită
cu ceea ce nu se observă.
Eşti a mea sau doar mi se pare...
Din cuvintele tale vin valuri
rătăcite în larg, verticale,
reflectând stele mii în adâncuri.
Vei rămâne debusolată
într-o barcă de foi, printre valuri,
tot plutind spre o lume-enigmă
pe o mare de foc, verticală.
54.
SÂNGE
În satul unde sângele stă să curgă
pe drumuri, pe uliţe, prin mahalale
dinspre dealuri, spre pajişte, la vale,
prin râpe abrupte şi prin pâraie.
În satul unde sângele se agită prin fântâni
cu apă neîncepută, săpate în stâncă,
pe sub stejarii-străjeri juruiţi de un rege
sătenilor storşi de sudoare pe deal.
Ascultă cum se vaietă zarea
cu sânge de înger îmbibată:
astupă mormântul cu grâul din an,
să nu iasă sângele la suprafaţă.
55.
FOTOSINTEZĂ
Dacă ar fi să expiri oxigen
pe gura arhaică a fotosintezei,
pământul întreg ar mirosi a ozon.
Aşa se întâmplă înainte să plouă,
când trece în marş picătura rebelă,
iar colbul intrus sare în lături.
56.
OASE
Cei decedaţi nu rămân în morminte,
se ridică la suprafaţă,
încet-încet, pe oasele proprii,
de parcă ar vrea să revină la viaţă.
57.
DE-A V-AȚI ASUNSELEA
Trupu-i povară, mirosul de tămâie
te tulbură şi te trezeşti într-o biserică
plină cu oameni, înconjurând un sicriu,
ce poate fi al fratelui tău...
Mai crezi că visezi, că cei din jur sunt fantome,
că din strană răsună melodii de adormit pruncii,
iar părintele dă cu cădelniţa de înălţimi,
sus de tot, cercetând cerul.
Nu te teme de morţi, ei nu muşcă
și nu se mișcă ostentativ prin preajmă,
ci s-au oprit pentru o bucată de vreme,
întârziind asupra unui gând anume, doar atât.
E adevărat că după asta nu mai pot să revină
şi stau bine ascunși printre noi,
așa ca în jocul de-a v-ați ascunselea:
cine pe cine caută?
58.
OASELE VOASTRE
Voi evita pământul proaspăt săpat,
pentru a nu-i pătrunde adâncurile şi să ating
pâlcurile de oase care sunt ale voastre.
Voi evita pământul umed, aşa cum m-aş fi ferit
de păşunile păscute de întuneric.
O să mă apropii de marginea apelor
şi o să stau la uşa ascunsă a înserării,
departe de drumul ce duce în toate părţile.
Ca mâine, însă, trebuie să plec
şi din nou îmi voi pune scutul turtit.
Pe aici au mers melcii cu pas argintiu,
pe acolo au trecut fraţii-raci,
târându-şi trupurile trunchiate.
Eu unde să o apuc acum,
ca să pot reveni la oasele voastre?
59.
SĂ SCRII POEME
Să scrii poeme placide,
să sudezi tăcerea sintagmelor
şi să le sufli aerul ars din plămâni.
Să porţi noaptea o casă în spate,
să spargi sticle pântecoase
şi să vrei să eliberezi golul de acolo.
Să aprinzi o lumânare eterică,
să-ţi frigi vârfurile invizibile ale degetelor
şi să strigi la îngerul păzitor.
Să-ţi repugne somnul prea lung,
să scrii poeme pe un geam asudat
și ele să înceapă să se prelingă.
60.
AUTODAFE
Foc refractar peste faţa ta firavă,
foc fără de flăcări învăluindu-ți ființă -
autodafe.
Forma finală a unui foc falnic,
aprins în afara sufletului.
-Ce o fi înăuntru?
61.
FLOAREA AERULUI
Săruți floarea aerului, eterogenă, îmbrățișezi permanent
făptura ei fără de formă și ornamente, fața ta se afundă
în golul adimensional, alimentat de rădăcini înmiresmate
ce trezesc amintiri, te trimit în trecut după frunzele verzi
care și-au epuizat rezervele de oxigen și nu se mai agită.
Frunze multe, împrăștiate, acoperind cărările în serpentină
se opresc în câte un punct, la popas, acolo unde copacii
se poticnesc în câmp deschis, ca soldații de zidurile unei cetăți
nevăzute, cu turnuri și metereze orizontale, cu ambrazuri
din care se trage din când în când cu rafale scurte de vânt.
Cauți culorile caracteristice purtate de acele rafale de vânt
pe cărările bătătorite, dinspre câmpurile deschise spre păduri,
miroși floarea aerului, eterogenă, crescută peste tot deodată,
făra de vreun anotimp, iar petalele-i transparente se scutură,
cad peste frunzele prefăcute în praf, levitând pe alături.
62.
POȚIUNE
Să nu pretinzi că faci poezie,
poate doar numai foarte puțin,
atât cât să încapă într-o poțiune.
63.
UMBRELĂ
Nu ai luat nimic cu tine și permiți
să ți se strecoare picăturile de ploaie pe după gât,
fiindcă ai refuzat umbrela sau, da, te poți preface
că ai utat-o acasă, înăuntru unui tablou.
Și apoi la ce ți-ar servi acum
abundența de culori ținute deasupra capului,
ori umbrela ar fi doar un mod de a-ți aduna gândurile
grămăjoară și de a le trece nevătămate prin ploaie.
Așa însă mergi fără de ea,
fără gândurile cele barbare, ca un rege fără de regină,
despuiat și decis să izgonească toată camarila trădătoare,
înconjurat de creaturile punctiforme de ploaie.
Întors din orașul cu ploaie,
te uiți în oglinda opacă, te vezi/te revezi ca și cum
nu te-ai fi văzut niciodată, faci o baie de aburi fierbinți,
te urci pe un pat, te bagi într-un tablou, sub o umbrelă.
64.
PORTRET PLUTITOR
Apă pictată cu o pensulă
muiată într-un amestec de sare,
portret lichid reprezentând
cele patru puncte cardinale
și un chip de tânăr cărunt.
Păsări fără aripi, beatificate,
zbor orbitor al insectelor,
punți arcuite, romanice, atârnând
peste prăpăstii pline cu ape,
toate reflectate pe cer.
65.
TABLOU CU NORI
Mâna ce a pictat acest tablou
a trecut parcă pe neobservate
prin peretele dur al încăperii,
aducând de acolo și câțiva nori.
66.
NEMURITORUL
Chipiuri aruncate în sus,
bravi soldați deschizând focul,
gloanțe oarbe ciuruind cerul,
acesta rezistând până la urmă,
precum pieptul unui nemuritor.
67.
MONUMENTUL APEI
Apa a trecut prin piatră
și, în grotele cele adânci,
și-a ridicat monumentul
din stalagmite.
68.
POSMAGUL
Poemul poate fi un posmag, o pâine petrificată
pe care o pui undeva ca să o poată ajunge şi alţii,
cum ar fi cei veniţi pe ospeţe din străinătate
pentru a umple casa unui singur stăpân.
Sunt acei călători nostalgici şi buimaci,
dornici să muşte cu putere din pâinea casei,
chiar de-i uscată și-i scoasă dintr-o traistă
ce a păstrat căldura uitată a trecutului.
Ei se urcă cu toții pe o laviţa veche,
(nu încap cu toții şi se caţără unii peste alții),
discută despre părţile laterale ale patului strâmt,
iar unii cad de acolo şi... așa se termină poemul.
Un poem, deh, e un posmag ca oricare altul,
îţi rupi dinţii în el şi-ţi sângerează gingiile,
așa că e bine să nu fie înlocuit cu un alt aliment,
asta pentru a nu uita de gustul sângelui.
69.
NOROI
Acasă, în sat, după ploaie,
drumurile-s desfundate, pline de noroi.
Umbli și tu cu umbra ta pe ulițele
unde sălășluiesc acum toate umbrele.
Ele au urmele mici, ascunse în sol,
trup intransparent, piele gri, umedă.
Noroiul ți se lipește de bocanci
și te ține locului pentru câteva clipe.
Încearcă și el într-un fel anume
să nu te mai lase să pleci de aici.
70.
BOȚUL DE LUT
Într-o zi vei fi făcut praf,
după ce ai fost lac de sudoare:
așa te prefaci într-un boț de lut
unde viermii își găsesc un nou adăpost,
stau la masă și mănâncă pe săturate,
își salută vecinii - viermi și aceștea -
care intră ca niște intruși peste ei,
înfulecă până și fibrele textile,
lăsând în ceva de nedegerat:
oase seci ce vor avea cândva
doar valoare arheologică.
71.
HALO
Murmură morții prin viile tatălui meu,
le scutură frunzele îmbrățișând rădăcini.
Stau strugurii orgolioși pe vremea coacerii,
visând că vei veni cumva să îi culegi.
Prin văgăună curg apele ce au plutit pe ceruri,
spumele lor nu spun nimic acolo unde ajung.
Cineva vorbește din gâtlejul vârtejului vrăjit,
cu o voce stranie ne vorbește, parcă e un plâns.
Mărul s-a copt înainte de Facerea Lumii,
e fructul florii, cea care deja s-a înfruptat.
Cenușa se strecoară printre degetele de lumină,
mâinile mângâie chipul pentru ultima dată.
72.
RANDEVU
Ia-ți soarta de mână și o apropie de tine,
reamintește-i calm, ca la o iubită tăcută,
că trebuie să sosească la ora prestabilită
la toate randevu-urile voastre interminabile.
Îmbat-o cu lichiorul dulce-amărui din ulciorul spart,
zi-i că-i trasă ca prin inel, că seamănă cu o gheișă
îmbrăcată în kimono, că nu are pereche în lume
și mai zi-i că ești îndrăgostit de ea până peste urechi.
Fă așa ca această femeie să te creadă - nu claca -
crede și tu tăcerilor ei pentru câteva clipe,
atât cât să te lase să te scoli din patul conjugal,
încălțat doar în papuci de cameră, la o țigară.
73.
PRIMUL POEM
Primul tău poem avea ambele mâini
pătate de cerneală, un toc de lemn, cu radieră de rezervă
și penița semiuzată, care scria toate literele întortocheate
în caietul pentru compuneri, scotând sunete ciudate,
ca de pe sticla, mai ales la orele de limbă română,
când tăcerea din clasă susura, împrăștiindu-se
din vârful degetului arătător al profesorului.
După trecerea orei astronomice, mâinile tale arătau
ca cele ale minerilor abia ieșiți din mina de carbon,
îți era neagră pe jumătate și limba, dinții din gură -
în special cei din față - aveau machiate toate cariile
și tare, tare voiau să celebreze ceva anume în acea zi,
când, iată, scrisesei prima compunere cu tentă poetică,
arătându-se indiscret până dincolo de canini, de după buze.
74.
DIFTONG
Vântul viu poartă vocea vocalelor,
el cunoaște numele fiecărei rafale,
și valul vorbește prin vocea vocalelor
de pe când apa a pogorât pe pământ.
Apele toate sunt niște vocale
ce umplu golurile dintre consoane,
văi și vâlcele sub vârfuri de munți,
cumplite construcții vulcanice.
Cercul ceresc reflectat în fântână,
propriul ecou ascultat de departe
duce cu sine vocea vocalelor,
diftongul fiind un sunet de cult.
75.
ÎNAINTE DE TREZIRE
(mamei meleAnastasia, in memoriam)
Dispari odată cu soarele care răsare,
odată cu drumul dispari în depărtare:
o casă de lut ai ridicat cu mâinile tale,
ca să te odihnești acum în altă parte.
Mamă a tot ceea din ce sunt făcut:
cap, brațe, piept și cele două picioare,
piele ce îmi acoperă trupul, rușinată,
de sus și până jos, oase și carne laolaltă.
Pașii pe care îi port spre a ajunge la tine,
gândurile, vocea mea joasă îți aparține,
chiar și amărăciunile tale mi-au rămas
drept mici amintiri despre viața ce trece.
Visul cel nevăzut, vasul plin cu sânge
pe care îl golesc târziu, înainte de trezire,
vreme în care tu te căznești, zi după zi,
să aprinzi cu lemn umed focul în vatră.
76.
TRANSFUZIE DE SÂNGE
Îți transferi corpul într-un alt corp
odată cu picăturile numeroase de sânge,
ce cad ritmic prin pipeta subțire.
Te subțiezi si tu în mod iminent,
ca depozitul de cerneala al unui stilou
ajuns acum să fie mai corpolent decât tine.
Privești moartea până în maruntaiele ei,
prin ochii deschiși ai morților o urmărești
și îți iei rămas bun de la picaturile lungi.
Prietenii tăi, picături de sânge ce pleacă
spre altă lume, într-un singur tren,
fiecare în vagonul său acoperit de aburi.
77.
EXECUȚIA
Adusă și pusă la zid
dintr-o poruncă străină,
stând în fața plutonului de execuție,
umbra căzu prima la pământ,
secerată înaintea trupului.
78.
LUMÂNAREA
(fratelui Ion, in memoriam)
Nu te interesează hainele la modă,
nici încălțămintea de lux, la o adică
ai putea să mergi desculț ca Iisus pe ape.
Golești cutiile de bere fără de milă,
le dispui așa ca să fie în linie cu venele
devenite inerte ale decedatului.
Se face noapte și stai deasupra-i cu o lumânare,
ochii-ți clipesc tot mai des, flacăra licărește
cu lumina-i scânteietoare, de complictate.
Spre dimineață adormi în sicriu, afunzi
fruntea fierbinte pe căpătâiul defunctului:
cu un sfârâit scurt se stinge ultima lumânare.
79.
FULG DE NEA
Prinzi fulgul de nea ce plutește în aer,
fărâmi între dinți finețea sa corporală,
îi spargi legăturile dintre ramificații.
Faci așa ca să fumege armura-i de ghiață,
frângi falangele firului de apă, sofisticat,
frumusețe finită făcută cu foarfeca frigului.
Iai fulgul în gură ca pe un aliment oarecare,
topești forma înghețată ce-l înfășoară,
floare de nea crescută în grădina nimănui.
80.
FELINAR
Ziua e o altă formă de definire a timpului,
o scriitură făcută cu toate culorile curcubeului,
înălțare la cer a elementelor constitutive,
peregrinare continuă a trupurilor.
Sunt unul din cei care se precipitează,
se trezesc dimineața devreme și merg pe un drum
drept ca pilastrul, ce duce într-o unică direcție
și care are la capăt un felinar luminos.
O fi fantasmă de foc pentru un fluture
ori o Fata morgana încărunțită într-un pustiu:
pe unde oare pot trece peste prăpastia nopții
fără să mai fie nevoie de somn?
81.
LA CAPĂTUL LUMII
(Rosei Buk, in memoriam)
Acum știu exact
care e capătul lumii,
astă ospătărie puțin spațioasă
unde alimentăm imaginatia noastră
cu gemul preparat din petalele trandafirului
rupt din spațiul foarte îngust al spinilor ascuțiți,
petale pătate de sângele picurat din degetele unui copil
plecat să culeagă flori care se află sub o strictă protecție.
82.
ROMANIȚĂ
În fine, ce mai contează
cele câteva petale rămase
dintr-o floare de romaniță.
De printre frunze iese o buburuză,
cu aripile ei asteptând marea clipă
când va ajunge la capătul firului frânt.
83.
FACEREA LUMII
Vine o zi cu zumzetul ei de albini,
cu geamul pictat de flori pe fundal albastru.
Fiecare clipă hieratică poate fi o bucurie,
până când și aceasta începe să se disipeze.
Ceea ce se dă ajunge neapărat pentru toți,
mereu însă se aud strigăte de nemulțumire.
Cel care știe cum stau oasele frânte în corp
cunoaște amănunte despre Facerea Lumii.
84.
CĂLĂTOR
...Mai departe e un drum ce duce în jos,
poate fi o cărare ce intră pe sub ramuri.
Te apleci și te-ndrepți spre un loc neștiut,
șir de șoapte pribegi ți se lasă pe umeri.
Mere coapte împrăștiate printre ierburi,
mustul lor moale amestecat cu pământ.
Potecă singură pe care se pășește ușor,
chiar dacă ți-ar lipsi ambele picioare.
85.
A TRĂI NOAPTEA
A trăi noaptea ca și când n-ai trăi,
un timp pierdut fără de întoarcere,
un pas făcut în uterul pământului,
o poartă larg deschisă către trecut.
A trăi noaptea și a-ți afunda trupul
printre firele fine de prundiș:
sapi cu spatele drept sau încovoiat -
depinde cum apuci să ții artefactul.
A trăi noaptea și a-ți pune la loc
capul ca pe un proiectil neexplodat -
țeavă de tun ce așteaptă un ordin
pentru a-și trimite ghiuleaua.
86.
CĂRARE
Poeme scrise așa ca să poată să încapă
pădurea cu tot cu copaci și plante cățărătoare,
cu păsări în zbor, ciripind printre ramuri și sori,
cu sălbătăciuni depărtându-se repede de la vedere,
cu flori și albini, cu aer proaspăt, îmbibat de tăcere:
pe acele tărâmuri însăși poetul își rătăcește cărarea.
87.
DEZECHILIBRU
Mereu ne umplem burta goală,
sau urechile, sau ochii ce se sting,
sau memoria tot mai slabă.
Poate fi un simplu proces natural,
un exercițiu obișnuit, o corigență,
un test permanent de supraviețuire.
Plină cu plumb, balansându-se,
o bulă de săpun umblă prin corp
dintr-o parte în alta, dezechilibrându-l.
88.
METEORIȚI
Ce preț mare se pune acum
pe părțile minuscule de meteorit,
căzute/venite din spațiu,
de parcă pamântul nostru întreg
nu ar fi construit din meteoriți.
89.
SUNT UN ÎNGER
Mi-au crescut aripi, deh! nu-s un înger,
dar trebuie să viețuiesc în astă lume
cu penajul lor pur crescut peste umere,
fără ca cineva să bănuiască ceva.
Locuiesc într-un bloc de piatră, știu însă
că mă aflu în anticamera lui Dumnezeu,
așteptând să fiu trimis ca să ocrotesc
o ființă umană, un om oarecare...
Va fi o problemă majoră pentru atunci
când va trebui să sari de la etaj, fără scară.
90.
ȘTIAM CĂ EXISTĂ
Ștubeie pline cu zumzet de albini -
știam că există aici o regină,
iar tata punea fumul de iască
în fiecare căsuță din lemn,
amețitor, ca să le îmblânzească.
Cu gest protector, ”umbla la masculi”
tăindu-le pofta avidă de miere,
miros de flori îi venea peste mâini,
îmbălsămându-le pentru o vreme,
cu picăturile dulci de venin.
Prin norii de fum ieșeau la lumină
ramele doldora de ceară cu miere,
eu urmăream cum pleacă regina
fără suită, dar cu atâta avere,
în întunecata sa încăpere.
Rămas-au acum ștubeile goale,
doar în unele sună ecouri de atunci,
ce ies la lumină, urcă la soare
cu zbor de albină, caută floarea,
aroma-i împrăștiată prin lunci.
91.
ODATĂ, CÂNDVA…
Odată, cândva a fost oarecum altfel,
ori globul acesta pământesc
nu aluneca rapid pe niște rotile,
ci atârna în vid, cu luna împreună,
ținut pe o sfoară subțire și lungă
de un copil plăpând, dar zglobiu,
care-l purta mult timp cu privirea ,
cu mare atenție, printr-o grădină.
Orice gând, ideal, visul abia văzut
se realiza în zori, se întampla aevea
tot ce-ți doreai, în drum se prefăcea
simpla cărare (sic! - nimicul era variabil),
pustiul întreg se acoperea de ape
care păreau că nu aveau maluri,
iar versul necizelat căpăta dintr-odată
calitatea supremă de poem veritabil.
Pe atunci, îndrăgostiții de poezie
sărutau gura închisă a poemului,
ca doi tineri timizi la un rendez-vous,
după care încet se luau de mână
si mergeau păstrând între ei distanța,
până când ajungeau la o altă poartă,
unde iarăși își atingeau buzele strânse,
abia lipindu-le, ca de o icoană.
92.
VIS UITAT
Dacă tot ne trezim prea devreme,
să trecem rapid la lucruri mai serioase,
cum ar fi stropitul florilor din glastră,
urmărind de sus licărul culorii de crin
ce ne surâde cu mărinimie prin geam,
dindărătul unei draperii pe care o tragem
ca să permitem razelor de soare să caute
colțurile cele mai îndepărtate ale camerei.
Atunci când terminăm de gospodărit,
nu ne rămâne decât să dăm fuga în ocol,
să scoatem bovina pe deal, la păscut,
ca să stea acolo îmbrățișată de ierburi,
altfel ar putea să ne spargă timpanele
cu răgetele ei repetate foarte frecvent,
la întoarcere căutând prin memorie
visul văzut, uitat acum cu desăvârșire.
93.
LA CAPĂTUL RAZELOR
Lucrurile ne supraviețuiesc, vegetează
la capătul razelor sau undeva, dincolo de ele,
la asta se rezumă experiența lor existențială.
Mereu însetat de lumină, tot ce e viu evadează,
se mișcă prin spațiu, se îndreaptă într-acolo,
poartă focul care până la urmă calcinează.
94.
LOC DE ODIHNĂ
(lui Haralambie Moraru, in memoriam)
Când focul arde drumurile se sfârșesc,
rămân într-o parte acolo unde trupul
se lasă jos pentru a petrece
ceasul de ceară al serii.
Când focul arde dealul se face mai mic,
totul dispare și se reduce la cercul
în care încape trupul acesta trudit
și flacăra dusă la cer, la al său stăpân.
Când focul arde nu mai există nimic,
doar întuneric în jur, fără de nici un spațiu,
poate că noaptea cea care nu ne-a primit
a hotărât pentru noi unde să ne odihnim.
95.
ALTĂ IDEE DE PERFECȚIUNE
Faci lucrurile puțin cam în pripă
(poate e unicul mare defect),
însă astă infinită risipă
își are și un efect.
Când pământu-l pictezi ca pe-o pită,
iar pe omul umflat îl faci scund,
deduci că o formă turtită
e peste tot ce-i rotund.
Ori astfel poate fi percepută
ideea de perfecțiune:
ceea ce trece prin sită
are a sa rațiune.
96.
CALENDAR
(lui Leonard Cohen, in memoriam)
Când vom muri soarele va fi în zenit,
iar ziua va fi scurtă ca o locomotivă
fără de cele şapte vagoane.
Va fi marţi ori va fi miercuri - ce mai conteaza! -
va fi o zi oarecare, marcată cu pixul verde
pe o foaie reciclată, de calendar.
Sus va fi scris un citat luat drept motto:
"Intrăm în casele noastre pe uşa din faţă
şi suntem scoşi la repezeală pe uşa din spate".
97.
FILOSOFIE SIMPLĂ
Să fie oare floarea
cea mai simplă dintre filosofii,
sfântul cel mai sfios dintre toți sfinții,
exponent a tot ce e efemer?
Pe fruntea cerului se fac văzuți
o infinitate de fulgi, forme iregulare
ce par a fi modelate în neant
pentru a ne pătrunde privirea.
Păsările zboară printre nori,
supunând aerul cu bătăile aripilor,
până în clipa când obosesc
și cad fără suflare din înalt.
O pânză invizibilă
acoperă tot ce e perimat de timp,
un preaviz dat celor care încearcă
să urce cu scara la cer.
98.
FLACĂRĂ
Pe fundalul fără de flori
chipul tău ca o flacără lină
se ridică la cer, se preface în nor,
scrumul cade în ochi și te orbește:
așa afli tu, într-o clipită,
cum ai fost flacără.
99.
SUFLETUL
Întors în trup de atâtea ori,
nici nu te naști și nici nu mori.
Făcut să fii parte din om,
nu cântărești cât un atom.
Stai undeva în coș de piept,
ești antipod la ce-i inert.
Te afli printre respirații,
dar cauți loc în alte spații.
Ba ești un pom, ba ești în stea,
de parcă nici n-ai exista.
100.
ERMETISM
Nu e nevoie să ți se dea prea multe
pentru a te ști iubit.
Semnele ascunse de mulțumire
sunt cele mai sincere.
Nici râul nu se umple dintr-odată,
are mai mulți afluenți.
Albia lui e pe undeva seacă,
doar până când plouă.
Norii pe cer mereu se preumblă,
par să-l întunece.
Există o lumină deasupra la toate,
un snop de spice.
O mână de om aruncă semințele,
chiar și pe nisip.
Stau peste tot stoluri de piatră,
gata să zboare.
101.
CREAȚIE
Habar nu am cum încep să scriu un poem,
astă pânză elastică pe care se mișcă
planetele și alți aștri cu formele lor
împrumutate din trecut.
102.
APOGEU
Poetul respiră profund, aranjeaza versurile
așa ca să nu mai rămână loc pentru nimic,
elimină cuvintele care par a fi de prisos,
pune altele acolo unde sunt necesare.
Stă apoi ca un corp dispărut în spațiu,
planetă ce s-a împotmolit la apogeu
și așteaptă soarele să o salveze,
dar acesta întarzie să răsară.
HAIKU-URI
1.
Din cer coboară
albinele, colo sus
duc lipsă de flori.
2.
Nourul cel alb
se reține mai mult timp
planând peste sat.
3.
Pe unde-și lasă
o ultimă privire
cel care moare.
4.
Un pește s-a prins
de capătul privirii,
o duce-n adânc.
5.
Orbul își poartă
privirea sa pierdută
în prăpastie.
6.
Suntem unicii
care salută ziua,
universul surd.
7.
Ce nu se uită
intră în noi și tace,
timpul ascultă.
8.
O poezie
pe pânza de păianjen -
în agonie.
9.
Cărare spre cer
peste rădăcini rupte
de arbori ce nu-s.
10.
Nu ai nevoie
de ochi ca să urmărești
cum trec clipele.
11.
Amarnic sfârșit,
mormântul florarului
crescut cu ciulini.
12.
De printre case
apare și pustnicul -
pare rătăcit.
13.
Strugure ce stă
agățat strâns de raze,
viță-de-vie.
TRISTIHURI
***
Trec așa, ținându-se de mâini,
au uitat să-și ia bastoanele de acasă
și iată că nu mai par a fi atât de bătrâni.
***
Mereu cu ramurile desfăcute,
chiar fără de frunze, arborii
se obstinează să ne salute.
***
Numele noastre: -Vai, bietele!
nimeni n-o să le mai poarte,
nici măcar pietrele.
***
Metal ce arde între ciocan și ilău,
se aude deja șuieratul de sabie,
în carne vie lovește rău.
***
Cineva citește poemele tale,
păsări ciripesc printre ramuri,
ciugulesc cireșele dulci-amare.
***
Pe drumul acesta parcurs de câte o umbră,
spălat de ploi, curățat de vănturi,
nu a mai rămas nici o urmă.
***
Pamânturile ies la suprafață,
alunecă pe valurile incandescente ale lavei,
prea repede pentru unii, prea încet pentru alții.
***
Neafectat fiind, bolnav de toate,
corpul acesta nu mai pare să fie al tău
și mereu e pe moarte.
***
Să-ți vezi cartea recent tipărită și să nu știi, să taci,
că din vina ta a fost curmată
viata unor copaci.
***
Drumul ce duce în nicăieri
pare acum a fi în paragină:
cine să recunoască că merge pe el?
***
Trăim și atunci când murim,
trăim în lumea ocultă a altora,
ca niște cochilii golite de timp.
***
Trecere noastră în neființă e un lucru predeterminat:
cineva duce corpul la groapa din spatele propriei case,
iar sicriul scoate sunete surde de acolo unde-i așezat.
***
Mai e cineva după tine, vine la rând,
cu mers legănat, cu umbrela făcută luntre pe cer,
alunecând rapid printre stropii ce cad pe pământ.
SINOPSIS
*
Corp împăiat, pasărea albă a bolţii cereşti
nu-şi află un loc pe umărul tău.
*
Popas efemer într-un interior eclatant,
eclipsat de umbra barbară a cărnii.
*
Puncte de suspensie asemănătoare urmelor mici,
amprente indefinibile lăsate de om.
*
Fruntea e începutul unui semn de întrebare,
care nu mai apucă să ajungă până la tălpi.
*
Frigul face ca sângele să se îndepărteze din extremități
și să ne apere, în mod special, inima.
*
Reflectoarele pun în lumină ceea ce pot,
soarele acoperă totul.
